Studia III

TEZAURE MONETARE GETO‑DACICE

Toate aceste tezaure aşteaptă însă şi vor mai aştepta
pe săpători, care, din aşezările viilor şi din mormintele
adormiţilor din Câmpia munteană, ca şi din platoul
transilvan, să le cheme iară la lumina zilei.

V. Pârvan, Getica

Un capitol important al valorilor materiale şi culturale făurite de strămoşii noştri îl constituie tezaurele monetare. Includerea monedelor alături de celelalte tezaure (armuri, podoabe, diferite vase) nu este întâmplătoare: mai întâi, ele înmagazinează o mare cantitate de metal preţios: aur sau argint. Apoi, prin faptul că reprezentările de pe aversul şi reversul monedelor constituie realizări artistice, în strânsă conexiune cu concepţia artistică şi culturală a epocii. În sfârşit, pentru larga lor circulaţie în întreaga lume geto-dacică, subliniind unitatea economică şi politică a vechii Dacii.

Până în urmă cu un secol, noţiunea de numismatică geto-dacică nu exista în limbajul specialiştilor. Monedele geto-dacice au început a fi colecţionate, studiate şi identificate ca atare în ultimul pătrar al veacului trecut. Cel dintâi care, referindu-se la aceste monede, a folosit noţiunea de „tetradrahme dacice" a fost numismatul E.A. Bielz, în articolul Die dakischen Tetradrachmen Siebenbürgens, apărut într-unul din numerele pe 1874 ale periodicului Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde (Arhiva societăţii pentru etnografie a Transilvaniei). De atunci încoace, numismaţi din diferite ţări ale lumii şi, evident, români au colecţionat, în continuare, au studiat şi au publicat informaţii despre fonduri mai vechi sau mai noi, precum şi despre descoperirile de ultimă oră.

Raritate şi valoare

monede139Una din caracteristicile tezaurelor monetare geto-dacice ca şi ale celor celtice (aşa-numitele tezaure „barbare") este numărul mic al pieselor din care sunt compuse. De cele mai multe ori, ele conţin câteva zeci de monede; doar în câteva cazuri s-au descoperit sute de piese la un loc. Fiind în număr restrâns, monedele geto-dacice sunt în mod firesc rare şi, ca atare, valoroase şi căutate de colecţionari. Această raritate a avut însă de-a lungul timpului şi repercusiuni negative, în sensul că numeroase descoperiri au fost dispersate îndată după găsirea lor, monedele trecând dintr-o colecţie în alta, ceea ce a dus la pierderea informaţiilor privitoare la locul unde au fost descoperite, mărimea şi structura tipologică a tezaurului din care făceau parte iniţial. La Luşca, în judeţul Bistriţa-Năsăud, de exemplu, au fost descoperite, în 1842, 34 monede - din care nici una nu a ajuns până în zilele noastre; la Tonciu, acelaşi judeţ, din 160 piese depistate în 1907 s-au păstrat doar 19, la care s-ar mai putea adăuga şapte despre care se crede că ar fi făcut parte din acest tezaur; la Almaş, jud. Arad - din 200 monede găsite în 1964 s-au pierdut 186. Şi înşiruirea unor astfel de exemple ar putea continua...

În aceste condiţii, analiza contextului istoric şi arheologic în care a fost ascuns un tezaur sau altul este foarte dificilă, iar în unele cazuri imposibil de realizat. Situaţia (valabilă în bună măsură chiar şi pentru cele mai judicios organizate fonduri numismatice din lume) facilitează emiterea de către diverşi amatori a unor teorii dintre cele mai fanteziste, fără acoperirea unei temeinice cunoaşteri.

Vorbind despre tezaurele geto-dacice interesează - în primul rând - momentul apariţiei monedelor în lumea strămoşilor noştri, semnificaţia lor economică şi politică şi, în egală măsură, valoarea lor artistică, de natură să justifice includerea lor în rubrica pe care am consacrat-o tezaurelor strămoşeşti. Dat fiind că, „aşa cum am văzut", analiza individuală a tezaurelor este dificilă, trebuie recurs la cercetarea lor globală, pe întreaga arie unde au fost bătute şi au circulat monedele respective. Această orientare se află şi la baza fundamentalei monografii a lui Constantin Preda, Monedele geto-dacilor, apărută în 1973, referitoare la piesele de acest gen aflate în colecţiile româneşti şi în cele de peste hotare. Autorul împarte emisiunile monetare dacice în două faze: o primă perioadă, timpurie (marcată de descoperirile din partea de sus a Moldovei, din Transilvania, Banat şi Oltenia), datată în sec. III-II î.e.n. şi o altă fază, târzie, de la mijlocul sec. II î.e.n. până în jurul anului 70 î.e.n. (cu substanţiale descoperiri în Muntenia şi partea de sud a Moldovei).

