Studia III

MONEDELE ŞI TOREUTICA GETO‑DACILOR

Argument final info

Contopirea monedelor şi toreuticii geto-dacilor într-un singur obiectiv de cercetare este scopul ultim al acestei cărţi şi totodată premisa unei viitoare lucrări ce va avea drept temă arta traco-dacică în ansamblul ei, din alcătuirea căreia nu poate fi omisă iconografia monetară ca parte integrantă a semnificaţiilor culturale şi spirituale ale artefactelor întinsei etnii a geto-dacilor.

Studierea separată a celor două domenii s-a dovedit prea puţin productivă, ea izvorând dintr-o mentalitate ce mi se pare astăzi depăşită. Vom trece în revistă tezaurele toreutice de pe cuprinsul ţării noastre în ordinea cronologică ce pentru moment se înfăţişează drept cea mai pertinentă.

Tezaurul de la Băiceni şi contextul getic moldovean

Descoperit în mod întâmplător de localnici, în 1959, în comuna Băiceni, jud. Iaşi, la marginea estică a platoului Laiu, şi recuperat cu începere din 1961 de Muzeul de Istorie al Moldovei, ansamblul pieselor acestui tezaur a atins greutatea de 2,5 kg metal preţios (aur) prelucrat în obiecte dintre care multe se prezintă acum în stare fragmentară. Compus dintr-un coif, o brăţară, un colan şi un număr de aplice de harnaşament şi decoraţiuni vestimentare, lotul pe care-l avem azi pare a reprezenta partea cea mai însemnată a depozitului originar, nu însă în totalitatea lui; titlul aurului este între 18 şi 24 carate. Remarcabilă este stilizarea părului pe calota coifului, învederând o dată mai mult epuizarea de către toreuţii traco-daci a tuturor posibilităţilor de exprimare plastică a unui motiv: coifurile de la Coţofeneşti, Covaceviţa (Bulgaria), pulparele de la Agighiol, Vraţa (Bulgaria), vasul plastic de la Peretu etc. Tezaurul nu provine dintr-un mormânt princiar, ci a fost pur şi simplu ascuns. Avându-se în vedere neta factură getică, se poate pune întrebarea dacă nu a constituit obiectul unui jaf antic, ulterior momentului ultimei lui întrebuinţări, căci este exclus faptul ca el să fi fost o pradă getică în mediul scitic, de pildă. Coiful de la Băiceni împreună cu acela de la Coţofeneşti sunt singurele piese de aur de acest gen din lumea traco-getică. Datarea lor timpurie (sfârşitul secolului V) este impusă tocmai datorită acestui fapt, pentru că precaritatea ulterioară a aurului a dus la apariţia cunoscutelor tezaure de argint. Două puteau fi sursele acestui aur (cea sud-tracică iese din discuţie, controlată fiind de greci): întârziată rămăşiţă a acumulării şi marii unităţi a bronzului european (ne amintim de nu demult descoperitul tezaur de la Hinova, jud. Mehedinţi, bunăoară) sau refolosire a preţiosului metal prin topirea unor obiecte pe care raidurile scitice din veacurile VI-V î.e.n.le-au lăsat în mâna învingătorilor locali o dată cu trupurile posesorilor lor, destinate unor morminte lipsite de fast. În ce priveşte ultima posibilitate, obiectele scitice de aur din depozitul de la Stânceşti, jud. Botoşani (asupra cărora ne vom opri mai jos) ca şi cele din aşa-zisul tezaur de la Celei (despre care va fi vorba în legătură cu coiful de la Coţofeneşti) par a pleda clar în favoarea ei. Tezaurul de la Băiceni este deci getic prin însăşi existenţa coifului de aur (piesă de armură caracteristică exclusiv traco-geţilor). Coifurile de luptă getică din bronz, de o tipologie aparte, şi-au sporit în ultima vreme numărul exemplarelor cunoscute, începând cu cel de la Mastiughino, descoperit pe cuprinsul marii enclave getice din sudul Ucrainei şi continuând cu cel de la Găvani (Brăila), ambele din sec. IV î.e.n., şi coiful de la Popeşti (sec. II-I î.e.n.). Este firesc ca în zonele de contact geto-scitice sau daco-celtice să existe unele contaminări stilistice de amănunt, dar este tot atât de firesc, după cum am mai spus, ca aceste „influenţe" anistorice să fie lipsite de repercusiuni în faţa prestigiului şi puternicei realităţi a iradiaţiei elenice şi a fenomenului creaţiei interpretative de tip istoric pe care acesta îl generează. Gâturile cailor pe aplicele de la Băiceni sunt redate prin volume unghiulare, fapt caracteristic artei scitice a veacurilor anterioare, la rândul lui moştenire a meşteşugului tăierii în lemn sau os. Tot de tradiţie scitică este şi figuraţia contorsionată, în unghi drept, a leontopegasului atacat de un lup (?), pe aplica rectangulară. În fine, fără a recurge la acromegalia polimorfă, figuraţia animalieră a tezaurului acuză o sensibilă înclinare către monstromorfoză, fenomen obişnuit în arta scitică. De aici se poate deduce că meşteşugarul care a lucrat tezaurul, la curtea principelui get, lucrase înainte şi pentru comanditari sciţi. Dacă putem preusupune că executarea coifurilor comune de luptă se făcea în ateliere îndepărtate de locurile unde acestea erau desfăcute, un coif de aur trebuia lucrat „pe măsură", împreună cu podoabele aferente, la curtea celui ce comanda garnitura şi punea la dispoziţie metalul preţios. Asemănările motivistice ale acestor obiecte de aparat se pot explica nu prin comunitatea de ateliere, ci prin identitatea meşterilor itineranţi, a repertoriilor şi tiparelor lor, a gustului, mentalităţilor şi exigenţelor celor ce le comandau, ca firească urmare a aceloraşi poziţii de excepţie ce le deţineau. Prin „scitismele" sale accidentale, tezaurul de la Băiceni confirmă tocmai spusele de mai înainte.
Figuraţia zoo- şi antropomorfă a coifului de la Băiceni suscită cel puţin două precizări. Prima ţine de domeniul gramaticii decoraţiei. Editorii tezaurului (M. Petrescu - Dâmboviţa şi M. Dinu, Le trésor de Băiceni (dep. de Iassy), Dacia, N.S. XIX, 1975, pp. 105-125 ) au văzut pe obrăzarul stâng doi şerpi cu capete de pasăre, dar capetele sunt în acest caz orientate de aceeaşi parte cu cozile, fapt ce contravine principiilor generale ale decorativisticii. Partea superioară a obrăzarului fiind deosebit de deteriorată, este foarte posibil ca şerpii să aibă capete de dragon, ciocurile (mai mult de „zburătoare de balcon" decât de răpitoare) să fie de fapt urechi, iar boturile căscate să se constituie în modalitate de continuitate a acoladei de deasupra bucraniului (craniului de bou).
A doua precizare se referă la personajul masculin reprezentat şezând, pe obrăzarul drept. În mâna dreaptă el ţine o cupă conică cu fundul rotunjit (mastos), exemplar premergător al celor lucrate în argint, similare şi foarte frecvente în tezaurele geto-dacice târzii (sec. I î.e.n.- sec. I. e.n.). Atare cupe rituale îşi au nenumărate replici miniaturale în lut (cam de două ori mărimea unui degetar), descoperite în aşezările dacice contemporane tezaurelor târzii. Rytonul ţinut în mâna stângă are protomă de bovideu şi corpul lis (necanelat nici transvers
lt anterioară de toreutul traco-get, cu patru personaje feminine realizate în manieră artizanală, două din ele ţinând în mână câte un ryton cu cap similar, dar cu caneluri longitudinale).
Atitudinea personajului de pe coiful de la Băiceni ar fi, după cum s-a mai spus, apoteotică. L-am vedea deci pe însuşi principele tronând în faţa supuşilor, învestit cu atributele preoţiei supreme. În general reprezentările antropomorfe de pe piesele de armură ale marilor tezaure timpurii (cu puţine excepţii certe) nu sunt susceptibile de a fi interpretate ca imagini ale unor divinităţi. De aceea nici nu am recurs la ele în alcătuirea schiţei de iconografie culturală geto-dacică din recenta mea lucrare (DA, pp. 95-98). Nu am recurs şi pentru motivul, împărtăşit în ultimii ani şi de alţi cercetători, că religia geto-dacilor înregistrează mari transformări în sensul dezvoltării politeismului, pe linia aceluiaşi proces de istoricizare, de la primele informaţii ale lui Herodot şi până la cucerirea romană. Dar toate acestea vor forma, precum am mai spus, unul din obiectivele unei viitoare cărţi.

