Studia III

O POSIBILĂ STRATEGIE BALCANICĂ A LUI BUREBISTA

În ultimii ani figura lui Burebista a preocupat nu numai istoriografia noastră, ci şi literatura beletristică, presa literară, mijloacele de informaţie largă, precum şi mişcarea literară de amatori, îndrituite la o adevărată apoteozare a personalităţii conducătorului get de fireasca repotenţare a mândriei naţionale comprimată de acel imperialism cultural care într‑o vreme, ireversibil revolută, viza suprimarea însăşi a fiinţei spirituale a poporului român.

Burebista nu este însă numai un simbol simptomatic al contemporaneităţii. El este personajul eponim al epocii sale, un personaj prea puţin cunoscut (doar de la Strabon şi din decretul dionysopolitan) pentru certa‑i anvergură, în acele decenii tulburi dar cruciale pentru istoria Daciei ce se cer cercetate mai intens şi conturate cât mai circumstanţiat de informaţiile tuturor disciplinelor istoriei.

Arheologia şi istoria veche românească şi‑au făcut pe bună dreptate un merit din tenacitatea, erudiţia şi sinteza creatoare de care au dat dovadă în surprinderea caracteristicilor şi semnificaţiilor primei jumătăţi a sec. I î.e.n. pe teritoriul Daciei. Situarea într‑un mai larg context istoric al epocii a dobândirilor de până acum, poate arunca lumini noi asupra faptelor însele şi poate deschide perspective pentru explicarea unor evenimente sortite altfel să rămână disparate şi mute.

Se ştie că înaintarea progresivă a romanilor în Illyricum, Macedonia şi Balcani, prezenţa lor în estul Mediteranei şi în Asia Mică la sfârşitul sec. II î.e.n. ca urmare a subminării politice de către aceştia a statelor elenistice şi a înfruntării lor armate, au avut serioase repercusiuni economice şi politice pentru regiunile limitrofe diasporalei greceşti. O dată cu înaintarea legiunilor romane în Macedonia şi Balcani descreşte rapid procentul de argint din emisiunile monetare ale geto‑dacilor (apărute în prima jumătate a sec. IV î.e.n. ca urmare a relaţiilor prospere ale Macedoniei şi Greciei cu geţii de la nordul Dunării), emisiuni care încetează în primul pătrar al veacului I î.e.n.

În zona vestică şi nordică a Pontului Euxin apare un fenomen caracteristic şi altor regiuni unde coasta prezenta condiţii propice agriculturii. Este vorba de tot mai marea dependenţă a unor oraşe de economia rurală a teritoriilor lor ca urmare a dezafectării economice a lumii căreia le erau integrate organic până la apariţia puterii romane ce a răsturnat sistemul unor relaţii seculare. Astfel atitudinile populaţiilor din jurul cetăţilor pontice faţă de acestea nu erau în funcţie directă de poziţia lor politică favorabilă sau defavorabilă Romei, ci depindeau de puterea economică a respectivelor oraşe, de bogăţia lor şi implicit de capacitatea de apărare şi de schimb avantajos cu înseşi aceste populaţii. Procesul de sărăcire cronică a polis‑urilor, început la sfârşitul sec. III, se accentuează în cel următor, pentru ca în primul veac î.e.n. comerţul lor să se prăbuşească din pricina prezenţei active a romanilor în estul Mediteranei şi în Egee, ele depinzând aproape exclusiv de producţia agricolă a teritoriilor lor, de nevoile de schimb şi de protecţia militară a căpeteniilor populaţiilor din hinterland.

