Studia III

POLITICA BALCANICĂ A LUI BUREBISTA

Ştirile pe care le avem despre Burebista, deşi nu sunt numeroase, sunt grele de conţinut şi implicaţii privind cunoaşterea politicii balcanice în sec. I î.e.n. Ele sunt furnizate de izvoare precise şi demne de toată încrederea. Întâiul, în ordine cronologică, este un document contemporan cu însuşi regele get: decretul pentru Acornion, fiul lui Dionysios, cetăţean al oraşului Dionysopolis (Balcic) prin care Sfatul şi poporul acestei cetăţi cinsteşte pe acela dintre ei, cu o cunună de aur şi o statuie de bronz, pentru meritele sale câştigate în slujba binelui obştesc. Inscripţia, gravată pe marmură, a fost descoperită la sfârşitul veacului trecut la Balcic şi e păstrată în Muzeul naţional de la Sofia. Faptele de bine ale lui Acornion sunt expuse în ordine cronologică, ultima jumătate a decretului ocupându-se de raporturile acestuia cu Burebista şi de activitatea lui Burebista în Balcani. Ce ni se spune despre Burebista? Că nu cu mult timp în urmă (decretul datează din 48, înaintea bătăliei de la Pharsalos, din 9 august, căci altfel menţionarea denumirii de autokrator, dată lui Pompei, nu şi-ar mai fi avut rostul în condiţiile înfrângerii acestuia de către Cezar) el devenise cel mai mare dintre regii Traciei, stăpânind pământurile de la nord şi sud de Dunăre. Că Acornion a ajuns să-i fie şi lui prieten apropiat (după ce fusese în bune raporturi cu tatăl unui bazileu dobrogean - ce-şi avea capitala într-o Argedavă, vădită a se afla în Dobrogea, unde e atestată de o inscripţie de epocă imperială, R.R.H., XIV, 1975 - de la care obţinuse un avantaj pentru oraş, necunoscut, ca şi alte detalii menţionate în partea deteriorată, de început, a decretului). Că l-a sfătuit pe Burebista în privinţa multor chestiuni importante. Că datorită prieteniei şi sfaturilor a obţinut bunăvoinţa regelui faţă de nevoile oraşului. Că, în cele din urmă, Burebista l-a ales ca sol la Pompei, cu care s-a întâlnit lângă Heraclea Lyncestis, în Macedonia, şi din partea căruia, achitându-se cu bine de însărcinările primite, a câştigat pentru rege bunăvoinţa romanilor, purtând în acelaşi timp negocieri pentru propriul său oraş.

Al doilea izvor îl constituie textul din Geografia lui Strabon (VII, 3, 11). Strabon (64 î.e.n. - cel târziu 21 e.n.) s-a născut în oraşul Amasia din Pont, regiune situată pe litoralul sudic al Mării Negre. Avea deci 16 ani în 48 (solia lui Burebista la Pompei şi înfrângerea acestuia la Pharsalos) şi 20 de ani când a venit la Roma, în 44, anul morţii lui Cezar şi a lui Burebista. Era deci martor conştient al politicii vremii sale, cu atât mai informat asupra evenimentelor ce ne interesează cu cât aparţinea el însuşi aceleiaşi zone geo-politice. Redactarea operei păstrate (Geografia), pentru care s-a documentat în bibliotecile de la Alexandria şi în arhivele de la Roma, a fost făcută, se pare, în Amasia natală, după anul 7 î.e.n.. Cu alte cuvinte, informaţiile lui Strabon despre Burebista, căruia i-a fost contemporan, sunt consemnate la circa patru decenii după momentul de vârf al politicii sale în Balcani.

