Studia IV

NIMENI NU-I PROFET ÎN ŢARA LUI

Întâi de toate fiindcă, de este o natură primară, adică legată exclusiv de prezent, nu poate întrezări nici măcar vag viitorul, atare neputinţă fiindu-i compensată de o mare capacitate de adaptare. „Profetul" este însă de obicei o natură secundară, legată funciarmente de trecut, pe care îl înţelege organic şi în virtutea acestei pătrunderi crede că poate cerceta prezentul şi zări viitorul. Historia magistra vitae este deviza moralizatoare şi teleologică a lui. De obârşie hegeliană şi mai mult filosofardă decât filosofică, precum arată Croce, atare concepţie i-a condus pe marxişti la falsuri teoretice profitabile, cum e legitatea istoriei, pe care au stabilit-o pentru trecut à rebours, şi pentru prezent, în sensul că dictatura comunistă poate legifera întreaga existenţă a oamenilor, în plan individual şi social, în folosul dogmei comuniste şi a profitorilor ei.

Dar dacă în ţara lui profetul nu poate fi crezut, deoarece inerţia contextului mental i se opune, şi, vorba francezului: „qui a raison trop tôt n'a pas raison du tout", profeţia însăşi este o formă de prólepsis istorică, născută în vremurile străvechi, în religiile dogmatice ale textelor sacre. Mantica greacă era un ritual instructiv şi o ambiguitate bine racordată liberului arbitru.

Profeţia nu este însă o ştiinţă, ci o pseudconştiinţă. Nici disciplinele umaniste nu sunt ştiinţe. În Secolul Luminilor umaniştii au ţinut cu orice preţ să le asimileze şi să le echivaleze ştiinţei, au sfârşit însă de multe ori în penibile aporii. Ca şi ştiinţa, de altminteri. Despre structura revoluţiilor ştiinţifice s-a scris considerabil în ultimele decenii. Despre cea a noilor orientări în disciplinele umaniste, mai puţin. Au fost înjghebate metasisteme teoretice ce traduc vechi idei în noi limbaje, dar s-a recurs mai puţin la noi praxeologii. Şi aici inerţia pseudoparadigmelor exegetice e foarte mare. Iar esteromania deopotrivă. „Esteromania" este un termen italienesc ce semnifică predilecţia pentru tot ce este străin. Am întâlnit nenumăraţi italieni ce nu cunosc arta multimilenară a acelei ţări, în schimb se reped să vadă Luvru, Kunsthistoriches Museum sau Ermitajul. Orice idee străină de câmpul ştiinţelor sociale prevalează faţă de părerile italieneşti, de pildă, despre realităţile culturale italice.

Mai există însă şi alţi profeţi, de la Alexandru din Abonoteihos, personaj istoric „demascat" de Lucian din Samosata (secolul al II-lea e.n.), până la Umberto Eco, de pildă, care a abandonat ştiinţa modernă şi cvasianonimă pentru o pseudoştiinţă ce i-a asigurat celebritatea mondială şi substanţiale venituri materiale pe care orice sofist respectabil nu-şi îngăduie să le neglijeze!

Dar şi savanţi serioşi şi celebri, ca Adolf Furtwängler, la începutul veacului nostru, declarau cu onestitate şi sinceritate că nu pot înţelege teoriile unor colegi care întâmplător se numeau vienezii Alois Riegl şi Franz Wickhoff. A trebuit să treacă o jumătate de veac pentru ca gândirea acestora să intre în patrimoniul disciplinei lor umaniste: istoria artei. Cosi va il mondo! Nimănui nu i se poate face proces de intenţie şi cu adevărat trebuie aşteptată o vreme ca ideile să se coacă. Este însă foarte adevărat că ele se şi pot răscoace! Mulţi ce-şi doresc o posteritate au parte de o posterioritate! Firile primare sapă de aceea cu unghiile spre a-şi face un loc cât de mic pe sub porţile eternităţii. Acestea sunt însă din bronz şi pragul lor e de fier. Ca porţile de la Balawat (Asiria, secolul al IX-lea î.e.n., British Museum).

Ca sarea-n ochi!

