Studia III

MARE OM POLITIC, MARE DIPLOMAT

Ştirile pe care le avem despre Burebista, deşi nu sunt numeroase, conţin suficiente şi semnificative informaţii pentru a cunoaşte şi înţelege politica de anvergură a acestui mare rege al geto-dacilor. Informaţiile sunt furnizate de izvoare precise şi demne de toată încrederea. Întâiul, în ordine cronologică, este un document contemporan cu însuşi regele get: decretul pentru Acornion,info fiul lui Dionysios, cetăţean al oraşului Dionysopolis (Balcic), prin care Sfatul şi poporul acestei cetăţi îl răsplăteau cu o cunună de aur şi o statuie de bronz, pentru meritele câştigate în slujba binelui obştesc. Faptele de bine ale lui Acornion sunt expuse în ordine cronologică, ultima jumătate a decretului ocupându-se de raporturile acestuia cu Burebista şi de activitatea marelui rege în Balcani.

Ce ni se spune despre Burebista? Că nu cu mult timp înainte (decretul datează din anul 48 î.e.n., înaintea bătăliei de la Pharsalos, din 9 augustinfo, deoarece Pompei este amintit ca autokrator, denumire ce nu şi-ar mai fi avut rostul în condiţiile înfrângerii acestuia de către Cezar), Burebista devenise cel mai mare dintre regii Traciei, stăpânind pământurile de la nord şi sud de Dunăre. Că Acornion a ajuns să-i fie şi lui prieten apropiat (după ce fusese în bune raporturi cu tatăl unui bazileu dobrogean - ce-şi avea capitala într-o Argedavă, atestată de o inscripţie din epoca imperială în Dobrogea). Că l-a sfătuit pe Burebista în privinţa multor chestiuni importante şi a obţinut astfel bunăvoinţa regelui faţă de nevoile oraşului. Că, în cele din urmă, regele l-a trimis în solie la Pompei, cu care s-a întâlnit în Macedonia. Achitându-se cu bine de însărcinările primite, Acornion a purtat, în acelaşi timp, negocieri pentru propriul său oraş.

Al doilea izvor îl constituie textul lui Strabon. Născut în anul 64 î.e.n. în oraşul Amasia din Pont, regiune situată pe litoralul sudic al Mării Negre, Strabon avea 16 ani în vremea soliei lui Burebista la Pompei (48 î.e.n.) şi 20 când a venit la Roma, în anul morţii lui Cezar şi a lui Burebista (44 î.e.n.). A fost deci martor al vieţii politice din vremea sa şi a fost cu atât mai informat asupra evenimentelor ce ne interesează, cu cât a aparţinut el însuşi aceleiaşi zone geo-politice. Redactarea operei păstrate (Geografia) pentru care s-a documentat în bibliotecile din Alexandria Egiptului şi în arhivele de la Roma, a fost făcută, se pare, în Amasia, după anul 7 î.e.n. Cu alte cuvinte, informaţiile lui Strabon despre Burebista au fost consemnate doar la patru decenii după momentul de vârf al politicii acestuia în Balcani.

Ce spune Strabon despre Burebista? Că atunci când le-a devenit rege, geţii erau istoviţi de războaie; că i-a ridicat prin exerciţii, abţinere de la vin şi supunere faţă de poruncile sale şi, în scurtă vreme, şi-a întemeiat o putere întinsă (conducere statală), supunând geţilor pe cei mai mulţi din vecinii lor. Că a trecut Dunărea, în Tracia, Macedonia şi Iliria, i-a învins pe celţii amestecaţi cu tracii şi ilirii, precum şi triburile celtice ale boiilor conduşi de Critasiros şi pe cele ale tauriscilor. Ultima informaţie se situează cronologic la începutul domniei lui Burebista, iar penultima, foarte probabil, după anul înfrângerii lui Pompei.