Ce spune Strabon despre Burebista? Că geţii erau istoviţi de războaie când le-a devenit rege. Că i-a ridicat prin exerciţii, abţinere de la vin şi supunere faţă de poruncile sale. Că în scurtă vreme şi-a întemeiat o putere întinsă (conducere statală), supunând geţilor pe cei mai mulţi dintre vecinii lor. Că a trecut Dunărea, jefuind Tracia până în Macedonia şi Iliria. Că i-a decimat pe celţii amestecaţi cu tracii şi ilirii şi i-a nimicit pe boiii conduşi de Critasiros şi pe taurisci. Ultima informaţie se situează cronologic la începutul domniei lui Burebista, iar penultima (jaful Traciei, Macedoniei şi Iliriei), foarte probabil, după 48 (anul înfrângerii lui Pompei). Pentru a contura liniile majore ale cadrului politicii lui Burebista, se cuvine a clarifica relaţiile regelui get cu cetăţile greceşti de pe litoralul nordic şi vestic al Mării Negre, în general, şi cu cele din Dobrogea, în special.

O informaţie a lui Dion Hrysostomul (40 - c. 120 e.n.) despre geţii care au cucerit Olbia (lângă Odessa) şi tot litoralul pontic până la Apollonia (Burgas) cu 150 ani înaintea venirii sale (c. 950 e.n.) în oraşul de la gurile Bugului, informaţie inserată în discursul Borystenitikos, a fost pusă în legătură cu activitatea războinică a lui Burebista. Primii care au făcut această presupunere au fost G. Dittenberger şi V. Latîşev, comentând nişte inscripţii pe care le vom aminti mai jos. Presupunerea că Burebista a distrus oraşele pontice a fost transformată în idee istorică atunci când săpăturile arheologice în multe din aceste cetăţi au dat la iveală straturi succesive de arsură databile de la sfârşitul sec. II î.e.n. până la sfârşitul celui următor şi poate şi mai târziu.

Astfel stând lucrurile, s-a considerat drept confirmare a acţiunilor militare îndreptate împotriva Olbiei, decretul pentru un anume Nikeratos (I.O.S.P.E., I, 17), a distrugerii Histriei, decretul pentru Aristagoras, fiul lui Apaturios (Syll.³, 708) şi un catalog onorific (St. Clas., IX, 1967, pp. 153-166) pomenind o „a doua întemeiere a cetăţii" (dovedit de noi a fi de epocă imperială - St. Clas., X, 1968, p. 375 - când cetăţile din Tracia şi Asia Mică obişnuiau să flateze cu titlul de „al doilea întemeietor” al oraşelor lor pe împăratul aflat la putere la Roma), a situaţiei dificile de la Tomis, o inscripţie legată de Dittenberger (Syll.³, 731) de faptele războinice ale lui Burebista, a distrugerii Callatisului, o epigrafă menţionând unele refaceri ale cetăţii (A.E.M., VI, 55), a încercărilor prin care a trecut Odessos (Varna), o inscripţie despre consacrarea preoţilor lui Apollo după pribegia lor, a cărei cauză Latîşev (Syll.³, 730 = I.G.B.¹, I, 46) o vedea tot în atacul lui Burebista, a zilelor grele de la Mesembria, decretul (I.G.B.¹, I, 323) care păstrează numele a trei strategi distinşi în războiul împotriva lui Burebista, fără să menţioneze vreun alt prejudiciu adus de acesta oraşului. În nici una dintre inscripţiile citate, în nici un alt document epigrafic, în nici un izvor istoric nu se spune că Burebista ar fi distrus cetăţile greceşti din nordul şi vestul Pontului Euxin.