Mare este puterea ideilor primite (des idées reçues), cărora Flaubert le-a consacrat un dicţionar. Ca să fii savant umanist nu e suficientă numai erudiţia, spiritul anticar şi cel arhivar. Trebuie să ai şi imaginaţie. Mai ales ca istoric. Pentru o dată Iorga regreta că nu a fost mai mult poet (realiza, poate, ce puţin era) fiindcă ar fi fost mai bun istoric: insolită sinceritate a personajului! Este oare imaginaţia indispensabilă când evidenţa se află sub ochi, în strigătoarea ei realitate? Cum se poate numi atare cecitate fizică şi mentală? Italienii au numit-o handicapul lui non saper vedere. Căci nu poţi vedea ceea ce nu cunoşti. De pildă: o monedă căreia i-a dispărut legenda (şi ea plină de prescurtări), poţi şti cine a emis-o recunoscând efigia. Deci tot trebuie să ştii ceva, căci ex nihilo nihil!

Incapabili de a şti să vadă şi deci să descopere noul evident, rămân în ţarcul bătucit al arhicunoscutului şi, nesăţioşi de „a-şi aduce aportul", traduc în limbaje de ei inventate şi înţelese ceea ce s-a spus mai înainte simplu şi pe înţelesul tuturor. Scientismul e un sacerdoţiu al semidocţiei care, nemaiputându-se rosti în „latineşte" ca în veacul lui Molière, spre epatarea domnului Jourdain, cuvântează cu emfază păsăreşte. E cazul atâtor teze voluminoase de doctorat, îndeobşte franţuzeşti şi italieneşti (asta nu înseamnă că cele autohtone ar fi numai flacără pură a inteligenţei novatoare. Să avem iertare!).

Astfel se face că devine clericus clerico lupissimus, parafrazare medievală a adagiului plautian, ilustrativ cu atâta pseudoerudiţie barocă în farsa de succes a amicului Umberto Eco. Pentru a înţelege obârşia nobilului sentiment pe care-l nutreau unii faţă de alţi învăţaţi din Il nome della rosa, adică faptul că se iubeau reciproc ca sarea-n ochi, nu trebuie să ne gândim neapărat la avatarurile lui Abèlard şi la intrigile ştiinţifice, sfârşind uneori în crimă, din faimoasele universităţi occidentale ale veacului al XII-lea. Lumea ştiinţifică şi umanistă contemporană nu e cu nimic mai prejos decât cea evocată. Dar fiindcă veni vorba de sare, să revenim... la sarea noastră.

Graţie ei au intrat triburile geto-dacilor în atenţia lumii civilizate mediteraneene. Dragostea lui Herodot pentru geţi, cei mai drepţi şi mai viteji dintre traci (pe care nu-i cunoscuse câtuşi de puţin), trebuie şi ea luată cum grano salis (stricto sensu!). Ea avea o motivaţie cât se poate de materialist vulgară. Dar tocmai pe aceasta n-au înţeles-o falnicii noştri istorici-numismaţi marxişti. Ei rămâneau uimiţi în faţa marii cantităţi de monede de argint bătute de geto-daci şi afirmau că ceilalţi îi îndemnaseră să-şi monetizeze argintul, ca şi cum economia tribală ar fi fost o economie de piaţă. Or, monedele barbare au căpătat abia la finele elenismului în toată Europa celtică valoare comercială, înainte ele nu erau decât mijloc de tezaurizare. Dogmatismul marxist, ideile primite (se ştie de unde), ignoranţa comodă nu mai ţineau seama de realitatea „obiectivă" pe care şi-o revendicau, dar pe care în fapt o trucau.

Argintul lipsea în Dacia. România anului 1938 producea abia 15 tone din acest metal. O cantitate infinit mai mică decât producţia minelor attice de la Laurion, înaintea războaielor persane. După acestea, datorită exploatării intense, lumea greacă egeeană începe a cunoaşte penuria argintului, metalul exclusiv şi tradiţional al diverselor ei sisteme monetare cu realizări artistice de prestigiu (moneda era simbolul cetăţii emitente, frumuseţea şi valoarea ei de titlu, de peste 900%, îi garanta puterea economică; vestitele tetradrahme ateniene, neschimbate vreme de secole, erau adevăraţi dolari ai antichităţii preromane).