Abuzurile fiscale în provincii, antipatia generală a Orientului grecesc faţă de nişte stăpâni care din virtuoşi şi puternici în ochii lui Polibios, ajunseseră pentru rafinaţii supuşi pildă vie a coruptibilităţii şi tâlhăriei sub haină militară, explică electrizanta coagulare de forţe prilejuită de acţiunile militare şi politice ale lui Mitridate VI Eupator, în care Roma vedea primejdia renaşterii unei lumi pe care abia reuşise să o sfărâme şi pe care continua să o supună. Adeziunea rapidă a lumii greceşti la iniţiativele lui Mitridate se datoreşte în aceeaşi măsură unor cauze de politică economică. Cetăţile lumii greceşti, bogate sau sărace, erau prin excelenţă negustoreşti. Marele comerţ internaţional al vremii începuse să ocolească lumea greacă. De pe coastele Siriei căile produselor Orientului se îndreptau direct spre Italia, iar declararea de către romani a Delosului ca porto franco şi mai târziu reclădirea de către Caesar a Corintului, devenit escală comodă spre Italia, se soldează cu înlăturarea totală a Greciei şi a vestului Asiei Mici de la marile interese comerciale ale Mediteranei orientale.

Siria, a cărei economie agrară decăzuse din pricina războaielor Seleucizilor, cetăţile din nordul şi vestul Pontului, furnizoarele Greciei cu grâu, nu‑şi mai puteau continua negoţul şi din cauza perturbărilor etnice cauzate de înaintarea spre vest a sarmaţilor, în fine Egiptul, transformat în hambar exclusiv al Romei în mica măsură în care dezorganizarea administraţiei regale o mai permitea, au făcut să fie simţită foamea peste tot în Orient.

În ochii grecilor stăpânirea romană era înainte de toate sărăcire nu numai prin fiscalitate abuzivă, spoliere de bunuri artistice mobile şi chiar imobile, în fond consecinţe ale unui statut de ocupaţie, ci prin spargerea definitivă a tiparelor vieţii economice elenistice.

Romanii au sabotat şi au subminat elenismul oriental cu premeditare şi tenacitate pentru ca acesta să cadă cât mai lesne în plasa intereselor lor politice. Atât de pernicioasă fusese acţiunea bazată printre altele pe impulsionarea etniilor barbare asiatice împotriva acelui elenism, încât la un moment dat însăşi politica lor duplicitară era ameninţată. Dându‑şi seama de situaţie abia după dezastrul celor şapte legiuni romane la Carrhai, în 53 şi uciderea de către Surena a vanitosului Crassus, romanii au început să acţioneze în restauratori sau conservatori ai elenismului asiatic faţă de acea primejdie majoră de care pentru veacuri istoria nu le va fi cruţată: parţii.

Activitatea lui Pompei în Orient, desfăşurată între 67‑62 î.e.n. şi soldată cu distrugerea piraţilor, cu lichidarea consecinţelor războaielor mitridatice, cu anexarea Siriei şi Iudeii, cu reorganizarea prezenţei romane în zonă, cu ştergerea unor datorii, limitarea impozitelor şi mai ales a atotputerniciei publicanilor - a lăsat localnicilor imaginea unui roman de elită, faţă de care au simţit simpatie şi s‑au ataşat. Iată, în relatarea lui Appian, ce va spune el soldaţilor săi în ajunul bătăliei de la Pharsalos (Războaiele civile, II, 51): „Toate neamurile Răsăritului şi de pe meleagurile Pontului Euxin - câte le‑am putea înşira, fie greci, fie barbari - toate sunt alături de noi. Iar regii, atât prietenii poporului roman, cât şi ai mei, ne pun la îndemână trupe, arme, hrană şi alte lucruri trebuincioase pregătirii noastre".

Burebista, ajuns după spusa lui Strabon (VII, 3, 11) în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, l‑a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât în câţiva ani a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. El a trecut Dunărea, a jefuit Tracia, Macedonia şi Iliria, a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii şi a nimicit de‑a întregul pe boiii aflaţi sub conducerea lui Critasiros şi pe taurisci. Succesiunea acestor evenimente pare a fi inversă decât cea a lui Strabon. Decretul dionysopolitan pentru Acornion vorbeşte despre prezenţa lui Burebista în Balcani cu câţiva ani înaintea bătăliei de la Pharsalos.