Cum trebuie înţeleasă, în lumina celor de mai sus, informaţia lui Dion? Sărăcirea oraşelor greceşti era un fenomen cronic, care făcea să fie sporadică şi de multe ori imposibilă plata subsidiilor către populaţiile băştinaşe din hinterland, ca şi diminuarea comerţului cu aceleaşi populaţii, motive pentru care acestea s-au dedat la acţiuni de jaf şi distrugere a respectivelor cetăţi-porturi. Pe de altă parte, Mitridate al VI-lea Eupator barase calea sarmaţilor iazigi spre Iran, peste Caucaz, astfel că ei au fost nevoiţi, în deceniile următoare, să se îndrepte către vest, ocolind prin nord arcul carpatic şi stabilindu-se în final între Dunăre şi Tisa; această mişcare a provocat, bineînţeles, la rându-i, fricţiuni şi efecte secundare în etnogeografia zonei în discuţie. Faptele menţionate, precum şi altele încă necunoscute, au dus la conflicte acute între cetăţile greceşti şi populaţiile din interiorul teritoriilor respective, printre care geţii erau cei mai numeroşi. Cercetările sovietice (Drevnie frakiiţî...) îi atestă în sudul Rusiei încă din sec. V î.e.n. Este foarte probabil ca înainte şi după momentul Burebista, aceşti geţi să fi pricinuit, printre alţii, distrugerile repetate ale cetăţilor greceşti pe care le atestă epigrafia şi arheologia şi la care (la una doar dintre ele) se referă Dion.

O acţiune de atare anvergură asupra grecităţii din Pont ar fi avut ecou în opera lui Strabon care nu s-ar fi sfiit să o pună pe seama lui Burebista dacă acesta ar fi făptuit-o. Decretul de la Dionysopolis, care specifică limpede că Acornion a obţinut bunăvoinţa regelui pentru nevoile oraşului, ar fi menţionat ca un merit de seamă faptul că graţie prieteniei ce i-o arăta, Burebista a cruţat cetatea de la distrugere, în vreme ce pe altele din jur le-ar fi făcut una cu pământul. Semnificativ este faptul că cei trei strategi ai Mesembriei erau trimişi să lupte împotriva lui Burebista, undeva departe de cetate. Mai mult încă, un text din Appian (sec. II e.n.; Războaiele civile, II, 51) ni-l prezintă pe Pompei asigurându-şi adepţii şi tovarăşii că toate neamurile Orientului şi de prin părţile Pontului Euxin, greci şi barbari, toate sunt alături de el, iar regii acestora din urmă, prieteni ai romanilor ca şi ai lui, îi pun la îndemână trupe, arme, alimente şi altele de care avea nevoie.

Ar fi fost deci imposibil ca, o dată sosit în Macedonia, Pompei să primească alianţa lui Burebista dacă acesta ar fi distrus cetăţile greceşti care de fapt, în ciuda presupusei distrugeri, ele cât şi regii barbari, aveau cu ce să-l sprijine efectiv pe Pompei şi armatele sale în lupta lor împotriva lui Cezar. Cele expuse mai sus ne îndreptăţesc să vedem în afirmaţia lui Dion un tópos retoric, o hiperbolă, cu atât mai mult cu cât acest retor, după ce fusese exilat din Roma de Domiţian ca implicat într-o diversiune politică antidinastică, devenise prietenul lui Traian a cărui campanie de cucerire a Daciei o susţinea în cuvântările sale, reliefând primejdia pe care dacii o reprezentau nu numai pentru regiunile strict limitrofe, ci şi pentru cetăţile greceşti din Pont (se ştie, de altfel, că soarta primului război dacic s-a hotărât în Dobrogea, la Adamclisi, unde a fost înfrântă coaliţia pusă la cale de Decebal, coaliţie care urmărea învăluirea armatei romane şi ruperea acesteia de bazele strategice).

Aşa stând lucrurile, textul din Dion nu mai poate fi invocat ca argument peremptoriu, căci este limpede că nu poate fi vorba de nici un fel de distrugere a oraşelor greceşti de către Burebista, ci, cum vom vedea, de o scurtă perioadă de linişte de care s-au bucurat în acel veac zbuciumat cetăţile aflate sub oblăduirea lui.

