Studia III

GETO‑DACII LUI BUREBISTA

Evoluţia civilizaţiei geto-dacice către formele istorice cunoaşte două momente importante, în sec. I î.e.n. şi în cel următor, şi anume epocile lui Burebista şi Decebal. Două epoci fundamental deosebite între ele nu doar prin gradul de „aculturaţie", ci prin problematica politică şi etnică a contextelor lor. Vom insista cu precădere asupra primului, fără a renunţa să subliniem diferenţele care-l individuează prin raport cu cel de al doilea.

Una din datele cheie ale morfozei Europei „barbare" este creşterea numerică a populaţiei acesteia în comparaţie cu simţitoarea scădere a potenţialului uman al civilizaţiei elenistice. Nenumăratele războaie dintre urmaşii generalilor lui Alexandru cel Mare, devenitţi bazilei ai unor regate presărate pe trei continente, criza economică cronică a lumii elenistice în sec. II-I î.e.n. au avut drept rezultat sporirea vertiginoasă a mortalităţii şi limitarea, din raţiuni economice, a naşterilor, aceste două fenomene conjugate ducând la depopularea unor zone altădată deosebit de dense. Este cazul, de pildă, al Macedoniei unde stăpânirea romană chiar, în sec. II î.e.n., s-a văzut obligată să ia măsuri eficiente pentru refacerea demografică. Creşterea demografică a Europei „barbare" a avut drept urmare sporirea forţei de absorbţie a iradierii greceşti, cu precădere în zonele de contact nemijlocit, adică ale tracilor şi geto-dacilor. Pe de altă parte, această creştere demografică a dus la conflicte armate între etniile europene situate la nordul ariei de civilizaţie greco-romane. Pentru regiunea care ne interesează, aceste conflicte s-au caracterizat prin opunerea elementului traco-iliric celui celtic. Atât Strabon (Geografia, VII, 3, 11), Suetonius (Caesar, XLIV, 6) cât şi Dio Cassius (Istoria romană, LI, 22, 7) atestă numărul mare al geto-dacilor în sec. I î.e.n., iar primul face precizarea, demnă de toată atenţia, că Burebista, după ce a învins pe boiii conduşi de Critasiros şi pe taurisci - inversarea cronologiei lui Strabon e operă a exegezei moderne - a pustiit pe celţii amestecaţi cu tracii şi ilirii. Este deosebit de semnificativă această campanie, mai degrabă această vânătoare de celţi în medii etnice alogene. De ce? Este vorba, credem, de o opţiune majoră în ce priveşte facies-ul unei civilizaţii. Celţii veacului I î.e.n. intraseră deja în sfera economică şi culturală romană. Monedele, obiectele lor din metal, trădează această „promovare". Cu toate că şi în Dacia circula denarul republican roman, opţiunea politică a lui Burebista în favoarea lui Pompei dovedeşte clar ataşamentul său la ideea refacerii economiei elenistice sub administraţia romană, idee pe care Pompei, prin toate acţiunile lui, pare a o fi susţinut. „Vânătoarea" celţilor invederează o situaţie tranşată şi nici pe departe o „xenofobie" funciară. Să ne amintim, în acest sens, de coabitarea geto-dacilor cu celţii în vestul Daciei în răstimpul sec. III-II î.e.n. În Transilvania şi Crişana s-au descoperit c. 150 de aşezări (Ciumeşti, Şeica Mică, Moreşti) şi necropole celtice (Pişcolt - Satu Mare, Fântânele - Bistriţa-Năsăud) vădind o intensă conlocuire celto-geto-dacică dar în acelaşi timp şi rapida asimilare a acestor celţi în masa autohtonă, astfel că la sfârşitul veacului al II-lea î.e.n. prezenţa lor nu mai poate fi constatată arheologic. Iată care sunt coordonatele celtismului de care se face atâta caz şi implicaţiile acestuia în morfoza culturală geto-dacică. De la fapte ajungem la o chestiune de metodă. Cum este posibil să se afirme şi chipurile să se „demonstreze" pe baza irelevantelor analogii, că monedele geto-dacilor ca şi alte produse ale culturii lor materiale stau sub influenţă şi cauzalitate celtică? Se poate spune, cum s-a spus, despre masca de bronz de la Ocniţa că este celtică atunci când coafura respectivului chip masculin ne trimite către decoraţia antropomorfă a aplicelor tracice de la Letniţa (Bulgaria)? Este nevoie să invocăm pe celţi chiar şi în cazul umilei plastici în lut a figurinelor de la Cârlomăneşti (Buzău), datate la mijlocul sec. I î.e.n.?