Istoria greşeşte, istoria corectează

În discursul Borystenitikos, istoricul grec Dion Chrysostomul (40-c.120 e.n.) vorbeşte despre geţii care, cu 150 ani înaintea venirii lui Dion la Olbia (c. 105 e.n.), au cucerit această cetate şi tot litoralul pontic până la Apollonia. Evenimentul, petrecut deci cam prin anul 55 î.e.n., a fost considerat de istorici ca fiind în legătură cu activitatea războinică a lui Burebista, presupunându-se că el a distrus oraşele pontice. Această presupunere a fost transformată în idee istorică atunci când săpăturile arheologice efectuate în multe din aceste cetăţi au dat la iveală straturi succesive de arsură, databile între sfârşitul sec. II î.e.n. şi sfârşitul celui următor, poate şi mai târziu. Din aceste motive, o seamă de inscripţii, decretul pentru un anume Nikeratos (Olbia), cel pentru Aristagoras (Histria), precum şi catalogul onorific ce pomenea de „o a doua întemeiere a cetăţii" ca şi alte documente epigrafice de la Tomis, Callatis, Odessos sau Mesembria au fost considerate drept confirmare a acţiunilor militare ale lui Burebista. Totuşi în nici una din inscripţiile citate, în nici un alt document epigrafic şi, în general, în nici un izvor istoric nu se spune că Burebista ar fi distrus cetăţile greceşti din nordul şi vestul Mării Negre.

Cum trebuie înţeleasă în realitate informaţia lui Dion? Aproape în aceeaşi perioadă cu ridicarea geto-dacilor sub Burebista, Mitridate VI Eupator, regele Pontului, reuşise şi el să creeze, în sudul Mării Negre, o mare putere. Statul său barase calea sarmaţilor iazigi spre Iran, peste Caucaz, astfel că ei au fost nevoiţi, în deceniile următoare, să se îndrepte către vest, ocolind prin nord arcul carpatic şi stabilindu-se, în final, între Dunăre şi Tisa.

Aceste deplasări au dus la conflicte acute între cetăţile greceşti şi populaţiile din interiorul teritoriilor respective, printre care geţii erau cei mai numeroşi. Este foarte probabil ca aceste conflicte precum şi alte cauze să fi determinat distrugerile repetate ale cetăţilor greceşti pe care le atestă epigrafia şi arheologia. Cât priveşte „a doua întemeiere" a Histriei, ea datează în mod cert din epoca imperială romană, fiind formula obişnuită cu care era flatat împăratul într-o vreme în care cultul împăratului devenise larg răspândit.

În plus trebuie avut în vedere că o acţiune de anvergură întreprinsă de Burebista asupra cetăţilor greceşti ar fi avut ecou în opera lui Strabon, care nu s-ar fi sfiit să o pună pe seama regelui geto-dac, dacă acesta ar fi făptuit-o. De asemenea, decretul de la Dionysopolis ar fi menţionat ca un merit de seamă faptul că, graţie prieteniei ce i-o arăta lui Acornion, Burebista ar fi cruţat cetatea de la distrugere, în vreme ce pe altele din jur le-ar fi făcut una cu pământul.

Mai mult, în Războaiele civile, alt istoric grec, Appian (sec. II e.n.) ne spune că Pompei şi-a asigurat adepţii şi tovarăşii că „toate neamurile Orientului şi de prin părţile Pontului Euxin, greci şi barbari, toate sunt alături de el, iar regii acestora din urmă, prieteni ai romanilor, cât şi ai lui", îi pun la îndemână trupe, arme, alimente şi altele de care are nevoie. Ar fi fost deci imposibil ca, o dată sosit în Macedonia, Pompei să se alieze cu Burebista dacă acesta ar fi distrus cetăţile greceşti. Şi mai trebuie menţionat că, în ciuda presupusei distrugeri, atât cetăţile cât şi regii barbari au avut cu ce să-l sprijine efectiv pe Pompei şi armatele sale în lupta împotriva lui Cezar. Este limpede că nu poate fi vorba de nici un fel de distrugere a oraşelor greceşti de către Burebista, ci, cum vom vedea, de o scurtă perioadă de linişte de care s-au bucurat în acel veac zbuciumat cetăţile aflate sub oblăduirea lui.