Pentru a înţelege raţiunile politicii balcanice a lui Burebista, trebuie să vedem în apropierea sa de Pompei nu o aventură personală, nu o opţiune hazardată pentru unul dintre cei doi pretendenţi la cârma treburilor Romei şi nici măcar, cu optica noastră retrospectivă, aprehensiunea unei posibile cuceriri a Daciei de către cuceritorul Galiei; Cezar intenţiona să-i pedepsească pe geţi, poate tot mai războinici după înfrângerea lui Pompei, pentru raţiuni de prestigiu personal şi de politică internă, mai degrabă decât din nevoi obiective de asigurare a securităţii frontierelor romane. Spre a pătrunde motivaţiile politicii lui Burebista vor trebui rememorate legăturile seculare ale Daciei cu tracii balcanici şi grecii din Egee şi Pontul Euxin, pe de o parte, atitudinea lui Pompei faţă de Orientul roman, de lumea elenistică aflată în declinul ei, pe de alta.

Un moment important şi deosebit de grăitor asupra legăturilor geto-dacilor cu tracii sud-dunăreni şi sud-balcanici, precum şi cu lumea greacă egeică sau cu de curând reelenizaţii macedoneni îl constituie apariţia primelor emisiuni monetare de argint la nord de Dunăre. Metalul monetar folosit, sistemul ponderal căruia se integrau, iconografia acestor monede, vădesc apartenenţa economică şi culturală la lumea greacă, tracică şi macedoneană şi în acelaşi timp stadiul evoluat al triburilor getice în cadrul cărora s-a făcut simţită nevoia monedei încă din prima jumătate a sec. IV î.e.n. Cercetările noastre au demonstrat (Numisma, Madrid, XII, nr. 54-57, 1962, pp. 29-80 = Apulum, Alba Iulia, IX, 1971, pp. 209-256 [Studia II, pp. 154-224]) existenţa a trei serii monetare geto-dacice cu iconografie autohtonă (bazată pe substratul cultural tracic), serii care au premers cronologic imitaţiile după monedele lui Filip II şi Alexandru cel Mare şi care îşi au succedaneele lor stilistice până la sfârşitul monetăriei dacice (începutul sec. I î.e.n.). Un fapt care confirmă folosirea monedei de către populaţiile getice într-o epocă timpurie, este descoperirea câtorva tezaure de piese de bronz de la Filip II, circulaţia acestora la nord de Dunăre fiind elocventă asupra folosirii banilor, chiar de mică valoare, în schimburile comerciale efectuate în zonă.

Se ştie că Alexandru cel Mare, îndată după urcarea sa pe tronul Macedoniei, a pus în circulaţie pe „piaţa” nord-balcanică un număr mare de tetradrahme de argint bătute de tatăl său (Filip II), cu două grame mai mici decât propriile-i emisiuni şi că a continuat să emită, pentru aceeaşi clientelă nord-tracică, monede postume tip Filip II. Din minele din Macedonia şi sudul Traciei se extrăgeau importante cantităţi de argint. Înainte încă de intrarea acestora din urmă sub controlul regilor macedoneni, ele au furnizat argint triburilor tracice şi traco-getice de la nord de Balcani şi de Dunăre. Dacia era bogată în aur şi săracă în argint (prima exploatare, la Baia Mare, datează din evul mediu, iar producţia României în 1938 era de c. 20 tone, obţinute şi prin procedee chimice, cu mult sub cantitatea livrată de minele de la Laurion, în Attica, în sec. V î.e.n.).

Pe de altă parte, nu se cunosc în Dacia emisiuni de monede de aur (cu excepţia uneia bătută poate tocmai de urmaşii lui Burebista, fie din lipsa argintului, fie, după cum indică iconografia aversului şi reversului, ca şi greutatea pieselor, pentru a se apropia de monedele de aur republicane romane - destinată deci unor evenimente politice în care Roma juca rolul hotărâtor). Aurul era monopol regal (ne reamintim de bogata veselă de aur şi argint din care regele Dromihete l-a ospătat pe Lisimah - Diodor din Sicilia, sec. I î.e.n., Biblioteca istorică, XXI, 12, 5). Filip II, din pricina războaielor purtate şi a politicii sale hegemoniste, golise vistieria statului. Fiul său Alexandru va porni împotriva Persiei cu 70 talanţi de aur (c. 1750 kg), o sumă infimă pentru anvergura acţiunii, pe care reuşise însă să o strângă graţie politicii monetare amintite. Este deci foarte probabil ca o parte din acest aur (filoanele aurifere din Macedonia şi Tracia aflată sub autoritatea Macedoniei erau secătuite la acea vreme) să fi provenit din Dacia (al cărei aur ajungea în epoca bronzului până la Micene, aşa cum au arătat analizele lui O. Davies, efectuate încă prin anii 30 ai veacului nostru) în schimbul unor cantităţi de argint în monede tip Filip II sau chiar în lingouri (despre comerţul intens din acea vreme între sudul şi nordul tracic ne vorbeşte Arrian, sec. II e.n., cu ocazia narării trecerii Balcanilor de către Alexandru, în expediţia sa contra tribalilor şi geţilor, Anabasis, I, 3-4, când a fost întâmpinat de o mulţime de negustori cu căruţe grele, participând la luptă şi prăvălindu-le de pe înălţimi asupra armatei regelui macedonean).