Vreme de peste două decenii, prin studii publicate în ţară şi în străinătate, am arătat că monedele geto-dacice încep a fi emise pe la începutul veacului al IV-lea î.e.n., argintul fiind importat din singurele regiuni încă bogate în metal: Tracia şi Macedonia. Nimeni nu şi-a dat seama de ce. În Dacia se aflau cele mai mari depozite de sare gemă, multe aflate la suprafaţa solului, formând aşa-zişii „munţi de sare". Or sarea constituia materia primă a tăbăcăriilor militare, pieile de cornute mari abundând tot în Tracia şi Macedonia. Din ele se realiza armamentul defensiv: platoşe, coifuri, pulpare, încălţări, scuturi, şei etc. După Alexandru cel Mare, armatele formate din mercenari au devenit numeroase, iar războaiele aşijderea. Nevoia de sare era practic inepuizabilă, ca şi rezervele Daciei şi României de azi. În schimbul sării („în contrapartidă"), tracii şi macedonenii trimiteau lingouri de argint dintre care câteva au fost descoperite la nord de Dunăre. Geto-dacii însă le monetizau, la început cu o iconografie proprie, apoi cu cea tot mai barbarizată a monedelor macedonene.

Care era sensul acestei monetizări, de vreme ce monedele dacice (cu excepţia unui procent mic, în partea centrală a Moldovei) erau necirculate? O inscripţie de la Olbia, din veacul al IV-lea î.e.n. certifică explicaţia. La Olbia (Odesa de azi) se puteau cumpăra tot felul de monede. Tot de acolo îşi aduceau cetăţile greceşti grâul, încă dinaintea războaielor persane. Contra monedelor lor frumoase şi bune (recunoscute ca „valută") cetăţile egeene sărace în argint cumpărau monedele fruste ale geto-dacilor, necunoscute şi neimpuse pe „piaţa internaţională" (ca microlingouri monetizate, cu valoare ceva mai mare decât argintul brut). Atare monede greceşti se regăsesc în tezaurele din Dacia, alături de monedele bătute de localnici, ori din tezaure separate, uneori chiar de monede de bronz greceşti. Cu alte cuvinte cetăţile greceşti cărora Tracia şi Macedonia nu le livrau decât în cantităţi limitate direct argintul, obţineau în felul arătat trei produse de care aveau strictă nevoie: grâul, sarea gemă şi argintul necesar propriilor emisiuni monetare. Chiar şi argintul monedelor cetăţilor greceşti de pe litoralul dobrogean provenea tot prin filieră geto-dacică.

Care este proba istorică a acestei teorii? În momentul în care legiunile romane au început să avanseze în Balcani şi să pună mâna pe zonele argentifere de aici, procentul de argint scade brusc în monedele geto-dacice, acestea ajungând, la finele emisiunilor locale (începutul secolului I î.e.n.) a fi din bronz argintat, cu o folie foarte subţire de argint. Care este confirmarea acestei probe? Se ştie că Macedonia şi vecinii ei au fost duşmani de temut ai Romei republicane. Războaiele lui Pirus în Peninsula Italică (280-275 î.e.n.) au dat multă bătaie de cap viitoarei supraputeri aflată atunci în stadiul de a-l înfrânge cu greu pe regele Egiptului şi de a cuceri centrul şi sudul Peninsulei.

Regii Macedoniei au opus o serioasă rezistenţă (după dispariţia lui Pirus) imperialismului roman. Ultimul dintre aceştia, Perseu, a fost zdrobit de Roma în 168 în bătălia de la Pydna. Tratatul de pace al romanilor cu Macedonia impunea acesteia, împărţită în patru regiuni cu administraţie separată, condiţii foarte grele. El stipula închiderea minelor de argint şi sistarea absolută a importului sării, fapte menite să preîntâmpine refacerea economică şi militară a acestei puteri. După înfrângerea răscoalei din 148 î.e.n., condusă de Andriscos, a fost înfiinţată provincia romană Macedonia, care îngloba Epirul şi regiunea iliră, iar din 146 î.e.n. şi Grecia, de curând cucerită. După presiuni puternice din partea ocupatului, celor patru regiuni macedonene le-a fost permisă exploatarea limitată a argintului şi baterea unor tetradrahme cu diametrul mare (de către Macedonia Prima şi mai puţin de Macedonia Secunda).

Importul de sare a continuat să rămână strict interzis! Sarea salinelor subcarpatice şi a celor din „chiuveta transilvană" a început să ia calea Romei, noul mare consumator de toval pentru armatele ei biruitoare pe trei continente.