Bizuindu-se pe emisiunile din această a doua etapă, C. Preda identifică patru mari uniuni ale geto-dacilor: una în centrul Munteniei, alta în nord-estul Munteniei şi sudul Moldovei, o a treia în Oltenia şi, în fine, ultima, pe văile Mureşului şi Târnavelorinfo.

Descoperirea în cetatea dacică de la Tilişca (jud. Sibiu) a 14 stanţe monetare reproducând tipuri de denari romani republicaniinfo a fost interpretată de autor drept o aliniere a lui Burebista la politica economică a Romei, prin renunţarea la monetăria tradiţională şi emiterea unor cópii de denari romani, a căror pătrundere în Dacia era încă sporadică.

Spre deosebire de C. Preda şi de toţi înaintaşii săi, care consideră emisiunile monetare geto-dacice ca fiind în totalitate simple imitaţii (cu diverse grade de stilizare) ale monedelor macedonene şi ale câtorva tipuri greceşti, eu socotesc - concluzie la care am ajuns cu mai bine de două decenii în urmă - că cel puţin trei tipuri monetare nu sunt nicidecum imitaţii, ci aparţin unei serii autohtone, cu iconografie rezultată dintr-un substrat traco-macedonean.

Respectiva serie este cea mai veche, precedând cronologic imitaţiile după tetradrahmele lui Filip II al Macedoniei, avându-şi începutul poate chiar şi în prima jumătate a veacului IV î.e.n. Dintre cele trei tipuri, primul l-am socotit a fi tipul Bendis, numit astfel după figura divinităţii traco-dacice aflată pe avers - reprezentare similară cu figurile de pe rytonul de la Poroinainfo, precum şi cu alte reprezentări din tezaurele de podoabe geto-dacice târzii. Cele mai multe tezaure de acest tip au fost descoperite în Oltenia (Bugiuleşti - 92 monede; Hinova - 55 monede; Sărbătoarea - 9 monede).

Al doilea tip are pe avers un cap de divinitate masculină cu dublă faţă, aria de răspândire fiind tot în Oltenia: Bugiuleşti - în acelaşi tezaur cu monede de tip Bendis - 27 monede; Bivolari - 11 monede; Craiova - 27 monede certe şi alte 27 probabile descoperite în acelaşi loc.

În fine, al treilea tip, pe care l-am numit Jiblea pan-dacic. Jiblea - după locul unde s-a făcut cea dintâi descoperire masivă; pan-dacic - deoarece piese de acest gen au fost găsite pe întreg cuprinsul Daciei istorice, inclusiv în Dacia Pontică. Dintre tezaurele de acest tip, cel mai semnificativ este cel de la Jiblea - 300 monede (descoperite în anul 1954, pe panta unui deal împădurit în evul mediu, parţial defrişat în vremurile moderne). Piesele au fost găsite în timpul lucrărilor de plantare a dealului cu viţă de vie - prilej cu care s-a mai făcut o interesantă descoperire: un uriaş butuc de viţă pietrificat (din păcate, nu s-a păstrat), care arată că dealul fusese acoperit în antichitate cu o astfel de cultură, ce va fi dispărut poate în urma măsurilor întreprinse de Burebista şi Deceneu, de limitare a viticulturii.

Originalitate şi fantezie

Monedele de tipul Jiblea pan-dacic au pe avers un cap de divinitate masculină, fără cunună de laur (deci nu reproduc capul lui Zeus de pe monedele Filip II), iar pe revers - zeiţa Bendis călare, cu o ramură în mână, reprezentare identică cu aceea de pe diferite obiecte ceramice şi de metal descoperite pe teritoriul Daciei. Cu timpul, monedele de acest tip au cunoscut un puternic proces de stilizare, reprezentarea de pe avers preluând treptat detalii ale capului lui Dionysos imberb, aşa cum apărea pe monedele tasiene (din insula traco-greacă Tasos) târzii.