Economia greco-macedoneană şi tracică avea ca etalon monetar argintul. Monedele de aur erau rare până la Filip şi Alexandru. Emisiunile de aur macedonene erau destinate luptei economice şi militare împotriva Persiei al cărei etalon monetar şi economic era aurul („daricii” persani înlesniseră de mult timp imixtiunea Imperiului în treburile politice ale cetăţilor greceşti). Faptul că geto-dacii preţuiau argintul şi-l foloseau ca unic metal monetar, fără să-l fi avut pe pământul lor, dovedeşte apartenenţa acestora la lumea economică tracică şi egeică. Triburile celtice învecinate geto-dacilor emiteau în egală măsură monede de aur şi argint; ei ţineau însă de altă sferă economică şi culturală, eminamente continentală.

Că aşa stăteau lucrurile încă din prima jumătate a sec. IV î.e.n. când geto-dacii încep a bate monedă cu iconografie proprie, graţie strânselor lor legături cu sudul, fără a fi îndemnaţi la aceasta de vecinătatea „civilizatoare” a celţilor care emit abia în sec. III î.e.n. propriile lor monede, că argintul monetar venea din Macedonia şi Tracia în schimbul produselor naturale specifice locului (lemn, blănuri, miere, ceară, grâne - în ce priveşte Câmpia Dunării - şi poate şi aur, din Transilvania) ne-o dovedeşte, pe lângă cele amintite mai sus, brusca diminuare a procentajului acestui metal (argintul) în monedele geto-dacice, îndată ce legiunile romane cuceresc Macedonia (mijlocul sec. II î.e.n.) şi controlează minele de argint din sudul Traciei. Penuria de argint locală, grefată pe raritatea metalelor preţioase din ultimele două secole ale perioadei elenistice (II-I î.e.n.), devine atât de mare încât importante cantităţi de imitaţii de monede tasiene târzii (provenite, foarte probabil, din zonele învecinate exploatărilor de argint din Balcani care nu căzuseră încă sub stăpânirea romană) se găsesc în numeroase tezaure din exteriorul şi interiorul arcului carpatic, în vreme ce emisiunile dacice de la sfârşitul sec. II î.e.n. şi începutul celui următor (de altfel şi ultimele) sunt de bronz argintat. Avem deci dovada peremptorie a izolării Daciei prin destrămarea, de către penetraţia romană, a legăturilor fundamentale cu lumea greco-traco-macedoneană.

Prezenţa romană în Balcani, dar şi în Asia Mică şi Siria, subminând în acele locuri politiceşte şi economiceşte elenismul, a avut drept urmare dezechilibrarea unei unităţi economice bazată pe liberul interes şi pe avantajul reciproc. O economie în care erau angrenate cetăţile greceşti, regatele elenistice şi populaţiile neelenice din Asia, nordul Mării Negre şi Balcani, la care se adăuga lumea geto-dacică, străbătută de drumurile comerciale şi de mărfurile negustorilor greci, traci şi abia după începutul erei noastre de afluxul, la început timid, al produselor provenite din occidentul roman (I. Glodariu, Relaţii comerciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj-Napoca, 1974).