E interesant de remarcat că drumul sării, din Subcarpaţii meridionali până către ostrovul dunărean din zona Turnu Măgurele (unde istorici antici afirmau că ajungeau şi corăbiile maritime care urcau fluviul), este presărat cu tezaure monetare. Marele număr de monede tezaurizate în Dacia preromană (c 20000 piese) reprezintă un mic procentaj faţă de cele bătute şi exportate. El a constituit probabil plata mărunţilor intermediari (mineri, cărăuşi etc.) cu toate că unele mari tezaure (în jur de 1000 de piese fiecare) indică rentabilitatea acestui negoţ a cărui pondere se afla exclusiv în mâinile căpeteniilor tribale locale.

Arta monedelor geto-dacice, cartea care expune pe larg faptele evocate, precum şi o nouă clasare şi datare a monedelor în chestiune aşteaptă de ani de zile să vadă lumina tiparului la Editura Meridianeinfo al cărei prestigiu şi considerabilă producţie au fost grav afectate de succesive şi păguboase restructurări ale sistemului editorial din care face parte. O carte de acest gen nu poate apare decât prin subvenţii ale statului. Deşi publicul unei astfel de edituri e numeros şi bine conturat, el va trebui să se conformeze disponibilităţilor financiare ale momentului. Să sperăm că nu vom aştepta prea mult sau zadarnic!

 

Monumentul unei etnogeneze

Columna lui Traian de la Roma, la picioarele căreia adormise Badea Cârţan ostenit de mersul pe jos până acolo, ca să o vadă, era şi este socotită filmul genezei poporului român. Un monument de egală importanţă etnogenetică este şi acela de la Adamclisi, cel mai mare de acest gen din tot Imperiul roman. Timp de un veac de la publicarea lui de către Tocilescu, Benndorf şi Niemann (1895), în versiune română şi germană, nu a stârnit decât un interes minor datorită transportării la Bucureşti a tuturor pieselor sculptate (rămase aproape trei sferturi de veac în ploaie) şi caracterului frust al celor 54 de metope figurative ale sale, căzute de-a lungul veacurilor de la locul lor şi răspândite haotic în jurul nucleului de beton al edificiului dobrogean.

Tocilescu şi colaboratorii săi credeau că metopele se referă la ambele războaie dacice (101-102 şi 105-106) şi au imaginat în acest sens o seriere a lor. Profesorul ieşean Teohari Antonescu (1905) era convins că ele reprezintă toate cele trei bătălii ale campaniei din Moesia a lui Traian, din primul război dacic. Radu Vulpe (1968) afirma că „pe metopele şi crenelurile de la Adamclisi nu trebuie să vedem decât evocări ale bătăliei de acolo". Radu Florescu (1980), bazându-se pe ipoteza Antonescu, grupează metopele în şase scene: 1) Traian în fruntea cavaleriei şi auxiliarilor îi surprinde pe atacatori; 2) Traian atacă cetatea de care a atacatorilor şi o cucereşte; 3) Traian pe locul unui castru nou construit primeşte închinarea populaţiei locale şi prezentarea prizonierilor; 4) Traian comandă marşul infanteriei plecând la atac; 5) Traian conduce victorios o mare bătălie de infanterie; 6) Traian este aclamat de trupe. Alţi autori români şi străini optează sau combină după voie interpretările de mai sus.

La Adamclisi Traian a obţinut o victorie in extremis. Altarul din partea de est a Trofeului cuprinde numele a 3800 de legionari căzuţi în luptă. O cifră imensă pentru atunci ca şi pentru acum. Împăratul era să fie învins şi ucis dacă nu intervenea „şeful spatelui" cu trupele auxiliare, care a căzut în luptă şi e înmormântat în tumulul din partea de nord a Monumentului.

Trofeului de la Adamclisi, Coloanei de la Roma, artei traianice şi contextului ei cultural i-am dedicat o carte.

Arta imperială a epocii lui Traian, Bucureşti, Meridiane, 1984. Demonstram acolo că metopele Monumentului de la Adamclisi, dedicat lui Marte răzbunătorul, reprezintă pe hemiciclul nordic sângeroasa bătălie de pe platoul dobrogean, iar pe cel sudic, cel de-al doilea război dacic (105-106), care constituia răzbunarea înfrângerii de la Adamclisi ce a şi determinat respectivul război, neprevăzut de Traian. Am dat şi prima seriere logică a metopelor ce rezumă în genere, pe hemiciclul sudic, mulţimea scenelor Columnei dedicate celui de-al doilea război, în vreme ce scenele specifice hemiciclului nordic nu se regăsesc pe jumătatea inferioară a fusului acesteia (înfăţişând primul război).