Tezaurele din Muntenia şi Moldova reprezintă, aşadar, ecouri târzii ale tipului Jiblea şi nu monede aparte a două uniuni diferite. Dimpotrivă, urmărind varietatea monedelor geto-dacice, constatăm că acestea sunt orientate pe câteva mari teme iconografice, în cadrul cărora pot fi surprinse anume specificităţi locale.

Acest fapt vădeşte încă o dată, prin intermediul monedelor, structura etnică unitară a populaţiei geto-dacice şi predominanţa absolută a acestei unităţi asupra împărţirii social-politice a geto-dacilor.

Originalitatea monedelor geto-dacice reiese şi din emisiunile ce imită monede străine (îndeosebi greco-macedonene) sau din cele influenţate de emisiunile unor popoare vecine (cum a fost cazul celţilor). Cu privire la seria de imitaţie, se cuvine subliniat că numismaţii mai vechi considerau că stilizarea reprezentărilor de pe modele clasice macedonene ori greceşti s-ar fi datorat gradului de cultură mai redus al geto-dacilor, incapacităţii lor de a realiza piese tot atât de perfecte precum prototipurile.

Realitatea este, şi în această privinţă, alta: există imitaţii propriu-zise în cadrul cărora copierea este făcută cu atâta fidelitate încât cu greu pot fi deosebite de originale. Există însă şi imitaţii care, în fapt, numai se inspiră din prototipuri monetare greco-macedonene, dar fără intenţia de a le copia aidoma. De pildă, din monedele înfăţişând chipul lui Zeus s-a păstrat doar cununa de laur, ca semn distinctiv al zeităţii.

Cele mai cunoscute tipuri monetare de imitaţie sunt cele de tip Voloşcani (tezaur descoperit în 1914, format din 60 piese, din care s-au păstrat doar 5, caracteristic regiunii vrâncene) şi Huşi-Vovrieşti (cu numeroase descoperiri în Moldova, dar şi în restul ţării: 20 monede de acest fel au fost găsite tocmai la Chişinău-Criş, judeţul Arad, în 1835). Acest din urmă tip monetar mai reţine atenţia printr-o caracteristică. În toate celelalte tezaure geto-dacice monedele sunt noi, creând impresia că nu ar fi fost vreodată folosite în cadrul schimbului comercial. Monedele de tip Huşi-Vovrieşti prezintă un grad avansat de uzură, multe au tăieturi şi contramărci ce se suprapun tăieturilor, ceea ce vădeşte o îndelungată circulaţie a lor.

Seria de influenţă cuprinde în general tezaure monetare din vestul ţării, acolo unde monetăria geto-dacică a venit în contact cu cea celtică, petrecându-se firesc o interferare stilistică între monedele celor două etnii.

Monetăria geto-dacică ne apare, aşadar, ca una dintre cele mai prodigioase forme de manifestare a nivelului de cultură şi civilizaţie al vechilor locuitori ai acestor meleaguri. Diversitatea reprezentărilor artistice, gradul de stilizare vădesc înaltul meşteşug al făuritorilor lor, capacitatea de abstractizare la care ajunsese arta geto-dacică. Utilizarea exclusivă a argintului, ca şi faptul că monetăria greco-macedoneană a servit de model celei dacice denotă apartenenţa economică a teritoriului Daciei la comunitatea egeică şi tracică a schimburilor comercialeinfo. Este ştiut că, în antichitate, extracţia de argint din Dacia era redusă, metalul fiind importat pe calea schimburilor comerciale din Peninsula Balcanică.

După instaurarea stăpânirii romane asupra Greciei şi Macedoniei, aducerea acestui metal a fost îngreunată şi, de aceea, emisiunile monetare geto-dacice de la sfârşitul sec. II î.e.n. ajung treptat de bronz, având deasupra doar o pojghiţă de argint. În acelaşi timp însă se cuvine subliniat că, deşi depindea de metalul importat de la sud de Dunăre, apariţia monedelor în lumea geto-dacilor constituie un fenomen intern, aşa cum o dovedeşte seria monetară autohtonă, serie care precede pe cea a monedelor imitate după modele traco-macedonene.

Desigur, studiul monedelor geto-dacice se află în plină dezvoltare, oferind încă un larg câmp de investigare cercetătorilor.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500