Aşadar tezaurul de la Băiceni a fost lucrat pentru un principe getic din centrul Moldovei de către un meşter itinerant a cărui relevanţă profesională pare să fi fost mediul artizanal nord-pontic. Deplasarea acestui meşter se integra fluxului economic cvasiexclusiv pe direcţia sud-nord, dinspre cetăţile greceşti ale Mării Negre către un foarte îndepărtat hinterland al coastei ce se întindea de la Histria până la Chersones.

Pe de altă parte, reminiscenţele stilistice scitice deja menţionate situează activitatea acestui meşter scitic poate înaintea marii înfloriri a orfevrăriei greceşti de la finele secolului al V-lea până către mijlocul veacului IV î.e.n., ilustrată de splendide artefacte destinate aristocraţiei scitice şi înfăţişând adeseori scene din viaţa şi obiceiurile acestei etnii. Respectivei perioade de înflorire îi corespunde şi-i urmează un artizanat local care ambiţionează reproducerea cât mai apropiată a produselor greceşti. Descoperit în aceeaşi zonă (în 1922), putem cita în acest sens colierul de aur de la Moreni-Prisecani, jud. Iaşi (databil în sec. III î.e.n.). Având în vedere şi cele mai înainte expuse, credem că datarea tezaurului de la Băiceni în ultimul pătrar al veacului V î.e.n.este corectă. Aceasta cu atât mai mult cu cât editorii lui l-au corelat de la bun început cu descoperirea de la Stânceşti şi cu complexul de cetăţi de pământ din zonă, după cum se va vedea mai jos. Este de sperat ca tezaurul de podoabe de argint (sec. III-II î.e.n.) descoperit la Buneşti, jud. Vaslui, în 1979 şi anunţat într-o comunicare la Tulcea în 1980 (Materiale, XII) să nu rămână ca şi cel de la Stânceşti, jud. Botoşani, încă prea puţin cunoscut la un sfert de veac de la apariţia lui. Numai graţie expunerii pieselor de aur întregi ale acestuia din urmă în sala-tezaur a Muzeului de istorie a României am putut afla (şi încă inexact) că nu-i vorba de două figurine umane-idoli, mult schematizate (dintre care una foarte distrusă, dar după atare descrieri cine ar mai fi crezut că avem de-a face cu două piese identice?) - aşa cum afirmau descoperitorul său (ajungând abia târziu la identificări mai circumstanţiate) şi apoi prezentatorul obiectelor de tezaur ale amintitului Muzeu - ci de piese de harnaşament: un frontal de cal şi (eventual) două obrăzare în formă de ureche de cal stilizată, foarte asemănătoare, precum arătam (DA, p. 91), cu garnitura din kurganul de la Soloha, datând din sec. V î.e.n.

