Studia III

TEZAURUL DE LA CRAIOVA

Munca istoricului se aseamănă, în multe privinţe, cu aceea a detectivului, ambii găsindu-se deseori în situaţia de a reconstitui întregul din fragmente de informaţii aparent disparate, fără legătură între ele. Un asemenea caz îl prezintă şi istoria „tezaurului de la Craiova" - descoperit în împrejurări neelucidate încă pe deplin. I se spune „de la Craiova" dar, de fapt, nu se ştie cu exactitate unde şi de către cine a fost găsit, după cum nu se ştie cu certitudine nici din ce piese era compus.
140Tezaurului de la CraiovaObiectele aflate în prezent la Muzeul de Istorie al României - aproximativ 60 aplice şi butoni de harnaşament din argint - constituie doar o parte din acest tezaur. Podoabele au fost restituite în 1926 statului român de către Germania, ca urmare a hotărârii Comisiei de despăgubiri de la Paris, căreia îi revenea sarcina aplicării unora din condiţiile Tratatului de pace de la Versailles. Trebuie spus că, în împrejurări legate de evenimentele din primul război mondial, tezaurul ajunsese în posesia Muzeului din Berlin. Se pare însă că el conţinea mai multe aplice decât cele ce s-au întors în ţară. În studiul publicat în 1927 asupra pieselor acestui tezaur în Prähistorische Zeitschrift (Revista de preistorie), savantul german Hubert Schmidt cataloga 77 piese întregi (aplice şi butoni) şi 13 fragmente de diverse obiecte. Tezaurul - afirma respectivul autor - fusese cumpărat de la un negustor de antichităţi din Craiova cu puţin înainte sau, mai degrabă, în cursul primului război mondial. Desigur că aceste piese fuseseră găsite într-un mormânt princiar; dar cum au dovedit-o descoperirile ulterioare de la Băiceni,info Agighiol, Peretu mormintele princiare de acest gen conţineau un inventar mai bogat: de regulă, coiful principelui, o serie de fiale (cupe), pahare-rytonuri, podoabe de îmbrăcăminte şi piese de harnaşament.
În cazul „tezaurului de la Craiova" nu ieşiseră la iveală decât aplicele. Unde erau coiful, rytonul (sau rytonurile), cupele ce trebuiau în mod firesc să se găsească laolaltă cu aplicele?
120-127O serie de informaţii disparate vin să întregească tabloul acestui tezaur. În colecţia Institutului de artă din Detroit (S.U.A.) se află un coif din argint aurit, de certă factură getică; la Metropolitan Museum din New York se află un vas-ryton din argint (realizat în maniera celor geto-dacice). Ambele piese provin dintr-o vestită colecţie vieneză - Colecţia Trau - în care figuraseră însă cu locuri de descoperire diferite. Despre ryton se afirma, de pildă, că ar fi fost găsit prin 1913-1914, în apele Dunării, la Porţile de Fier. Evident o minciună convenţională, căci nu se motiva deloc (şi nici nu este plauzibil) ca un asemenea obiect să poată fi pescuit în curentul puternic al fluviului, în zona invocată. (În această privinţă se cuvine făcută o paranteză; în mod frecvent, în lumea colecţionarilor de artă se recurgea - şi se mai recurge - la explicaţii fanteziste atunci când un posesor sau altul doreşte să ascundă originea reală a unui obiect dobândit pe căi ilicite.) În cazul rytonului, acesta fusese găsit împreună cu coiful: o dovedeşte - fără putinţă de tăgadă - faptul că amândouă piesele prezintă aceleaşi urme de lovituri percutante de târnăcop! De ce au fost prezentate ca descoperiri izolate şi de ce au fost valorificate separat?

Explicaţia constă în aceea că posesorul lor vienez, aflând de retrocedarea aplicelor de la Berlin şi temându-se de eventuala cerere a României de a-i fi restituite cele două obiecte înstrăinate în împrejurările primului război mondial (poate şi sub presiuni militare) a preferat să scape în chip cât mai profitabil de nişte achiziţii ce ar fi putut deveni deconspirabile. În concluzie, le-a făurit fiecăreia câte o origine, vânzându-le separat. Revine prof. univ. Dumitru Berciu meritul de a fi sesizat, cel dintâi, legătura dintre tezaurul „de la Craiova", pe de o parte, şi rytonul de la Metropolitan Museum, pe de alta, precum şi cea dintre primele şi coiful de la Detroit. Tot lui i se datorează dovedirea originii trace a acestor piese, considerate anterior dovezi ale artei scitice „din zonele de vest ale ei [ale ariei de răspândire a sciţilor]".