Important de subliniat este însă faptul că Burebista unifică pe geto-daci în momentul exploziei lor demografice care coincide cu cel al ultimului act jucat de elenismul oriental în lupta acestuia cu Roma. Nu vom putea însă niciodată reconstitui tabloul veridic al culturii dacice în vremea lui Burebista din optica aculturaţiei elenice. Totalitatea documentelor care ne stau la îndemână este elocventă. Întâi de toate monedele, cu iconografia lor căreia i s-a acordat mult prea puţină atenţie.

Apoi tezaurele de argint cu reprezentări antropomorfe, deosebit de importante pentru lumina pe care o aruncă asupra religiei geto-dacilor. Trebuie avute în vedere continuitatea şi evoluţia imagisticii în domeniul toreuticii, ţinându-se seama de faptul că artefactele acestei categorii reprezintă o succesiune neîntreruptă din sec. IV î.e.n. până în sec. I î.e.n. şi că nu poate fi vorba, aşa cum s-a susţinut şi se mai susţine încă, de o cezură între perioada timpurie şi cea târzie a toreuticii geto-dacice (ultima pusă, tot atât de arbitrar ca şi în alte cazuri, de data aceasta sub influenţă sarmatică). Va fi necesară stabilirea unor relaţii iconografice între ceramică, toreutică şi monede în vederea alcătuirii acelei simbologii generale geto-dacice fără de care nu putem porni la descifrarea spiritualităţii acestei culturi. În fine, în acelaşi scop, trebuie deschisă discuţia asupra valorii gnoseologice a ideii despre timp şi despre înregistrarea lui prin templele calendare, cercetare începută pe un făgaş promiţător graţie măsurătorilor şi calculelor unor matematicieni braşoveni, din păcate rămase încă inedite.

În acest chip, vom ajunge la definirea ştiinţifică şi nu ipotetică sau apriorică a matricei spirituale a geto-dacilor. Vom putea atunci să constatăm că se verifică de facto caracterul cosmic al religiei geto-dacice, până acum bănuit doar din sumara informaţie a lui Iordanes (cca. 550 e.n.) despre rolul lui Deceneu pe lângă Burebista şi în structurarea societăţii geto-dacice (Getica, 69). Că dacă nu putem vorbi despre o „filosofie" a geto-dacilor, ne putem referi ca la un Urphänomen la substratul sapienţial pe care va avea să se altoiască, după spusa lui Mircea Eliade, câteva secole mai târziu, acel creştinism cosmic - una din permanenţele spirituale ale romanităţii dunărene, tălmăcit cu atâta pătrundere în opera lui Mihail Sadoveanu (Baltagul, Ochi de urs), la rându-i supusă de curând, în sensul la care ne referim, unei nuanţate şi aplicate exegeze (Al. Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Ed. Cartea Românească, 1979).

Iată de ce integrarea tuturor datelor furnizate de cultura materială este un obiectiv deosebit de important al cercetării istoriei Daciei preromane. Ea va îmbunătăţi substanţial hermeneutica textelor, atât de puţine şi care se prezintă uneori sub forma unor adevăraţi tópoi literari. Să luăm doar un exemplu: paragraful următor textului lui Iordanes mai sus invocat (Getica, 70). „Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji (geto-dacii) să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită". (trad. Vl. Iliescu). Regăsim în aceste câteva rânduri motivul „bunului şi înţeleptului barbar", motiv cu o lungă carieră în literatura europeană, a cărui prefigurare o aflăm încă la Herodot; este un tópos predilect al literaturii istorice sau de călătorii. El depăşeşte nivelul literar, devenind aproape un model uman în epocile de mare expansiune şi explorare geografică ale civilizaţiei europene (perioada elenistică şi, mai târziu, cea care urmează sfârşitului evului mediu).