Iată deci o corespondenţă cronologică deloc neglijabilă între piesele de aur scitice de la Stânceşti şi tezaurul getic de la Băiceni. Având în vedere că primele au fost găsite împreună cu zăbale şi fragmente de pulpare de bronz într-un vas ascuns sub podeaua unei locuinţe de suprafaţă a cetăţii II de pământ de la Stânceşti (utilizată, după cum ne asigura săpătorul ei A.C. Florescu, la sfârşitul secolului V şi în secolul IV î.e.n.), fază corespunzătoare fazei III a cetăţii I alăturate, se poate lesne conchide că ambele loturi de obiecte de aur au fost ascunse, după o scurgere apreciabilă de vreme de la confecţionarea lor, cel de la Băiceni în mediul getic unde-şi avea obârşia, cel scitic departe ca spaţiu de locurile întâiei lui folosiri. Sunt greu de precizat evenimentele care au determinat ambele îngropări.
Cea mai comodă explicaţie ar fi părăsirea marilor cetăţi de pământ de către populaţia autohtonă, în momentul pătrunderii bastarnilor (sfârşitul secolului III î.e.n.) pe teritoriul ţării noastre, populaţie germanică destul de repede asimilată de către geţii moldoveni. Caracterul didacticist al acestei explicaţii nici nu mai trebuie subliniat. În fond, important nu este orizontul temporal al îngropării celor două depozite, ci acela al făuririi şi respectiv al migrării lor.

Avem astăzi destul de multe date despre cetăţile de pământ din Moldova centrală şi de nord. Cetatea Stânceşti I, utilizată de la finele secolului VI î.e.n. până în plin veac III î.e.n., se aseamănă ca tip de construcţie cu multe altele dintre care mai târzia fortificaţie de la Moşna, jud. Iaşi. Unele cetăţi cu val de pământ au întăriri ale acestuia cu straturi de piatră (Cotnari şi eventual Arsura, jud. Vaslui). Ele sunt aşezate deopotrivă pe înălţimi dominante, ceva mai puţine la şes şi destul de numeroase în fundul văilor, înconjurate de înălţimi foarte mari. Incintele, închizând vaste suprafeţe, aveau a adăposti populaţia din jur, împreună cu animalele, în cursul atacurilor (scitice, pentru vremea care ne interesează).

Puterea principilor locali era considerabilă. Tezaurul de la Băiceni este o dovadă a opulenţei lor. Impresionanta şi unica descoperire de arhitectură funerară (M. Dinu, în Magazin istoric, 1982, nr. 5, datată tot în jurul anului 400), mă refer la cea de un tip neobişnuit de la Cucuteni, constituie o confirmare originală şi pertinentă a acelei facies moldave a culturii materiale getice, atât de puţin cunoscută până nu demult. Nu este imposibil ca tezaurul de la Băiceni să fi aparţinut unui mormânt de felul apropiatului (800 m) monument funerar amintit, mormânt care ar fi fost prădat încă din antichitate.

Însemnatul sistem defensiv pomenit, mormintele princiare evocate sunt cât se poate de elocvente asupra insucceselor raidurilor scitice pe teritoriile geţilor de la est de Carpaţi, în sensul destrămării unităţii etnice a acestora. Numeroşi membri ai aristocraţiei respectivilor nomazi îşi vor fi lăsat oasele şi podoabele cailor lor în labirintul întăriturilor getice moldovene. Piesele de la Stânceşti ne par a fi o dovadă peremptorie a unei atare stări de lucruri, atât prin specificitatea cât şi prin singularitatea lor în contextul culturii materiale getice.
Tezaurul de la Agighiol şi contextul getic dunărean

Tezaurul princiar de la Agighiol, jud. Tulcea, a fost descoperit întâmplător în primăvara lui 1931 ca rezultat al sesizării autorităţilor că pe locul numit Movila lui Uţă „căutătorii de comori" făcuseră săpături clandestine într-un tumul funerar antic. O bună parte din obiecte au fost recuperate, iar în luna octombrie a aceluiaşi an profesorul I. Andrieşescu, asistat de prof. D. Berciu, au început săpăturile de salvare, dând la iveală un mormânt cu două camere funerare alăturate şi dromos (coridor de acces) din piatră. Astfel au fost găsite şi regăsite alte obiecte ale bogatului inventar funerar. Ultimul război mondial i-a decimat şi deteriorat din nou piesele ce putuseră fi strânse în urma cercetărilor din 1931, precum şi fotografiile şi clişeele luate în timpul acestora. După obiceiul pământului (s-a văzut cât de plin de riscuri poate fi el), tezaurul a fost publicat abia în 1969 de către D. Berciu, concomitent la Berlin (ca studiu monografic) şi la Bucureşti, ca cel de al treilea capitol al cărţii Arta traco-getică (ediţie franceză îmbunătăţită: Contribution à l'étude de l'art thraco-gète, Bucureşti, 1974). În ediţiile română şi franceză ale lucrării lui D. Berciu, cititorul poate găsi expuse pe larg multe din temele prezentărilor de aici: pe lângă coiful de la Coţofeneşti şi tezaurul de la Agighiol, cel „de la Craiova", rytonul de la Poroina, coiful de la Muzeul din Detroit şi vasul de la Metropolitan Museum, New York; pot fi aflate acolo consideraţii asupra tuturor acestor piese, precum şi asupra altora de mai mică importanţă, ca şi o privire generală despre moştenirea artei traco-getice, adică despre tezaurele geto-dacice din secolele I î.e.n.- I e.n. Existenţa acestor lucrări ne dispensează de a înşira aici o sumă de fapte consultabile în respectivele volume (chestiuni de amănunt, mai ales, şi de discutabile analogii). Totodată trebuie precizat că viziunea noastră asupra artei traco-dacice, şi a toreuticii traco-dacice în special, diferă în chip sensibil de cea a lui D. Berciu.

