Studia III

TEZAURUL PRINCIAR DE LA AGIGHIOL

În primăvara anului 1931, autorităţile din jud. Tulcea au fost sesizate că pe locul numit Movila lui Uţă (un tumul funerar, cum s-a stabilit ulterior) din localitatea Agighiol, „căutătorii de comori" întreprind săpături, fireşte neautorizate. De îndată s-au luat măsuri pentru sistarea acestei „îndeletniciri", fiind anunţate, în acelaşi timp, cercurile ştiinţifice. În luna octombrie, acelaşi an, prof. I. Andrieşescu, asistat de prof. D. Berciu, care a şi publicat un studiu asupra tezaurului acum un deceniu şi jumătate, au început cercetările sistematice, care au dus la descoperirea unui mormânt cu două camere funerare alăturate şi dromos (coridor de acces) din piatră, descoperire foarte valoroasă pentru cunoaşterea unor aspecte culturale ale vieţii străvechilor locuitori ai patriei noastre, în primul rând a ritualului lor de înmormântare. În mormânt au fost găsite splendide piese de armură din argint aurit, vase de asemenea din argint şi podoabe de aur, veritabile capodopere artistice ale toreuticii geto-dacice, ca şi piese de ceramică grecească de import, ce au înlesnit datarea ansamblului în primul sfert al sec. IV î.e.n. Spre această datare conduce şi numărul relativ redus de obiecte din aur, căci în rândul societăţii greceşti şi traco-getice se înregistrează atunci o criză a aurului, fastuoasele armuri de aur specifice sec. V î.e.n. fiind înlocuite cu piese din argint şi argint-aurit, cu nimic mai prejos însă din punct de vedere artistic.
150-coifCrython-1ele câteva mici aplice vestimentare de aur şi fragmentele de colier descoperite, toate, în mormântul secundar provin din mediul scitic, unde atare decoraţie aparţinea costumaţiei feminine, ceea ce confirmă constatarea lui Andrieşescu - anume că mormântul secundar adăpostea rămăşiţele unei femei. Probabil că soţia principelui get de la Agighiol a fost o scită, asemenea căsătorii (care statorniceau, totodată, alianţe politice între diferite etnii) fiind frecvente în acea vreme. Mormântul acestei principese va fi cuprins, de bună seamă, mai multe podoabe din aur, dar, aşa cum a remarcat I.Andrieşescu, cândva, în antichitate, tumulul a mai cunoscut vizita altor „căutători de comori", care vor fi luat cea mai mare parte a pieselor din aur.

Dar peripeţiile tezaurului de la Agighiol nu s-au isprăvit nici după cercetările întreprinse în anul 1931. În timpul celui de-al doilea război mondial, o parte din piesele acestei comori (adăpostite în vechea aripă a Universităţii bucureştene) s-au pierdut ca urmare a bombardamentului la care a fost supusă clădirea. O dată cu aceasta au dispărut şi toate fotografiile şi clişeele făcute în timpul cercetărilor din 1931 (înainte de a fi publicateinfo). Aşadar, piesele expuse astăzi într-o vitrină specială a Muzeului de Istorie a R.S. România cuprind doar ceea ce a mai putut fi recuperat din acest tezaur princiar pe care ni-l putem doar închipui în toată splendoarea sa.

Piesele păstrate - un coif, două apărătoare pentru pulpe (denumite pulpare sau cnemide), două pahare-rytonuri, cinci fiale, dintre care una de bronz, câteva aplice de harnaşament atât plate, cât şi în relief tridimensional (aşa numitul ronde-bosse), ca şi podoabele vestimentare răzleţe din aur - constituie o mărturie sugestivă a înaltului nivel la care ajunsese creaţia artistică a geto-dacilor la începutul sec. IV î.e.n. şi oferă, totodată, suficiente elemente pentru analiza şi încadrarea tipologică a tezaurului.

Nu vom intra în detalii privind descrierea pieselor; acest lucru a fost făcut în diferite lucrări şi, dealtfel, imaginea lor vorbeşte de la sine asupra înaltei măiestrii a meşterilor care au realizat diferitele componente ale tezaurului. Căci - evident - podoabele nu au fost confecţionate toate o dată şi de către un singur orfevrier.
De asemenea, nu au fost produse într-un anume centru meşteşugăresc, ci de către meşteri itineranţi, care, venind din diferite părţi, executau la comandă piesele solicitate de o anume curte princiară, după care porneau la alte curţi, în căutarea altor comenzi. Astfel se explică, pe de o parte diversitatea de motive artistice în cuprinsul unuia şi aceluiaşi tezaur şi, pe de altă parte, asemănarea cu piesele din alte tezaure (Peretu sau Craiova), ilustrând unitatea de cultură materială şi spirituală a strămoşilor noştri.
 165Aplice de harnaşamentSe impun totuşi câteva precizări cu privire la imaginile reprezentate pe obrăzarele coifului (câte un călăreţ şarjând cu suliţa) şi pe apărătoarea de la ceafă (doi călăreţi orientaţi în sensuri opuse şi având drept centru de simetrie o rozetă) - aşadar este vorba de reprezentări laice.

Şi mai sugestivă pentru natura profană a acestor reprezentări o constituie imaginea de pe unul din pulpare: sus un călăreţ cu arcul în mână, jos un personaj şezând pe tron cu un şoim în mâna dreaptă şi cu un ryton de corn în mâna stângă .