Pentru a înţelege raţiunile politicii balcanice a lui Burebista, [trebuie] să vedem în apropierea sa de Pompei nu o aventură personală, nu o opţiune hazardată pentru unul din cei doi pretendenţi la cârma treburilor Romei şi nici măcar intuirea primejdiei unei posibile cotropiri a Daciei de către cuceritorul Galiei.

Spre a pătrunde motivaţiile politicii lui Burebista, trebuie, pe de o parte, rememorate legăturile seculare ale Daciei cu tracii balcanici şi grecii din Egee şi Pontul Euxin, iar pe de altă parte se cuvine analizată atitudinea lui Pompei faţă de Orientul roman, de lumea elenistică, aflată în declinul ei.

De secole între aceste regiuni se stabiliseră strânse legături economice, bazate pe o complementaritate de produse, încât, pe bună dreptate se poate afirma că întreaga Peninsulă Balcanică şi zona din nordul Dunării se constituiau într-un veritabil sistem economic. În el erau angrenate cetăţile greceşti, regatele elenistice şi populaţiile neelenistice din Asia, nordul Mării Negre şi Balcani, la care se adăuga lumea geto-dacică, străbătută de drumurile comerciale şi de mărfurile negustorilor greci şi traci.

Înalt nivel economic

Un moment deosebit de grăitor asupra legăturilor geto-dacilor cu tracii sud-dunăreni şi sud-balcanici, precum şi cu lumea greacă egeică sau cu elenismul macedonean îl constituie apariţia primelor emisiuni monetare de argint la nord de Dunăre. Metalul folosit (argintul), greutatea şi iconografia acestor monede, vădesc apartenenţa economică şi culturală la lumea greacă, tracică şi macedoneană şi, în acelaşi timp, stadiul evoluat al triburilor getice, în cadrul cărora s-a făcut simţită nevoia monedei încă din prima jumătate a sec. IV î.e.n.

Cercetarea emisiunilor monetare geto-dacice demonstrează existenţa a trei serii cu iconografie autohtonă (bazată pe substratul cultural tracic), serii ce au premers cronologic imitaţiile după monedele lui Filip II şi Alexandru cel Mare. Aceste tipuri monetare au continuat să existe (în diferite variante stilistice) până la sfârşitul monetăriei dacice (începutul sec. I î.e.n.), ca o expresie elocventă a nivelului economic intern. Aproape concomitent, din a doua jumătate a sec. IV î.e.n., geto-dacii încep să folosească, apoi să emită, monede de tip macedonean.

Descoperirea câtorva tezaure din piese de bronz emise în timpul lui Filip II, circulaţia acestora la nord de Dunăre sunt elocvente atât pentru a dovedi folosirea monedelor (chiar şi cele de mică valoare) de către populaţia geto-dacică, dintr-o epocă timpurie, cât şi pentru zona predilectă cu care se făceau schimburile comerciale.

Intensitatea circulaţiei monetare este dovedită şi de faptul că Alexandru cel Mare, îndată după urcarea pe tronul Macedoniei, a pus în circulaţie pe „piaţa" nord-tracică un număr mare de tetradrahme bătute de tatăl său (Filip II)info, monede ce erau cu două grame mai mici decât propriile-i emisiuni.

De asemenea, Alexandru a continuat să emită, pentru aceeaşi clientelă nord-tracică, monede postume de tipul Filip II. Una din explicaţiile emiterii acestor monede este faptul că din minele din Macedonia şi sudul Traciei se extrăgeau importante cantităţi de argint, din care o parte era furnizat triburilor de la nord de Balcani şi Dunăre. Acest „export" de argint era un reflex al nevoii de argint în Dacia, bogată în aur, dar săracă în acest metal. (Semnificativ în privinţa aceasta ni se pare şi faptul că prima exploatare de argint, la Baia Mare, datează din evul mediu, iar producţia de argint a României din anul 1938 era inferioară celei livrată de minele de la Laurion, din Attica, în sec. V î.e.n.) Cu toată bogăţia în aur, în Dacia nu s-au emis, cu o excepţie (monedele de tip Coson [Studia II p. 220]), bani de aur. Motivul? În întreaga lume greco-macedoneană-tracă argintul era metal-etalon.

