Studia III

TEZAURELE GETO-DACILOR

Toate aceste tezaure aşteaptă însă şi vor mai aştepta
pe săpători, care, din aşezările viilor şi din mormintele
adormiţilor din Câmpia munteană, ca şi din platoul
transilvan, să le cheme iară la lumina zilei.
V. Pârvan,
Getica

Mărturii ale culturii şi civilizaţiei româneştiinfoCătre jumătatea mileniului I î.e.n., produsele de orfevrărie realizate de strămoşii noştri capătă noi trăsături. Dacă în epoca bronzului şi în perioada de trecere la epoca fierului predominau brăţările, diademele, colierele, acum preponderente devin obiectele caracteristice luptătorilor: armuri, piese de harnaşament etc. Dar nu numai tipul de podoabe se schimbă, ci şi ornamentaţia lor: motivele geometrice, spiralice - predominante în epoca bronzului - sunt tot mai des înlocuite cu reprezentări zoomorfe şi vegetale; de asemenea, chipul omenesc este deseori reprezentat. Cum această nouă manieră de realizare a podoabelor din metal preţios apare cam în vremea când diferitele izvoare istorice încep să-i consemneze pe geto-daci ca entitate etnică în cadrul marii familii a tracilor, putem conchide că această formă de manifestare artistică este definitorie pentru societatea geto-dacică din ultimele secole înaintea erei noastre.

Desemnată, într-un cuvânt, cu termenul grecesc toreutică, arta prelucrării metalelor în piese de armură, podoabe, vase cu variate profile şi a decorării acestora cu motive zoo şi antropomorfe sau vegetale s-a bucurat - aşa cum o atestă numeroasele descoperiri - de o deosebită preţuire în rândul aristocraţiei tribale a geto-dacilor (ca a tuturor tracilor de altminteri), fiind o formă de manifestare a rangului social, a puterii, a gustului pentru fast, lux şi frumos. Dezvoltându-se în conexiune cu arta marilor civilizaţii ale timpului (greco-elenistică, romană, celtică, scitică, iraniană), într-un proces de influenţare reciprocă, arta traco-dacilor prezintă anumite caracteristici care-i conferă specificitate, înscriindu-se, prin produsele sale de seamă, în marile curente artistice ale epocii.

Multă vreme s-a considerat că arta geto-dacilor ar fi fost geometrizantă şi aniconică (nepracticând deci reprezentarea umană). Ca atare, numeroasele descoperiri de piese de podoabă în care apăreau pe lângă reprezentări umane foarte multe imagini de animale sau monştri animalieri - figuraţie cuprinsă sub denumirea improprie de „stil animalier" - au fost considerate ca expresie tipică a artei stepelor, ilustrată cu precădere de sciţi. Or, cum dovedesc majoritatea descoperirilor, aspectul principal al toreuticii geto-dacilor îl constituie stilul propriu al motivului animalier. Care este explicaţia?

În artă, motivul animalier a fost folosit într-o zonă foarte întinsă în Europa şi Asia, de la Atlantic la Pacific, concretizându-se în stiluri diferite, mai ales în raport cu vecinătatea şi tipul de civilizaţie istorică cu care etniile producătoare au venit în contact (sciţii cu irano-persanii, traco-dacii cu greco-egeenii, celţii cu eleno-italicii şi romanii). Desigur, nu înseamnă că toate piesele de toreutică descoperite pe teritoriul patriei noastre sunt opera unor meşteri autohtoni. Descoperirile au pus în evidenţă unele podoabe de netă factură elenică sau scitică (aşa cum este cazul obiectelor de aur descoperite la Stânceşti-Botoşani, de pildă). Existenţa obiectelor de acest gen nu presupune însă, în mod obligatoriu, o influenţă culturală a acestora şi, cu atât mai puţin, o stăpânire scitică efectivă. Prezenţa unor asemenea piese în centrul sau sud-estul Europei se înscrie, în primul rând, în fireasca circulaţie a obiectelor de metal preţios - circulaţie de la care, desigur, nici teritoriul ţării noastre nu a făcut excepţie. În această privinţă trebuie însă subliniat că nu s-a petrecut o preluare întocmai a unor procedee şi modele artistice, ci o asimilare a lor, o retopire în noi forme de expresie. Cel mai evident exemplu de acest fel este procesul de stilizare a chipului omenesc (pe diferite podoabe şi îndeosebi pe monede) care nu trebuie înţeles întotdeauna ca o simplificare artizanală, ci ca o modalitate proprie de exteriorizare a ideilor geto-dacilor despre natura sacră a figurii umane.