Ceea ce caracterizează momentul Burebista prin comparaţie cu epoca lui Decebal este tocmai absenţa unui potenţial militar roman permanent în imediata vecinătate a Daciei şi lipsa unei iminente acţiuni politice antidacice plănuite de Roma. Pe de altă parte, rolul lui Burebista ca întâiul unificator al geto-dacilor a fost, după spusa lui Strabon, deopotrivă cel al făuririi unei conştiinţe comune şi a unei discipline sociale menite să secondeze o politică externă de colaborare, în limitele unei situaţii date, cu acele forţe ale puterii romane (de care în termeni realişti nu se putea face abstracţie) favorabile unui modus vivendi tradiţional populaţiilor din Egee, Balcani şi Asia Mică. În spiritul aceleiaşi comparaţii subliniem încă o dată ostilitatea multor etnii vecine dacilor, în vremea lui Burebista, despre care tot Strabon spune că acesta le-a supus prin forţa armelor.

Harta Imperiu RomanÎn fine, în timpul domniei lui Burebista, iradierea elenistică atinge formele ei maxime, iar procesul de evoluţie de la anistoric spre istoricizare urcă până la folosirea alfabetului grecesc în siglele şi inscripţiile monetare sau ceramice cu nume geto-dacice (Dyois, Basileus, Thiamarkos, ultimul datând de la sfârşitul sec. I î.e.n.).

La interval de peste un veac, alta e situaţia Europei sud-estice şi alta politica Imperiului Roman. În acest răstimp se ştersese şi amintirea independenţei economice a fostului orient elenistic, iar administraţia Romei ajunsese pe linia Dunării, până la gurile ei de vărsare în mare. Malul stâng al fluviului, din estul până în centrul continentului, dădea serios de furcă Imperiului prin coalizarea nu numai virtuală a tuturor neamurilor ce-l locuiau, ba şi a altora de mai la nord, ameninţând pacea locuitorilor dinlăuntrul hotarelor romane. Împotriva unor astfel de acţiuni conjugate, romanii se fortifică pe Rin şi pe Dunăre, iar politica lor are drept scop întreţinerea cu mijloace băneşti a propriei linişti sau a unei perpetue stări de animozitate între populaţiile limitrofe. Prin pacea încheiată cu Decebal, Domiţian însuşi obţinuse neutralitatea acestuia în momentul destul de critic al izbucnirii în Germania a revoltei lui Antonius Saturninus. În acelaşi timp iazigii, marcomanii şi quazii, până atunci în bune relaţii cu Imperiul, ameninţă, între ei înţeleşi, Pannonia. Pacea cu Decebal, în care s-a văzut o umilire a Romei, este doar o chestiune de tactică eficientă în litera şi spiritul ei, căci regele dac îngăduie lui Velleius Rufus să traverseze cu armata sa teritoriul geto-dacilor pentru a face faţă situaţiei grele din Pannonia.

E limpede de ce, în strategia generală a Romei, s-a impus tot mai mult ideea necesităţii întreruperii putinţei de coalizare instantanee a neamurilor de pe malul stâng al Dunării prin aruncarea unui pinten dincolo de fluviu, prin crearea unei frontiere fortificate (limes) şi prin controlarea teritoriilor adiacente care, în est şi vest, formau adevărate buzunare sau capcane. Rezistenţa înverşunată a lui Decebal şi a dacilor a stârnit admiraţia şi respectul Romei. Situaţia era însă decisă din punctul de vedere roman, restul fiind doar o chestiune de timp. Traian, una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei, a înţeles dramatismul profund al contradicţiei dintre necesitatea unui puternic imperiu şi libertatea unui neam destoinic. De aceea Coloana sa de la Roma, spre deosebire de cea a lui Marcus Aurelius, ca şi Trofeul de la Adamclisi nu sunt monumentele triumfale ale înfrângerii şi umilirii dacilor, ci ale proslăvirii acelei virtus întru care învingători şi învinşi s-au regăsit o dată mai mult egali în faţa sacrificiului suprem.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500