Tezaurul de la Agighiol se compune, printre altele, din piese de armură parţial aurite: un coif , două pulpare; din vase: două pahare-rytonuri cu fundurile bombate, cinci fiale (cupe) dintre care una de bronz, iar alta, de argint, cu inscripţia în litere greceşti, fie cu protome (busturi) de animale în ronde-bosse; piese răzleţe de podoabe corporale şi vestimentare din aur. Graţie fragmentelor unor vase ceramice greceşti pictate, vase folosite ca ofrande, întregul complex a putut fi datat în primul sfert al secolului IV î.e.n. Aşadar obiectele însele vor fi fost lucrate la începutul aceluiaşi veac sau în ultimii ani ai celui dinainte.

Un fapt izbitor: puţinătatea aurului utilizat la decorarea parţială a coifului, pulparelor etc. Cele câteva mici aplice vestimentare de aur şi fragmentele de colier provin cu certitudine din mediul scitic învecinat, unde atare decoraţie vestimentară aparţinea costumaţiei feminine, lucru care confirmă constatarea lui Andrieşescu că încăperea secundară a mormântului adăpostea rămăşiţele unei femei.
Este foarte posibil ca soţia principelui get de la Agighiol să fi fost o scită, iar dacă admitem împreună cu Andrieşescu eventualitatea unui jaf încă din antichitate, obiectivul acestuia l-ar fi format cu siguranţă aurăria costumului şi podoabelor principesei. Că basileul (regele) get se numea Cotys, ne spune inscripţia de pe vasul de argint, întărită de cele două litere, T şi Y, de pe două blocuri de piatră de talie ale mormântului, unde va fi figurat în întregime numele său însoţit, probabil, de titlul de basileus.

Este semnificativ şi faptul că, prin comparaţie cu tezaurul de la Băiceni, cel de la Agighiol, ca şi următoarele pe care le vom discuta sunt compuse, pe lângă piese de armură, harnaşament şi eventual podoabe şi din vase; vase în majoritate de argint, câteva de bronz şi, fireşte, mai multe de ceramică, în general grecească, importante pentru datare, dar şi pentru tipologia vaselor de argint, când e vorba de ceramica autohtonă, cum e cazul vasului plastic de lut de la Vraţa şi al celui similar, de argint, de la Peretu, asupra cărora se va insista la locul potrivit.

Deci datarea tezaurului de la Băiceni la sfârşitul veacului V î.e.n.este confirmată implicit prin datarea celui de la Agighiol, cât şi prin sărăcia în aur a vremilor cărora le aparţine acesta din urmă. Este un fericit exemplu prin care cronologia relativă e confirmată de cea absolută. Dar atare cronologie relativă se bazează pe studiul morfologiei tezaurelor, pe analiza comparată a compoziţiei lor, din punctul de vedere al metalelor, al categoriilor de obiecte, al caracteristicilor decoraţiunii acestora. Tezaurele de la Vraţa (Bulgaria) şi respectiv Peretu, jud. Teleorman, constituie încă un caz în care cronologia relativă, întemeiată pe analiza morfologică comparată a unui complex de tezaure, este confirmată de cea absolută. Deci metoda analizei morfologice a tezaurelor timpurii geto-dacice se dovedeşte a fi o metodă sigură, verificată, motiv pentru care am şi folosit-o la serierea tezaurelor traco-getice din perioada intermediară, cuprinsă între veacurile IV-I î.e.n. (a se vedea AADR, Bucureşti, 1982, pp. 80-97). Folosindu-mă de această metodă cred că am demonstrat (ibidem) că respectivul interval nu este de fapt, aşa cum fusese unanim considerat, o perioadă de cezură în toreutica geto-dacică.

Prezenţa unor vase de metal comun (bronz), alături de altele de argint, în tezaurele din această vreme (Agighiol, Peretu) este elocventă asupra dezvoltării teoreuticii la geţi în ceea ce priveşte recipientele de mai largă folosinţă, ea atestând existenţa unei categorii de meşteşugari destul de numeroase ca să infirme ideea atât de livrescă a câtorva sau a unui atelier comun pentru toate piesele de argint, precum şi opusa acesteia, după care câte tezaure au fost descoperite, tot atâtea ateliere ar fi funcţionat. Interesant este că dacă în perioada anterioară vasele greceşti de bronz pătrund la nord de Dunăre, uneori până spre nordul României, cu începere din veacul IV î.e.n. formele vaselor elenice de metal sunt realizate în chip simplificat de către meşteri geţi activi la curţile princiare din vecinătatea fluviului. Formele simplificate merg până la profilul comun al tipsiilor cu marginea puţin ridicată (Peretu).