Demonstram că programele iconografice ale Monumentului şi Columnei au fost realizate de un artist din Orientul grecesc (Asia Mică sau Siria) care şi-a pus semnătura plastică pe operele sale. Primul merlon de la Adamclisi reprezintă un captiv legat de un curmal, redat fiind şi ciorchinele de curmale; pe Columnă semnătura plastică o constituie coniferele - palmiroide, niciodată tăiate de geniştii armatei romane. Oricineinfo ştia să „citească" un monument artistic antic ar fi putut dezlega „enigma" obiectivului arheologic în chestiune, cunoscut de un veac.

*

Handicapul lui non saper vedere mi-a atras urmările adagiului medieval clericus clerico lupissimus. Unui „cercetător" arheolog îi apare după câteva luni la Editura Academiei R.S.R. o broşură despre Monumentul de la Adamclisi, compilaţie scientistă şi sterilă. Nu se dădea nici o interpretare iconografică pertinentă Monumentului. Şi, precum în Numele trandafirului, autorul dimpreună cu directorul de atunci al acelui institut arheologic bucureştean, resentimentar şi el fiindcă demonstrasem prin studii anume, publicate în ţară şi străinătate, inanitatea concepţiei sale asupra monedelor geto-dacice, au conceput o prefaţă delaţionară broşurii menţionate. Directorul Editurii Academiei a refuzat să publice atare text. Eram acuzat că sunt (prin cele scrise de mine la p. 57-60) duşman al poporului şi al lui Ceauşescu personal, a cărui asemănare cu Domiţian era insinuată în capitolul al II‑lea al cărţii mele [v. p. 415], intitulat: Domiţian şi Traian, totalitarism şi pragmatism la sfârşit şi început de veac. Au urmat ameninţări şi târguieli din partea „oamenilor de ştiinţă" ce se puseseră cu atâta zel în slujba marelui cârmaci, într-un mod atât de dezinteresat. Pentru a curma veninoasa paranoie, directorul editurii a socotit că-mi era mai puţin nocivă acuzaţia de plagiat pe care cei doi o adăugaseră delaţiunii lor politice. A trebuit s-o publice, voalând-o cât mai mult. Iată-mă deci plagiator al unei teorii încă de nimeni formulate şi al unei scrieri tipărite ulterior!

 

Secolul goticinfo

Dacă Gh.I. Brătianu îşi intitula o carte apărută la începutul ultimei conflagraţii mondiale O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1940, din punct de vedere istoric atare sintagmă se poate aplica şi explica poporului maghiar. Sosiţi în Pannonia acum 1100 de ani, ungurii se creştinează sub Ştefan cel Sfânt, primind coroana imperială, globul şi sceptrul de la Bizanţ (singurele însemne imperiale bizantine păstrate până astăzi şi vizibe în sala tezaur a Muzeului Naţional ungar din Budapesta), iar apoi se europenizează rapid sub dinastia angevină şi sub influenţa civilizatoare a catolicismului, astfel că la mijlocul veacului al XVI-lea, deci înainte de Mihai Viteazul, produc o primă enciclopedie maghiară ce o devansează pe cea a lui Diderot cu două veacuri.

Enigme şi miracole istorice nu există decât în lipsa totală a documentelor şi exegezei istorice, ori ca termen de senzaţie al unei anumite morfologii a culturii, bazată pe comparaţii sincronice şi nu pe valorizări diacronice, în cadrul specificităţii fiecărei etnogeneze şi etnoculturi. O adevărată morfologie a culturii nu poate prelua metodele şi abordarea literaturii comparate, de pildă.

În cartea mea Dacia antiqua. Perspective de istoria artei şi teoria culturii, Bucureşti, Albatros, 1982, pp. 235-237 şi 248 arătam că retragerii aureliene (c 274 e.n.) îi urmează secolul gotic, încheiat cu moartea în 381 a lui Athanaric la Constantinopol, sub Theodosius I. În cursul acelui veac are loc expansiunea latinofonismului în Dacia precum şi consolidarea obştii teritoriale în structura care avea să genereze primele formaţiuni feudale româneşti. Sub scutul puterii militare a acestei etnii războinice, federată a imperiului, latina devine o lingua franca pe tot cuprinsul Daciei istorice ca unică înţelegere între casta militară gotică şi structura economico-rurală autohtonă.