Cucerirea Macedoniei de către romani, declararea Delosului porto-franco şi mai apoi reclădirea Corintului de către Cezar şi transformarea acestuia în escală pentru produsele Orientului, care, poposind acolo pe calea apei, se îndreptau direct către Italia, abandonând drumurile şi legăturile comerciale ale Egeii şi Asiei Mici, au însemnat toate tot atâtea lovituri date comerţului grecesc şi partenerilor săi seculari de la nord de Balcani şi din Pontul Euxin.

Publicanii romani au fost aceia care au jefuit literalmente Orientul elenistic şi au sărăcit Grecia, îmbogăţindu-se peste măsură (colonia acestora de la Delos s-a dedat şi la negoţ cu opere de artă, „achiziţionate”, lesne de bănuit cum, din toată lumea greacă). Aşa se explică de ce Mitridate al VI-lea Eupator (contemporan cu prima parte a domniei lui Burebista) a coalizat ultima răbufnire a nemulţumirilor acumulate de decenii împotriva politicii economice şi fiscale a Romei în Orient. Fenomenul mitridatic a avut o semnificaţie aparte pentru elenii şi neelenii din Balcani şi din Asia Mică. Înfrângerea lui Mitridate a impus şi lichidarea cauzelor care au dus la proliferarea revoltei aflată sub conducerea monarhului din Pont, revoltă la care a aderat însăşi Atena, bătând monede cu chipul acestuia, fapte pentru care a fost drastic pedepsită de Sulla.

După ce în 67 curăţise mările de piraţi, lui Pompei i se conferă comanda supremă în Orient (66-62 î.e.n.). El lichidează ultima rezistenţă mitridatică, reorganizează provinciile, iartă datoriile, scuteşte pe mai mulţi ani oraşele sărăcite de la plata impozitelor, întemeiază noi cetăţi, îşi atrage simpatia regilor locali şi a maselor de autohtoni.

Tot politica lui înţeleaptă a dus - după tristul episod din 62-61 al numeroaselor abuzuri practicate de proconsulul Macedoniei, Caius Antonius Hybrida, în dauna cetăţilor de pe coasta de vest a Mării Negre, abuzuri care au provocat răscoala acestora împotriva numitului proconsul - la alierea sau la reîntărirea alianţei oraşelor de pe malurile Pontului Euxin cu Roma (în acest sens, tratatul dintre Roma şi Callatis, Dacia, 3-4, 1927-1932, nu putea fi un caz excepţional, după cum nici bunele relaţii ale lui Burebista cu Dionysopolis nu constituiau un caz aparte).

Pompei intenţiona refacerea economică a Orientului roman. În concepţia sa acesta nu trebuia să mai fie un domeniu de jaf al italicilor, ci din nou o forţă productivă, componentă a puterii romane. „Din Tracia până în Caucaz, spune Ronald Syme (The Roman Revolution, Oxford, 1956, p. 30), şi până în Egipt, pământurile Răsăritului îi recunoşteau autoritatea.” O inscripţie de la Miletopolis îl numeşte „mântuitor şi binefăcător al poporului şi al întregii Asii, priveghitor al liniştii mărilor şi uscatului". Burebista vedea în Pompei garanţia refacerii economice a Orientului elenistic în care intrau toate teritoriile de la est de Adriatică, vedea deci posibilitatea reactivării relaţiilor de schimb tradiţionale şi lipsa de ostilitate a unei lumi în care aveau să se reinstaureze legăturile fireşti dintre parteneri.

Politica balcanică a lui Burebista, de înţelegere cu toţi factorii din zonă (oraşe greceşti, triburi tracice, elemente romane deschise noii şi realistei viziuni a lui Pompei), s-a lovit de rezistenţa acelor traci din vestul peninsulei, care, din motivele de multe ori personale ale şefilor lor, se aflau la remorca politicii dictatoriale a lui Cezar. Spuneam că această politică a lui Burebista nu însemna o aventură a regelui get, ci se înscria, aşa cum am văzut, pe linia intereselor economice şi diplomatice ale triburilor geto-dacice, interese datând încă din prima jumătate a sec. IV î.e.n.