În lumea greco-macedoneană aurul lipsea, iar în cea nord-tracică constituia un monopol regal (ne reamintim bogata veselă de aur şi de argint în care regele Dromichete l-a ospătat pe Lisimach) şi nu era, decât cu rare excepţii, întrebuinţată la baterea monedelor. Aşa se face că atunci când a pornit expediţia împotriva perşilor şi avea nevoie de o mare cantitate de aur pentru desfăşurarea campaniei, Alexandru cel Mare nu a putut procura decât 70 talanţi aur (c. 1750 kg). Este foarte probabil ca o parte din acest aur să fi provenit din Dacia, în schimbul unor cantităţi de argint în monede sau chiar în lingouri. (Despre comerţul intens din acea vreme între sudul şi nordul tracic ne vorbeşte Arrianinfo, sec. II e.n., care ne spune că Alexandru Macedon a fost întâmpinat de o mulţime de negustori, cu căruţe grele, participând la luptă şi prăvălindu-le de pe înălţimi asupra regelui macedonean).

Faptul că preţuiau argintul şi-l foloseau ca unic metal monetar, fără să-l fi extras din pământul lor, dovedeşte apartenenţa geto-dacilor la lumea economică tracică şi egeică care avea ca etalon monetar argintul. Monedele de aur, rare până la Filip şi Alexandru, erau destinate luptei economice şi militare împotriva Persiei, al cărei etalon era aurul („daricii" persani).

Geto-dacii încep a bate monedă cu iconografie proprie încă din prima jumătate a sec. IV î.e.n. graţie strânselor lor legături cu sudul. Argintul monetar venea din Macedonia şi Tracia, în schimbul produselor naturale specifice locului (lemn, blănuri, miere, ceară, grâne - în ce priveşte Câmpia Dunării - şi poate şi aur). Dovada celor două afirmaţii de mai sus? Brusca diminuare a procentului acestui metal în conţinutul monedelor îndată ce legiunile romane au cucerit Macedonia (mijlocul sec. II î.e.n.), preluând controlul minelor de argint din sudul Traciei. Penuria de argint a devenit atât de mare încât monedele din emisiunile dacice de la sfârşitul sec. II î.e.n. şi începutul celui următor n-au mai fost de argint, ci doar din bronz argintat.

O alianţă justificată

Prezenţa romană în Balcani, Asia Mică şi Siria, a subminat politiceşte şi economiceşte elenismul, având drept urmare dezechilibrarea unei unităţi economice bazată pe liberul interes şi pe avantajul reciproc.

Cucerirea Macedoniei de către romani, declararea Delosului port liber şi, mai apoi, reclădirea Corintului de către Cezar şi transformarea sa în escală pentru produsele Orientului au însemnat tot atâtea lovituri date comerţului grecesc şi partenerilor săi seculari de la nord de Balcani şi din Pontul Euxin. Dregătorii însărcinaţi cu strângerea impozitelor (publicanii romani) au jefuit literalmente Orientul elenistic şi au sărăcit Grecia, îmbogăţindu-se peste măsură (colonia acestora din Delos s-a dedat şi la negoţ cu opere de artă). Aşa se explică de ce regele Pontului, Mitridate VI Eupator (contemporan cu Burebista în prima parte a domniei lui), a coalizat, sub conducerea sa, pe cei ce s-au ridicat împotriva politicii economice şi fiscale, practicată de decenii de către Roma în Orient. Acţiunea sa a fost înfrântă, dar administraţia romană a trebuit să renunţe la unele dintre excesele sale în această zonă.