Aşadar, un prim şi semnificativ aspect al toreuticii geto-dacice îl constituie semnificativa ei specificitate. Se cuvin, apoi, relevate caracterul unitar şi continuitatea ei. Încă de la sfârşitul sec. VIII î.e.n. şi începutul celui următor (deci la mijlocul primei vârste a fierului), teritoriul ţării noastre se afla sub semnul unei izbitoare unităţi a culturii materiale. Această unitate a devenit, în cu totul alte forme, şi mai evidentă în secolele următoare. Relevantă în acest sens este asemănarea, mergând aproape până la identitate, între tezaurele princiare de la Agighiol (Dobrogea), Peretu (Teleorman) şi cel de la Craiova sau dintre cel de la Băiceni (Moldova) şi coiful descoperit la Poiana Coţofeneşti (Câmpia Munteană), vădind existenţa unor formaţiuni politice asemănătoare, ce dezvoltau forme de viaţă aidoma, pe întregul teritoriu al Daciei istorice. Totodată, trebuie subliniat că toreutica geto-dacilor a evoluat în strânsă legătură cu celelalte mari civilizaţii ale vremii.

În sfârşit, un aspect încă puţin relevat al artei geto-dacilor este acela referitor la locul ei în peisajul culturii europene din primul mileniu al erei noastre. Încă de la începutul secolului nostru, reputatul istoric de artă vienez Julius von Schlosser făcea remarca (readusă în discuţie de Ranuccio Bianchi-Bandinelliinfo cu ocazia unui colocviu organizat în 1968 la Mamaia) că pe lângă magistra latinitas a existat, în secolele Imperiului roman

târziu, şi o magistra barbaritas, cu o substanţială contribuţie la ceea ce avea să fie arta şi cultura Europei veacurilor VI-XI. Această „măiestrie barbară” reprezenta stadiul final şi original al osmozei unui îndelungat proces de istoricizare artistică ai cărui primi paşi fuseseră făcuţi încă din veacul VI î.e.n., locuitorii ţinutului de la Dunărea de jos fiind printre cei dintâi şi cei mai adânc implicaţi, ca factori activi, în făurirea unei Europe postmediteraneene integrale. Tezaurele geto-dacice - comori ale artei poporului nostru - îşi vădesc astfel deopotrivă apartenenţa la patrimoniul universal.
Comoara princiară de la Băiceni

coifcucuteni
172Ca şi alte comori de acest fel, tezaurul de la Băiceni (peste 70 piese de aur întregi sau fragmentare, între 18 şi 24 carate, cântărind aproape 2,5 kg metal preţios) a fost găsit cu ocazia unor lucrări agricole. Descoperirea a avut loc în anul 1959 pe dealul Laiu (în raza localităţii Cucuteni-Băiceni, judeţul Iaşi), în marginea estică a platoului; în 1961 tezaurul a intrat în patrimoniul Muzeului de istorie a Moldovei din Iaşi. Astăzi se află la Muzeul de Istorie a R.S. România.

Despre bogăţia şi puterea principilor care purtau asemenea armuri vorbesc în chip grăitor cetăţile descoperite în mai multe locuri în Moldova: la Stânceşti (Botoşani), Moşna (Iaşi), Arsura (Vaslui) şi mai cu seamă cetatea cu val de pământ, întărit cu un ingenios sistem de straturi de piatră, cum este aceea descoperită la Cotnari, la doar 6 km de locul unde a fost găsit tezaurul. Şi tot în acelaşi perimetru - la câteva sute de metri distanţă - la Cucuteni, a fost descoperit un fastuos mormânt princiarinfo, datând aproximativ din aceeaşi perioadă cu tezaurul. Comoara - ca atare - nu a fost găsită într-un anume context arheologic (monument, aşezare etc.) ceea ce mă determină să consider că ea a format obiectul unei acţiuni prădalnice, încă din antichitate.
173
175Tezaurul - alcătuit în întregime din piese de aur - datează de la sfârşitul sec. V î.e.n. După această dată, criza aurului manifestată în întreg sud-estul european a determinat încetarea producerii unor piese din acest metal. Alături de coiful de la Poiana Coţofeneşti (Prahova), tezaurul de la Băiceni se înscrie între cele mai vechi tezaure princiare geto-dacice şi - fiind în întregime din aur - printre cele mai valoroase! Este alcătuit, în principal, dintr-un coif , o brăţară, un colan şi din mai multe aplice de harnaşament şi vestimentare, toate vădind măiestria meşterului get care le-a făurit.
176
174Una dintre primele concluzii ce se desprind din studierea acestei comori este neta sa factură getică, argumentul principal în această privinţă constituindu-l coiful de aur, care prin formă şi decor se înscrie între piesele de armură caracteristice exclusiv traco-geţilor.