Luptele istovitoare ale geţilor contra Romei dinaintea suveranităţii lui Burebista aveau obişnuitul caracter de jaf, accentuat de dislocarea acestor triburi din relaţiile lor seculare cu sudul tracic şi grecesc.

Când Pompei reapare în lumea greacă în ajunul luptei de la Pharsalos, Burebista a optat pentru acesta şi probabil pentru politica lui de reconsiderare a problemei Orientului roman în sensul reactualizării coordonatelor principale ale lumii elenistice, aşa cum pare a lăsa să se înţeleagă textul abia citat din Appian. De fapt, ataşamentul Orientului atât faţă de personalitatea lui Pompei, cât şi faţă de autoritatea romană pe care o reprezenta în maniera sa proprie, este înregistrat deopotrivă de istoricii vechi, de nenumăratele inscripţii contemporane şi confirmat de cercetarea modernă de la Momsen la Ronald Syme.

Alianţa lui Burebista cu Pompei exclude distrugerea cetăţilor pontice de la Olbia la Apollonia pusă în seama celui dintâi, pentru că altfel formularea lui Appian nu mai are nici un sens. Mai întâi pentru că nişte cetăţi distruse nu mai puteau fi de nici un ajutor, apoi pentru că presupusul distrugător comun al lor, Burebista, nu putea solicita o alianţă lui Pompei după ce el însuşi cauzase o asemenea pierdere viitorului său aliat. În cazul că admitem distrugerile lui Burebista, acesta ar fi fost şi un virtual aliat al lui Caesar. Dar de vreme ce lucrurile s‑au petrecut cu totul altfel, înseamnă că motive puternice, foarte puternice, îl făceau să‑l prefere lui Caesar pe Pompei şi nu numai faptul că acesta din urmă acţiona învestit cu o iluzorie legalitate a Senatului. Poate că faima lui Caesar de învingător al galilor îl va fi speriat pe Burebista? Sprijinea atunci în Pompei un viitor stăpân al lumii romane cu înţelegere pentru Orientul grecesc şi lumea barbară aferentă?

După afirmaţia lui Dion din Prusa ştim sigur doar de Olbia că a fost distrusă cu 150 de ani înaintea sosirii lui acolo şi ocupată pentru cea mai lungă perioadă din istoria ei, deci poate şi în vremea bătăliei de la Pharsalos. A fost Burebista distrugătorul Olbiei? Au fost celelalte cetăţi pontice distruse scurtă vreme înainte de Pharsalos şi chiar de acelaşi Burebista? Nici un izvor istoric, nici un document epigrafic nu ne dă vreun răspuns exact.

Ne întrebăm cum este posibil ca un intelectual de talia lui Dion, atunci când şi‑a pronunţat discursul în care aminteşte de distrugerea Olbiei, după ce fusese în Dacia în 96 e.n., nu menţionează pentru o atât de vastă acţiune numele lui Burebista, ştiută fiind admiraţia şi înţelegerea pe care filosofia vremii, a lui Dion, ca şi a lui Traian, o nutreau pentru vitejia duşmanilor învinşi. Dion însuşi în Cuvântarea XII, 20, relatând impresiile din Dacia aflată în plină pregătire militară la sfârşitul domniei lui Domiţian, mărturiseşte că venise acolo „doritor de a vedea oameni luptând, unii pentru stăpânire şi putere (recte romanii), iar alţii pentru libertate şi patrie (dacii). Este de neconceput ca acestui filosof exilat de Domiţian şi perieget de nevoie să nu‑i fi căzut în mână Geografia lui Strabon, a cărei carte a VII‑a se ocupă de locurile vizitate şi în care e de mai multe ori pomenit Burebista, fără însă a figura printre acţiunile sale cea asupra Olbiei şi a tuturor cetăţilor până la Apollonia.

Se afirmă că acţiunea antiolbiană a lui Burebista ar fi avut loc pe la 55 î.e.n. (H. Daicoviciu), dată de altfel de când ar fi început şi rapida cucerire a litoralului Pontului Stâng.