După ce în anul 67 î.e.n. a curăţat mările de piraţi, lui Pompei i s-a conferit comanda supremă în Orient (66-62 î.e.n.). El a lichidat ultima rezistenţă a lui Mitridate, dar apoi a iniţiat o seamă de măsuri: reorganizarea provinciilor, iertarea datoriilor, scutirea, pe mai mulţi ani, de plata impozitelor a oraşelor sărăcite, întemeierea de noi cetăţi; toate acestea i-au atras simpatia regilor locali şi a populaţiilor autohtone. Politica lui realistă a şi determinat, dealtfel, alierea cetăţilor din Pontul Euxin cu Roma. În acest sens, tratatul dintre Roma şi Callatis nu putea fi un caz excepţional după cum, de pildă, nici bunele relaţii ale lui Burebista cu Dionysopolis nu constituiau un caz aparte.

Pompei intenţiona refacerea economică a Orientului roman, care, în concepţia sa, nu trebuia să mai fie un domeniu de jaf al italicilor, ci din nou o forţă productivă, desigur, componentă a puterii romane. O inscripţie de la Miletopolis îl aminteşte „mântuitor şi binefăcător al poporului şi al întregii Asii, priveghetor al liniştii mărilor şi uscatului".

Evident, şi Burebista vedea în Pompei garanţia refacerii economice a Orientului elenistic, în care intrau toate teritoriile de la est de Adriatica şi, în consecinţă, posibilitatea reactivării unor relaţii de schimb tradiţionale pentru geto-daci.

Politica balcanică a lui Burebista, de înţelegere cu toţi factorii din zonă (oraşele greceşti, triburile tracice, elementele romane deschise noii şi realistei viziuni a lui Pompei), a întâmpinat numai rezistenţa tracilor din vestul peninsulei, care, din motive de multe ori personale ale şefilor lor, se aflau la remorca politicii dictatoriale a lui Cezar. Politica marelui rege get nu a însemnat o aventură, ci s-a înscris, aşa cum am văzut, pe linia intereselor economice şi diplomatice ale geto-dacilor, interese datând încă din prima jumătate a sec. IV î.e.n. Că a fost vorba de o orientare de durată şi nu o hotărâre întâmplătoare, o dovedeşte şi faptul că ea a rămas aceeaşi şi după moartea lui Burebista. În conflictul cu Octavian, Marc Antoniu a fost sprijinit, ca şi Pompei, de partea orientală a lumii romane; geto-dacii s-au plasat, şi ei, în tabăra celui ce avea să fie învins la Actiuminfo. Faţă de puterea militară agresivă a unei Rome conduse de Cezar şi de Octavian, Burebista şi geto-dacii de după el n-au putut adopta decât o atitudine de fermă rezistenţă pentru a-şi menţine libertatea de acţiune.

Ce-i va fi cerut Pompei lui Burebista? În primul rând cele de care avea mai grabnică nevoie: ajutoare de tot felul şi mai ales sprijinul armat, vitejia şi potenţialul militar uman al geto-dacilor fiind considerabile. Poate că, după bătălia de la Pharsalos, în intenţia celor doi - Pompei şi Burebista - se va fi aflat lichidarea stării de perpetuă beligeranţă a triburilor de traci războinici din Balcani, stânjenitoare deopotrivă pentru dezvoltarea cetăţilor greceşti, pentru tracii paşnici din câmpiile de la nordul şi sudul acestor munţi, cât şi pentru Pompei însuşi. Precipitarea evenimentelor, înfrângerea de la Pharsalos, a împiedicat traducerea în fapt a alianţei, cât şi a intenţiilor lui Burebista şi Pompei.

battle_of_actium-jTotuşi alianţa lor şi, pe de altă parte, înţelegerea între regele get şi cetăţile pontice, precum şi protecţia pe care le-a acordat-o sunt dovezi incontestabile ale unei diplomaţii perspicace şi consecvente, ilustrând faptul că trăsătura predominantă a personalităţii sale n-a fost aceea de războinic, ci de înţelept om politic şi diplomat.

Credem astfel că-l putem considera, în acest colţ de lume, întâia figură simbolică a permanenţei unei mentalităţi politice ferme, care era, totodată, flexibilă, constructivă şi receptivă.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500