Prăbuşirea, după moartea lui Athanaric, a limesului antihunic ridicat de goţi pe linia Ploscuţeni - Siret, precum şi îngroparea în pământul Daciei a numeroaselor tezaure gotice şi lingouri de aur romano-bizantine, primite de aceştia ca stipendii, indică intenţia goţilor de a se restabili în acest nou Vaterland pe care alano-gotul romanizat Iordanes, originar din Dobrogea, încerca chiar la jumătatea veacului al VI-lea să îl desemneze ca adevărata patrie a goţilor (Getica).

Un veac şi jumătate mai mult de latinofonie în Dacia, adică peste 3000 de ani de utilizare a acestei limbi pe acelaşi teritoriu a fost determinantă pentru etnogeneza românilor. Dintre lingviştii români singur Philippide a postulat formarea limbii române la sud de Dunăre. Toţi ceilalţi învăţaţi au pledat în favoarea formării ei la nord de fluviu. Singurul element pe care nu l-au avut în vedere a fost „secolul gotic" prin care latina dunăreană, dimpreună cu dovedita arheologic obşte rurală (aceeaşi încă din vremurile preromane) intră împreună în alambicul epocii migraţiilor. Clujenii Emil Petrovici, dar mai ales I.I. Russu, Etnogeneza românilor, Bucureşti, 1981, au intuit atare realitate, fără a preciza însă expressis verbis.

Ei au văzut în linia Jirecek (Histria, Odessos, Marcianopolis, Nicopolis, sud de Serdica), care separă teritoriile romanizate (la nord) de cele grecizate (la sud), un factor important al formării limbii române. Aria de formare a acesteia este în optica lor Provincia Dacia, sudul Munteniei, sudul Dunării până la Hemus, inclusiv cele două Dacii sud-dunărene create de Aurelian. Din atare perimetru post-aurelian, latina s-ar fi expandat în toate direcţiile.

În 1987 am avut ocazia să susţin la Heidelberg o expunere la seminarul de romanistică al profesorului Johannes Hubschmid (deseori citat de Carlo Tagliavini în cartea sa Originile limbilor neolatine, tradusă în 1977 şi în româneşte) teoria expandării latinofoniei în Dacia, în secolul gotic, bazată pe mărturiile arheologice ale menţinerii obştei săteşti, ale îngropării tezaurelor gotice şi pe logica existenţei latine ca lingua franca pe întregul areal gotic dunărean. Linia Jirečec ar fi determinat, în opinia mea, existenţa unui bloc latin la venirea slavilor care au impus mai multe dublete decât unicate în limba română (exceptând toponimia şi hidronimia), în vreme ce la sud de Balcani, unde grecofonia era dublată de latinofonia administrativă ulterioară, slava s-a impus ca limbă, fără ca tipul slav să se impună antropologic, ci dimpotrivă a biruit cel tracic.

Un argument serios în favoarea noului Vaterland gotic l-a constituit Getica lui Iordanes. Hubschmid, care se ocupase cu relaţiile gotei cu limbile neolatine, a subliniat faptul că recurgerea la foarte slaba şi incerta existenţă a cuvintelor gotice în limbile romanice nu poate constitui un argument lingvistic, dar realităţile arheologice din Dacia, precum şi deliberata ambiguitate a lui Iordanes, pot fi luate în mod serios în considerare în favoarea latinei ca lingua franca şi ca element formativ suplimentar şi extensiv al latinofoniei în Dacia, înaintea coborârii masive a slavilor din Nord.

Cu alte cuvinte, regiunile extracarpatice ale Daciei istorice erau cert latinofone înaintea impactului cu slavii, altfel acesta nu s-ar fi rezumat doar la un supliment lexical. În acest fel s-ar explica şi puţin numeroasele remanenţe dacice în limba română, mult mai puţine decât dubletele, unicatele şi toponimiile slave. Abstracţie făcând de faptul că latina provincială la rându-i a preluat destule toponimii dacice, latinizându-le. O abordare a formării limbii române în optica mai sus arătată ar diminua cu siguranţă incertitudinile şi mai ales reticenţele.

În paginile acestea am încercat să înfăţişez pe scurt noi soluţii pentru trei momente nodale în integrarea Daciei istorice în realităţile sud-est europene, pe răstimpul a mai bine de un mileniu, cu toate că ştiu prea bine, pe lângă altele, că nimeni nu-i profet în ţara lui!

22 iunie 1996

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

studia-4

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500