Confirmarea acţiunii de la Olbia se pretinde a fi decretul pentru un anume Nikeratos, în care numele lui Burebista nu este bineînţeles pomenit; a distrugerii Histriei, decretul pentru Aristagoras, fiul lui Apaturios şi una din părţile unui album al cetăţenilor care au luat parte la o onorifică „a doua întemeiere" a oraşului lor; a situaţiei grele de la Tomis, o inscripţie legată ipotetic de G. Dittenberger de aceleaşi fapte războinice ale lui Burebista;

a distrugerii Callatisului, o epigrafă menţionând unele refaceri ale cetăţii; a încercărilor prin care a trecut Odessos, o inscripţie despre consacrarea preoţilor lui Apollo după pribegia lor, a cărei cauză Latîşev o vedea tot în atacul lui Burebista; a zilelor grele de la Mesembria, decretul care păstrează numele a trei strategi distinşi în războiul împotriva lui Burebista, „fără să se menţioneze (cum precizează conştient de valoarea faptului, D.M. Pippidi) vreo altă nenorocire abătută asupra oraşului".

Deci nicăieri pomenit Burebista, cu excepţia strategilor Mesembriei, luptând departe de oraşul lor şi a Dionysopolisului unde era privit ca prieten. Se impune concluzia că distrugerile cetăţilor de pe coastă nu erau datorate lui Burebista, ci labilului mozaic etnic, începând cu geţii din hinterlandul Olbiei, atestaţi în zonă încă din sec. IV î.e.n., mozaic pus în mişcare, aşa cum arătam, de deplasarea sarmaţilor iazigi către vest şi de sărăcirea cronică a cetăţilor însele.

Afirmaţia lui Dion că geţii au luat oraşul Boristene (Olbia), ca şi alte cetăţi aşezate pe ţărmurile Pontului Stâng până la Apollonia, în contextul în care e făcută, nu exclude presupunerea noastră, ci subliniază tocmai starea de slăbiciune a acestor oraşe. E o situaţie pe care nimeni nu o poate infirma. Numeroasele straturi de arsură din aşezările respective se suprapun pe toată durata sec. I î.e.n. A susţine însă, în absenţa oricărei menţionări, că geţii lui Burebista au distrus aceste cetăţi, mi se pare imposibil în lumina celor expuse.

Vectorul acţiunilor lui Burebista era orientat, cum de altfel menţionează şi Strabon, către vestul Peninsulei Balcanice. Aşa rezultă şi din decretul pentru Acornion şi din cel pentru strategii de la Mesembria, ceruţi probabil de triburile trace care o controlau, pentru a le organiza rezistenţa contra atacurilor lui Burebista.

Interesele regelui get erau în zona continentală a Balcanilor, spre vestul macedonic şi iliric. Învingerea şi dispariţia fizică a lui Pompei au năruit planurile unei viitoare lumi. Imperialismul roman visa încă de pe vremea lui Caesar la rezolvarea problemei partice prin asigurarea podului terestru către Asia şi implicit prin lichidarea rezistenţei getice şi a celei tracice în Balcani.

105Eşuarea politicii lui Burebista, corolar al eşuării lui Pompei, l‑a adus pe regele get în conflict de putere cu şefii uniunilor tribale. Suprimarea sa era de pe atunci inevitabilă, iar sincronismul morţii lui Caesar este o simplă coincidenţă temporală.

Ideea unui Orient roman în care ar fi renăscut economia elenistică, ar fi fost, după părerea mea, dezideratul lui Burebista. O Dacie abandonată propriului ei destin în lumea barbară înconjurătoare şi faţă în faţă cu o putere a cărei capitală şi ale cărei legături terestre cu provinciile orientale se considerau primejduite de atare vecinătate - era realitatea dură a lui Decebal. Între aceşti doi poli au evoluat nuanţat premisele războaielor dacice.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500