Este cea dintâi confirmare a rytonurilor de os în mediul geto-dacic, ceea ce întăreşte afirmaţia lui Diodor din Sicilia, care, relatând împăcarea dintre Lisimah şi regele geţilor Dromihete, precizează că „în cele din urmă, [Dromihete] puse să se toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii [s.n.]”. Piese caracteristice în mediul getic, rytonurile (atestate încă din sec. IV î.e.n.) vor dăinui până în sec. I-II e.n., un asemenea obiect bogat împodobit numărându-se printre capturile luate de Traian din comoara regelui Decebal.

Ca şi în cazul coifurilor de la Băiceni şi Poiana Coţofeneşti, anterioare în timp celui de la Agighiol, ori al aceluia aflat acum la Detroit (S.U.A.) sau al aceluia descoperit la Peretu, trebuie să semnalăm prezenţa pe piesa amintită a doi ochi mult măriţi („apotropaici”), meniţi, în mentalitatea celor de atunci, să-l ferească de primejdie pe purtător.

154Fiale de argintToate aceste reprezentări antropomorfe, ilustrând scene din viaţa cotidiană a geţilor - lupta, vânătoarea, oficierea unor ritualuri - impresionează prin realism şi veridicitate şi constituie expresia unui mediu artistic bine conturat specific geto-dacilor.

Inscripţia aflată pe una din cupele de argint prezintă o importanţă cu totul excepţională, deoarece, pe de o parte, ne dezvăluie identitatea principelui get înmormântat la Agighiol şi, pe de altă parte, ne îngăduie să fixăm momentul politic al existenţei sale. Inscripţia, cu litere greceşti, este ΚΟΤΥΟΣ ΕΓΒΕΟ (KOTIOS EGBEO), fiind vorba - în cazul în care nu avem de-a face cu zeitatea tracică cu acelaşi nume - de un principe numit Kotyso.
Numele Cotyso era destul de răspândit, atât printre tracii de sud, cât şi în rândul ramurii nordice a acestora. Un Cotyso s-a numărat printre urmaşii regelui Burebista, participând la bătălia de la Actium (31 î.e.n.)info; un altul, fiu al lui Rhoemetalces, a stăpânit în primii ani ai erei noastre peste regatul odrişilor, clientelar Romei, ce se întindea şi asupra teritoriului Dobrogei. Contemporan cu Ovidiu, în timpul exilului acestuia la Tomis, acest Cotyso a încercat - sub influenţa marelui poet - să scrie el însuşi versuriinfo.
Nici unul dintre aceştia nu putea fi însă proprietarul tezaurului de la Agighiol. Recapitulând întortocheatele evenimente politice petrecute după încheierea războaielor persane, vedem că în deceniul trei al sec. V î.e.n., Teres, primul rege al uniunii tribale odrise, a adus la ascultare majoritatea triburilor tracice din Peninsula Balcanică până la Istru, inclusiv pe geţii din Dacia Pontică. În aceeaşi vreme, regele scit Ariapeites şi-a întins stăpânirea în zona dintre Olbia şi gurile Istrului, devenind vecin cu Teres şi apoi ginerele său. Din căsătoria cu fiica lui Teres, Ariapeites a avut un fiu, Octamasdes, iar din cea ulterioară, cu o grecoaică din Histria, pe Skyles, care mai târziu a fost alungat de sciţi şi a găsit adăpost la urmaşul lui Teres, Sitalkes.
Acest Sitalkes a intrat în conflict cu macedonenii, apelând la ajutorul cavaleriei getice, reputată pentru vitejia ei. „Pornind deci din ţinutul odrişilor - scrie Tucidide - el cheamă la arme mai întâi pe tracii care erau între Muntele Haemus şi Rodope şi până la Pontul Euxin şi Helespont şi asupra cărora îşi exercita domnia; a chemat apoi pe geţii de dincolo de Haemus şi celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istru şi Pontul Euxin, mai mult spre mare; geţii şi locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii şi sunt cu toţii arcaşi călări".

Cum se vede, în timpul lui Sitalkes, Dacia Pontică era doar aliată cu regatul odrişilor, independenţa acesteia devenind şi mai evidentă după moartea lui Seutes I (410 î.e.n.), când se produce căderea regatului Odris. În 380 î.e.n., regele odris Cotys I a încercat, fără succes, să restabilească autoritatea sa asupra Daciei Pontice - teritoriu care, către mijlocul sec. IV î.e.n., a constituit terenul de înfruntare între regele Filip II şi regele scit Ateas. Acesta din urmă solicitase sprijinul lui Filip împotriva unui rege localnic, al cărui nume nu este precizat de izvoare, fiindu-ne cunoscut doar sub denumirea de „rex histrianorum".
Aşadar, vreme îndelungată după războaiele cu perşii şi până în preajma ofensivei macedonene, Dacia Pontică a rămas independentă, fiind condusă de regi localnici care se aliau în funcţie de împrejurări cu unul sau altul dintre vecini. Ei erau, de asemenea, în excelente relaţii cu cetăţile greceşti de pe malul de vest al Mării Negre, ceea ce explică, în bună măsură, simpatia şi aprecierile cu care geţii sunt priviţi de către Herodotinfo, care spunea despre ei că sunt „cei mai drepţi dintre traci".
Un asemenea rege, poate precursorul acelui „rex histrianorum" (care domnea înainte de anul 339 î.e.n.) va fi fost, de bună seamă, şi principele înmormântat la Agighiol. Aliat cu sciţii (alianţă matrimonială), având bune legături cu cetăţile greceşti, îndeosebi cu Histria, el a condus o ţară puternică şi bogată, aşa cum o probează valoroasele vestigii pe care le-a luat cu el în mormânt.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500