Că aşa au stat lucrurile, ne-o dovedeşte faptul că orientarea politică a geto-dacilor a rămas aceeaşi şi după moartea lui Burebista. În conflictul, de data aceasta între Octavian şi Marc Antoniu (sprijinit la rândul său de partea orientală a lumii romane), geto-dacii s-au plasat în tabăra celui ce avea să fie învins la Actium. Faţă de puterea militară agresivă a unei Rome conduse de Cezar şi pacificată de Octavian (despre politica rezervată a acestuia dacii aveau să-şi dea seama abia mai târziu, când se închegase deja un alt moment istoric), Burebista şi geto-dacii de după el nu puteau adopta decât o atitudine de fermă rezistenţă pentru a-şi menţine libertatea de acţiune, luptând împotriva vestitului cuceritor al Galiei în tabăra adversarului său care simboliza, prin tot ce realizase, un modus vivendi convenabil intereselor economice şi politice ale triburilor geto-dacice.

Ce-i va fi cerut Pompei lui Burebista? În primul rând acele lucruri de care avea mai grabnică nevoie (menţionate de Appian): ajutoare de tot felul şi mai ales sprijinul armat, vitejia şi potenţialul militar uman al geto-dacilor fiind considerabile. Poate că după bătălia de la Pharsalos, Pompei avea să-i încredinţeze lichidarea stării de perpetuă beligeranţă a triburilor de traci războinici din Balcani, stânjenitoare deopotrivă pentru cetăţile greceşti, pentru tracii paşnici din câmpiile de la nordul şi sudul acestor munţi, cât şi pentru Pompei însuşi, sub raportul politicii globale balcano-microasiatice ce intenţiona să dezvolte. Precipitarea evenimentelor a împiedicat probabil traducerea în fapt a angajamentelor lui Burebista.

Alianţa dintre Burebista şi Pompei, pe de o parte, înţelegerea dintre regele get şi cetăţile pontice, precum şi protecţia pe care le va fi acordat-o, pe de alta, sunt dovezi incontestabile ale unei diplomaţii perspicace şi consecvente. Amintind toate pe care le-am amintit, constatăm că momentul Burebista şi momentul Decebal (trecute de multe ori sub acelaşi factor comun al luptei împotriva primejdiei romane) se deosebesc nu numai prin contextul lor istoric, ci şi prin motivaţiile politice care le caracterizează, că ne putem explica şi şti mai multe decât bănuiam despre Burebista şi epoca apogeului său politic, în fine, că acţiunile regelui get capătă în această optică o semnificaţie mai realistă şi mai logică. Constatăm, în acelaşi timp, că aspectul predominant şi cel mai interesant al personalităţii lui nu este cel războinic, ci cu precădere acela de politician.

Raţiunile politicii sale balcanice erau complexe şi nu de moment. Credem astfel că-l putem considera, în acest colţ de lume, întâia figură simbolică a permanenţei unei mentalităţi politice ferme care era totodată flexibilă, receptivă şi constructivă.

Abrevieri bibliografice:

A.E.M. = Archäologisch-epigraphische mitteilungen, Viena.

Dacia = Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie, Bucureşti.

Drevnie frakiiţî = Drevnie frakiiţî v severnom Pricernomorie, Moscova, 1969.

I.G.B.¹ = G. Mihailov, Inscriptiones graecae in Bulgaria repertae, vol. I-IV, Sofia, 1956.

I.O.S.P.E. = V.V. Latîşev, Inscriptiones antiquae orae septentrionalis Ponti Euxini, vol. I-IV, Petersburg, 1885-1901.

R.R.H. = Revue roumaine d'histoire, Bucureşti.

St. Clas. = Studii clasice, Bucureşti.

Syll.³ = G. Dittenberger, Sylloge inscriptionum graecarum, ediţia a III-a, 1917.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500