În ce priveşte piesele de argint şi eventual de aur, rămânem la părerea pe care am mai enunţat-o şi care rezultă în chip firesc din logica lucrurilor, şi anume că toreuţi itineranţi, cu un anumit repertoriu figurativ, erau chemaţi să execute la comandă şi „pe măsură" coifuri sau alte elemente de armură, precum şi recipiente.

Dealtminteri tezaurele getice din acest timp au un caracter pe cât de asemănător, pe atât de eteroclit, ceea ce învederează deopotrivă circulaţia şi acumularea pieselor. Eteroclit nu numai în ce priveşte bi- sau trimetalismul lor, ci şi prin aceea că unele piese provin din mediul scitic învecinat, iar altele sunt replici îndeobşte fidele în argint ale unor tipice modele scitice realizate în aur (aplica cu leu şi grifon din tezaurul de la Letniţa, Bulgaria); ele sunt eteroclite şi din punctul de vedere al prezenţei mai multor categorii de obiecte, al persistenţei diverselor feluri de aplice de harnaşament în tezaure sensibil distanţate cronologic.

Acestui din urmă fapt ar trebui să-i fie consacrată o cercetare amănunţită care ar aduce deosebit de importante rezultate referitoare atât la posibilităţile de invenţiune ale toreuţilor geţi, lucrând cu un număr restrâns de elemente figurative de bază, cât şi la rămânerea în uz a modelelor aplicelor de argint însele, la execuţia lor ulterioară sau concomitentă în bronz etc.

Cert este că pe când tezaurele de obiecte getice din secolul IV î.e.n. sunt totodată asemănătoare între ele şi eteroclite, cele de monede, ale primelor trei serii cu iconografie autohtonă (v. Studia II, pp. 5-23; III, p. 211) datând, foarte probabil, din prima jumătate a veacului IV î.e.n. sau de la mijlocul lui, sunt fără excepţie monotipe (compuse exclusiv din acelaşi tip monetar, cu eventual câteva variante minime). Monotipia, mai mult sau mai puţin absolută a tezaurelor monetare geto-dacice, este o trăsătură a acestora până la sfârşitul emisiunilor respective, la începutul secolului I î.e.n.

Ceea ce au în comun tezaurele geto-dacice de obiecte şi de monede este aspectul intact, respectiv al aplicelor de harnaşament şi al pieselor monetare. Fapt care vădeşte că atât unele cât şi altele (cu excepţia monedelor tip Huşi-Vovrieşti, în Moldova) au circulat prea puţin. Putem oare trage de aici concluzia că dreptul de a bate monedă, dar şi de a o vehicula aparţinea căpeteniei tribale? Sau că în schimbul bunurilor naturale ea primea argint pe care îl tezauriza sub formă de monedă bătută cu ştanţe proprii; sau că tezaurizarea argintului (care nu se găsea pe teritoriul Daciei istorice) era un alt mod ori modă de tezaurizare, ce urmează cronologic celui al obiectelor şi vaselor?
Convingerea mea este că moneda geto-dacică, chiar în prima ei fază, nu avea funcţie de tezaur. Economia bănească era o realitate pe pământul Daciei încă din veacul IV î.e.n., dovadă piesele greceşti care au circulat în adâncul teritoriului, în primul rând drahmele de argint histriene; dar şi unele monede de bronz cu valoare mică. Căpeteniile tribale vor fi deţinut, şi era firesc să fie aşa, şi privilegiul, din care decurgeau serioase avantaje materiale, de a practica negoţul pe scară mare, cu parteneri străini, cu grecii şi mai târziu cu romanii, ori cu interpuşii acestora. Cât despre „moda" de tezaurizare monetară care ar fi înlocuit-o pe cea a vaselor de argint, e un fel diletant de a pune problema, menţionat aici doar pentru a-l combate, întrucât banii şi obiectele de preţ au fost dintotdeauna preferate împreună şi nu alternativ. Dacă dovezile continuităţii toreuticii geto-dacice în perioada incriminată (secolele III-II î.e.n.) sunt deocamdată puţin numeroase în ordinea materială, nu înseamnă că ele nici nu au existat. Descoperirile întâmplătoare sau săpăturile arheologice înmulţite (cu precădere în zona subcarpatică) le pot oricând îmbogăţi, căci situaţia nu poate diferi cu mult, păstrând proporţiile iradierii, faţă de sudul Dunării, unde atare produse abundă. Şi nu poate fi prea mult diferită întrucât ea fusese aproape identică în perioada premergătoare, pe întreg spaţiul dintre Carpaţi şi Balcani, procesul de istoricizare şi de iradiere elenică intensificându-se aici substanţial tocmai în secolele III-II î.e.n.
Reîntorcându-ne la piesele tezaurului de la Agighiol, vom lua în discuţie reprezentările ce le alcătuiesc decoraţia. Cele două obrăzare ale coifului sunt împodobite identic cu un călăreţ avansând către faţă şi atacând cu suliţa. Pe apărătoarea de ceafă se află alţi doi călăreţi identici, dar orientaţi în sensuri opuse, având drept centru de simetrie o rozetă şi secondând astfel fiecare pe cel de pe obrăzar. În faţa urechilor stilizate se află câte patru şuviţe de păr lucrate în maniera podoabei capilare a pulparelor, dar net diferită de felul de redare a părului pe pulparul de la Vraţa (Bulgaria).