Datorită descoperirilor făcute într-o serie de locuri: la Găvani (Brăila), Popeşti (Giurgiu) şi la Mastinghino (în sudul Ucrainei - unde exista o mare enclavă getică) coifurile de luptă getice din bronz sunt binecunoscute. Coifurile princiare de aur sunt piese de ceremonie, deci nu constituiau un armament defensiv. Ele sunt specifice spaţiului geto-dacic deoarece nu le întâlnim nicăieri altundeva, fie măcar în forme sau împodobiri asemănătoare.

Tezaurul de la Băiceni relevă o serie de detalii de execuţie a decoraţiei de felul celor specifice artei scitice: modul în care sunt redate în relief unghiular gâturile cailor, scena de pe una din aplice reprezentând un lup atacând un leontopegas (animal monstruos, rezultând dintr-o combinaţie între leu şi pegas = cal înaripat) ş.a. Este vorba însă, cum subliniam mai sus, de detalii tehnice caracteristice zonei geografice a artei scitice propriu-zise, în cazul de faţă relevându-se eventual faptul că meşteşugarul care a lucrat tezaurul la curtea principelui get lucrase înainte şi pentru beneficiari sciţi. Dealtfel, executarea unor piese de armură nu este posibilă într-un centru meşteşugăresc anume, de unde produsele să fie livrate diverşilor beneficiari. Meşterul care lucra astfel de obiecte trebuia să aibă „măsurile" respectivului beneficiar, să poată face diferite probe, astfel încât coiful, de pildă, să nu fie nici prea larg, dar nici prea strâmt! Or, astfel de operaţii se puteau face doar la curtea celui ce lansa comanda şi punea la dispoziţie metalul preţios. Asemănările unor motive artistice se pot explica, aşadar, nu prin comunitatea de ateliere, ci prin identitatea în timp a repertoriului meşterilor itineranţi, precum şi prin cea a gustului, mentalităţii şi exigenţelor celor ce le comandau.

Pentru a încheia consideraţiile referitoare la coif se impun două precizări. Cea dintâi are în vedere decoraţia de pe obrăzarul stâng, considerată a fi alcătuită din şerpi cu capete de pasăre. O asemenea interpretare (în virtutea căreia cozile şi capetele acestor ciudate reprezentări ar fi orientate în aceeaşi direcţie) contravine însă principiilor generale ale decorativisticii, pe care, evident, meşterul get - ca şi aurarii făuritori ai altor podoabe getice - dovedeşte că le poseda într-un înalt grad. În fapt, şerpii au capete de dragon, iar presupusele ciocuri sunt, foarte probabil, ...urechi.

A doua precizare se referă la personajul masculin de pe obrăzarul drept, reprezentat şezând, ţinând în mâna dreaptă o cupă conică, foarte asemănătoare cu cele de argint, descoperite în tezaure geto-dacice din sec. I î.e.n.-I e.n. - constituind, aşadar, una din liniile de continuitate în arta strămoşilor noştri. În cealaltă mână, personajul ţine un ryton foarte asemănător celui de la Poroina (acesta din urmă datând însă dintr-o fază mult ulterioară datei când a fost realizat coiful de la Băiceni).

Unii cercetători înclină să vadă în această reprezentare o divinitate; consider, mai curând, că imaginea îl reprezintă pe însuşi principele învestit cu atributele preoţiei supreme tronând în faţa supuşilor, căci pentru perioada când a fost realizat tezaurul divinităţile nu erau înfăţişate (decât cu rare excepţii) pe piese de armură.

Aşadar, tezaurul de la Băiceni a fost lucrat în sec. V î.e.n. pentru un principe get din centrul Moldovei, de către un meşter itinerant care era familiarizat şi cu unele aspecte ale mediului artizanal nord-pontic şi scitic. Circulaţia acestor meşteri la diferite curţi princiare era obişnuită şi se integra fluxului economic şi cultural specific timpului şi zonei respective.

Produs strălucit al toreuticii getice din sec. V î.e.n., tezaurul de la Băiceni şi celelalte elemente arheologice descoperite în imediată apropiere reflectă puterea economică şi socială a unor principi locali pe care ni-i putem imagina în atitudini maiestuoase, ca aceea înfăţişată pe principala piesă a tezaurului - coiful.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500