În analiza pe care o face tezaurului de la Craiova, prof. D. Berciu mai aduce o informaţie (pe care o consideră însă puţin veridică), anume că în timpul primului război mondial, sub ocupaţia germană, ofiţeri nemţi ar fi dispus executarea unor săpături arheologice într-un tumul din comuna Bârca, jud. Dolj, de unde au obţinut diverse obiecte de argint.

În ce mă priveşte, consider această informaţie întemeiată, pornind de la premisa că întreg tezaurul (inclusiv coiful şi rytonul) s-a aflat cândva, înainte de război, în mâna unui anticar-colecţionar din Craiova.

În perioada neutralităţii armate (1914 - 1916), el a vândut o parte din piese (coiful şi rytonul) colecţionarului Trau, la Viena, dar nu i-a putut plasa şi aplicele, mai puţin spectaculoase şi oricând elocvente asupra descoperirii. (Or tranzacţia s-a încheiat ilicit, fără ştirea autorităţilor, căci evident înstrăinarea unor asemenea piese era interzisă!) A reuşit, în schimb, să vândă câteva aplice unor colecţionari din ţară. Aceasta este nu o ipoteză, ci o certitudine; în colecţia Severeanu (al cărui principal furnizor oltean era acest anticar din Craiova) se află perechea uneia din aplicele (C. 26) descrise de prof. Schmidt şi Berciu în studiile lor!

Ulterior, după începerea războiului, aplicele rămase au fost confiscate sau poate vândute de anticar ocupanţilor germani (e un aspect pe care, probabil, nu-l vom şti niciodată). Tot de la el, este posibil ca ofiţerii germani să fi aflat locul exact al descoperirii (Bârca sau o localitate învecinată) şi să fi dispus executarea de săpături. Aşa se explică diferenţa dintre cele 60 aplice returnate ţării noastre şi cele 77 descrise de Hubert Schmidt.

O dată reconstituit, tezaurul de la Craiova (de fapt, mai bine spus din sudul Olteniei) ni se dezvăluie în toate caracteristicile unor asemenea descoperiri din mediul geto-dacic; un coif asemănător celor de la Agighiol şi Peretu.

Asemănare care - în cazul reprezentărilor de pe cele două obrăzare, de la Peretu şi Craiova - merge până la identitate: pe obrăzarul stâng un caprideu orientat spre stânga, pe obrăzarul drept motivul binecunoscut în arta antică al vulturului cu peştele în cioc şi un iepure în gheare. De subliniat că o asemenea reprezentare se află şi pe unul din ritonurile de la Agighiol, precum şi pe rytonul de la Metropolitan Museum.

Trebuie precizat totuşi un amănunt care ne arată că piesa de la Detroit-Craiova este mai „tânără" în raport cu coifurile de la Agighiol şi Peretu: prezenţa cununei stilizate din vrej şi frunze de iederă de pe calotă. În baza acestui considerent, dar şi a altor indicii furnizate de analiza aplicelor, putem conchide că tezaurul datează din cel de-al treilea sfert al sec. IV î.e.n., dată după care, sub impactul generat de conflictul cu regatul lui Lisimah, producerera unor armuri de acest gen în mediul getic a încetat.

O menţiune deosebită se cuvine făcută aplicelor de harnaşament realizate prin procedeul ajurării - nu numai pentru că sunt singurele la îndemâna publicului din ţara noastră. Marea varietate de forme, bogăţia de reprezentări faunistice (capete de taur, lei, capete de cerbi, diverse animale fantastice, apoi grupuri de câte trei capete şi patru capete de cai încolăcite - triskele şi, respectiv, tetraskele) la care se adaugă „arabescurile" (avant la lettre) vegetale, mărturisesc elocvent asupra măiestriei artistice şi bogăţiei de motive în arta geto-dacică.

Întreg spaţiul traco-getic este marcat de descoperirea multor aplice de argint, de bronz. În comparaţie cu acestea, aplicele din tezaurul din sudul Olteniei sunt, practic, unice în arta antichităţii, ele marcând ultima expresie a unei excepţionale mentalităţi decorative, ce nu mai e satisfăcută doar de posibilităţile reduse ale motivului animalier. Ele se situează la capătul unei anumite evoluţii artistice şi închid, după opinia mea, o epocă - epoca marilor tezaure princiare din argint.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500