Natura profană a călăreţilor de pe coif mi se pare întru totul evidentă. Transformarea imaginii umane în motiv decorativ repetitiv pledează tocmai în acest sens. Pe partea exterioară a pulparului drept sunt încă două reprezentări antropomorfe.

Sus, un călăreţ cu arcul în mână, iar jos poate acelaşi principe, şezând pe tron, cu şoimul în mâna dreaptă şi rytonul în formă de corn în stânga. Rytonul pare ferecat în benzi de metal preţios. Relatând întâlnirea dintre Dromihete şi Lisimah, Diodor din Sicilia precizează: „În cele din urmă, puse să le toarne macedonenilor vin în cupe de argint şi de aur, pe câtă vreme el şi tracii lui beau vinul în pahare de corn şi de lemn, aşa cum obişnuiesc geţii" (XXI, 12, 5). Chiar dacă afirmaţia lui Diodor poate fi doar un tópos cu valoare moralizatoare, şi nu numai o dovadă despre tezaurele getice de veselă din aur şi argint (în acest caz e bine că ştim de eventualitatea existenţei unui tezaur princiar la nord de Dunăre, format din vase de băut, aidoma celui de la Rogozen, dar ulterior acestuia cu poate câteva decenii). Iată deci rytonurile de corn getice atestate mult mai devreme decât momentul la care se referă Diodor, ele având a dăinui, alături de alte produse de valoare ale toreuticii geto-dacice aflate în tezaurele lui Decebal, până la cucerirea romană. În Colecţia Severeanu se păstrează unicul ryton dacic sub formă de corn bovin ajuns până la noi (ceramică), pe care l-am publicat cu ani în urmă (RRHA, VII, 1970, pp. 131-132), şi care din punct de vedere cronologic aparţine perioadei de tranziţie a secolelor III-II î.e.n., în cazul când nu e vorba de un fals modern. Dar despre rytonurile de corn dacice, bogat împodobite, mai avem şi alte ştiri. O magnifică piesă figurează purtată în cortegiul prăzii dacice pe mica friză artizanală de sub cornişa arcului lui Traian de la Benevento (Italia), aceeaşi, probabil, despre care lexiconul Suda ne informează că a fost adusă ofrandă de către Hadrian lui Zeus Casios, în sanctuarul acestuia de pe vârful muntelui Casios, în Siria. Iată, în plus, şi versurile lui Hadrian însuşi: „Eneidul Traian, stăpânind peste toţi muritorii,
Zeilor mare stăpân, Casiului Zeus a dat
Cupe-o pereche, ofrande frumos cizelate şi-n aur
Cornul de bour legat, fruntea prăzii ce-a luat
Geţilor celor trufaşi, zdrobiţi în fine acuma,
Mult timp cu arma loviţi până ce-au fost biruiţi...”
Împăratul Hadrian, în Antologia Palatina, VI, 332 Rytonul este un vas de băut tipic lumii traco-dacice, prin el înţelegându-se nu numai un recipient în formă de corn, prevăzut cu un orificiu în partea opusă gurii de umplere, ci un vas de băut indiferent de formă, care nu putea fi lăsat din mână decât după golire, căci plin nu avea o suprafaţă de sprijin. Geţilor nu le-a lipsit imaginaţia în crearea mai multor feluri de rytonuri. Două din acestea, foarte asemănătoare ca decoraţie, înalte de c. 17 cm, se află în tezaurul de la Agighiol. Spre deosebire de paharele traco-getice tronconice, cu baza plată, piesele despre care e vorba au fundul bombat, profilul bitronconic, cu strangulare în zona submediană, spre a fi apucate lesne cu mâna, şi gura largă, formată de baza celui mai mare trunchi de con din două.
Decoraţia rytonurilor de argint este similară în mare, dar diferită în amănunt. Pe primul apar vulturul cu peştele în cioc şi iepurele în gheare, sintagmă iconografică ce revine în mod foarte asemănător pe obrăzarul din dreapta al coifurilor de la Peretu şi Detroit, precum şi pe vasul-ryton de la Metropolitan Museum; două cervidee şi un caprideu în şir, dintre care caprideul ce are deasupra un alt vultur reapare asemănător pe obrăzarul stâng al coifurilor de la Peretu şi Detroit. Al doilea ryton al tezaurului are reprezentată pe pereţi o suită de trei cervidee şi un caprideu, două dintre primele fiind asemănătoare cu cele respective de pe primul ryton şi cu analoagele acestuia, în fine, ultimul cervideu fiind similar cu cervideele de pe apărătoarea de ceafă a coifului de la Peretu. Primul ryton de la Agighiol este asemănător ca decoraţie celui de la Metropolitan Museum, New York.

Fundurile bombate ale ambelor rytonuri de la Agighiol au acelaşi motiv, redat însă în mod diferit: un lycogrifon (lup cu cap de grifon) atacând un mistreţ. Zoomahie temperată, ca şi cea a şoimului vânător de pe pereţii primului ryton. Temperată este şi monstromorfoza, dacă nu redusă la minimum. Organicitatea animalelor este în general riguros respectată. Corpurile lor sunt însă inerte. Simţul mişcării şi al efortului muşchilor lipseşte. Suntem departe de stilul animalier scitic: faptul vădeşte o superficială cunoaştere a lumii animale. Arta traco-dacică nu exprimă ca arta scitică stări de tensiune sufletească prin intermediul motivului animalier. Pentru acestea ea a preferat antropomorfismul, recurgând la ceea ce îi era mai la îndemână (şi încă în mod rudimentar), la gestică. Altfel figura umană este de o seninătate hieratică. Mă gândesc la chipurile cu rol de genunchiere, din partea superioară a pulparelor de la Agighiol. Rămân, şi din amintitul motiv, la convingerea exprimată nu demult (DA, p. 97) că figura feminină de pe pulparul nr. 1 ar putea fi a unei divinităţi a vegetaţiei, în vreme ce pe celălalt pulpar ar figura Dionysos, cu faţa tatuată, precum obişnuiau tracii şi geţii, aşa cum apare dealtminteri şi pe piesa similară din tezaurul de la Vraţa.

Dacă monstromorfoza este reţinută, acromegalia este în schimb luxuriantă. Coarnele caprideelor şi cervideelor sunt supradimensionate în raport cu trupurile şi au multe ramificaţii. De asemenea şi ghearele vulturilor. Nu este cazul să căutăm aici analogii şi prototipuri din care să fi derivat atare opţiune în tratarea motivului animalier. La începutul secolului IV î.e.n.avem deja de a face cu un repertoriu iconografic zonal constituit, iar toreuţii care au lucrat piesele în discuţie pe acesta l-au avut în vedere şi nu antecedentele lui alogene luate în parte. Cu alte cuvinte discuţia privind formarea stilului traco-getic de prelucrare a motivului animalier trebuie purtată la nivel teoretic şi nu ilustrată sau argumentată cu obiectivările acestui stil specific, deja constituit. Faptul că nu dispunem ca în regiunile scitice şi iraniene de faze „pure" primare, prin a căror amalgamare să fi apărut un nou stil specific, trebuie să ne dea de gândit în ce priveşte caracterul fenomenului respectiv petrecut în spaţiul carpato-balcanic şi pontic. Cred că este şi zadarnic să căutăm, cel puţin în părţile traco-getice, atare antecedente deoarece decorativismul motivului animalier la populaţiile sedentare şi păstoreşti de aici nu are o tradiţie măcar întrucâtva asemănătoare cu cea a migratorilor şi păstorilor din stepele eurasiatice. Prezenţa motivului animalier în toreutica traco-getică e o formă de istoricizare artistică, de preluare şi tratare specifică a unui repertoriu comun civilizaţiilor istorice egeene şi microasiatice.

Cât priveşte aplicele de harnaşament din tezaurul de la Agighiol, ceea ce a ajuns până astăzi nu reprezintă un lot considerabil. Mai numeroase sunt cele cu capete în ronde-bosse, de urs, felină şi grifon, a căror stilizare merge pe liniile principale anatomice, păstrând organicitatea reprezentării ca un comandament major al oricărei creaţii interpretative pornite de la un model artistic de factură istorică, recte cel grecesc. Insolitul redării grifonului este elocvent pentru inadecvarea, în cadrul tridimensionalităţii, a imaginilor ce nu-şi puteau afla corespondent în realitatea faunei înconjurătoare. detaliu-coif-ochi_thumbÎn fine, s-ar putea pune întrebarea în ce măsură cele trei coifuri de argint, al căror cap de serie este cel de la Agighiol, se aseamănă cu coifurile anterioare de aur de la Băiceni şi Coţofeneşti? În primul rând, cum am mai spus, prin nelipsiţii ochi apotropaici. Apoi prin faptul că, atât la Coţofeneşti cât şi la Agighiol, obrăzarele sunt decorate identic: respectiv cu principele-preot sacrificând şi cu călăreţul atacând cu suliţa. Nimănui nu i-a trecut până acum prin gând să susţină că ambele coifuri ar proveni din acelaşi „atelier”. Prin asemănările abia citate, respectivele coifuri vădesc însă existenţa nu numai a unui repertoriu iconografic comun, gata închegat, după cum subliniam mai înainte, ci şi aceeaşi mentalitate decorativă, caracteristică unui mediu artistic şi nu unor „ateliere". Mentalitate căreia îi dădeau expresie toreuţii itineranţi, iar în operele lor am avut prilejul să depistez unele influenţe alogene. Nu mi se pare excesivă insistenţa asupra ideii şi realităţii constatabile a meşterilor itineranţi, căci ea urmăreşte să surprindă în amănunt şi să reliefeze, în folosul istoriei culturii materiale şi spirituale a geto-dacilor, aspecte care altminteri, sub etichetarea livrescă şi inadecvată de „ateliere", se pierd în masa amorfă a remarcilor nesemnificative.
Care era situaţia politică a ţinuturilor de la Dunărea de Jos în primul sfert al veacului IV î.e.n.când principele get din Dacia Pontică (Dobrogea) a fost îngropat împreună cu soţia sa (poate scită) în mormântul tumular de la Agighiol?

Imediat după încheierea războaielor persane, în deceniul trei al secolului V î.e.n., Teres, primul rege al uniunii tribale odrise din sud-estul Traciei, a adus la ascultare sub sceptrul său majoritatea triburilor peninsulei, până la Istru, inclusiv pe geţii din Dacia Pontică. Tot în acelaşi timp, scitul Ariapeites şi-a întins stăpânirea în zona dintre Olbia şi gurile Istrului, devenind vecin cu Teres şi apoi ginerele său. Din căsătoria cu fiica lui Teres, Ariapeites a avut un fiu, pe Octamasdes, iar din cea ulterioară, cu o grecoaică din Histria, pe Skyles filelenul, alungat de sciţi şi adăpostit de urmaşul lui Teres, Sitalkes. În războiul purtat de acesta din urmă împotriva macedonenilor, regele odris avea o cavalerie puternică, formată în marea ei majoritate din triburile trace din nord, împreună cu geţii, după cum se exprimă Tucidide (II, 96, 1): „Pornind deci din ţinutul odrişilor, el cheamă la arme mai întâi pe tracii care erau între muntele Haemus şi Rodope şi până la Pontul Euxin şi Helespont şi asupra cărora îşi exercita domnia; a chemat apoi pe geţii de dincolo de Haemus şi celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istros şi Pontul Euxin, mai mult spre mare; geţii şi locuitorii de prin acele părţi sunt vecini cu sciţii, au acelaşi port şi sunt toţi arcaşi călări".

Cititorul lui Herodot este izbit de atitudinea antitracă a istoricului, în ciuda relaţiilor strânse pe care Atena şi lumea greacă le-au avut cu partea de sud a peninsulei încă de pe vremea lui Temistocle cel Bătrân, deci a Pisistratizilor, până la sfârşitul războiului peloponesiac. Totodată el constată că Herodot vorbeşte bine despre sciţi şi despre geţi pe care-i numeşte „cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci" (IV, 93). Cu mai bine de trei decenii în urmă, C. Balmuş vedea în atare cuvinte o idealizare a geţilor. Istoricii bulgari (H. Danov), luând act de antitracismul herodotian, nu şi-l explică, dar recunosc că „în unele cazuri, relaţiile dintre coloniştii greci şi populaţia locală de pe ţărmurile de sud ale Traciei au fost, mai ales în perioadele timpurii, mai încordate decât pe ţărmurile Mării Negre" (H. Danov, Tracia antică, traducere românească, Bucureşti, 1976, p. 400). Deci Herodot nu-i idealizează pe geţi, ci, informat de locuitorii coloniilor greceşti prin care a trecut despre raporturile în timp ale acestora cu o etnie sau alta, a conchis că dintre toţi tracii, marele neam al geţilor este cel mai drept. Într-adevăr, relaţiile coloniilor greceşti din Dobrogea cu geţii au fost totdeauna bune, regii geţi, aflaţi de-a dreapta şi de-a stânga fluviului, exercitându-şi protecţia asupra lor. Sunt fapte care rezultă din materialul epigrafic recoltat în aceste oraşe, situaţiile conflictuale reflectate deseori în atare material, până către începutul erei noastre, fiind pricinuite de „celelalte neamuri care locuiesc între fluviul Istros şi Pontul Euxin, mai mult spre mare", după cum se exprimă Tucidide în pasajul antecitat. Căderea regatului Odris, produsă curând după moartea lui Seutes I (410 î.e.n.), a lăsat Dacia Pontică şi ţinuturile dintre Dunăre şi Balcani într-o stare de totală independenţă chiar şi când, începând de prin 380, Cotys I a încercat pentru scurtă vreme să pună o anumită limită separatismului tribal trac în numele statului Odris, refăcut de el sub idealul neatins al măririi de odinioară.

La mijlocul secolului IV î.e.n., sciţii lui Ateas năvălesc în Dacia Pontică pentru ca în final să fie respinşi dincolo de gurile Dunării de către Filip II al Macedoniei, care-l învinge (339 î.e.n.) pe Ateas ce cade în luptă. Înainte de a fi zdrobit de Filip, Ateas îi solicită însă ajutorul împotriva unui basileu get local, protector al histrienilor (rex histrianorum), care-i împiedica înaintarea în pământurile râvnite. Moartea acestui rege get îi lasă lui Ateas calea liberă. Nu este exclus ca principele înmormântat la Agighiol să fie un precursor al acelui rex histrianorum.

În lumina celor de mai sus, socotesc că tezaurele de la Peretu, Vraţa, cât şi cel „de la Craiova", toate situate în imediata vecinătate a Dunării, indică stăpânirea în zonă a unor puternici principi geţi în perioada care premerge intervenţiei lui Alexandru cel Mare la Istru şi a nefericitei expediţii a generalului acestuia, Zopyrion, către Olbia, care, surprins la întoarcere de către geţi în ţinuturile Bugeacului, a fost lichidat împreună cu întreaga sa oaste. În acelaşi sens sunt grăitoare materialele arheologice descoperite în ultimul deceniu la Grădiştea, Călăraşi, Mircea Vodă, Coslogeni, Pietroiu, Vlădeni etc. şi care atestă constituirea unei comunităţi getice în Balta Ialomiţei, comunitate aşezată pe ambele maluri ale fluviului, aflată în plină dezvoltare după prăbuşirea regatului odris şi a influenţei acestuia în ţinuturile dunărene.

Istoricii antici atestă prezenţa geţilor la dreapta Dunării. Pentru Dacia Pontică avem mărturia lui Herodot despre itinerarul lui Darius: „Înainte de a ajunge la Istru birui mai întâi pe geţi care se cred nemuritori" (IV, 93). Pentru regiunea dintre Istru şi Haemus (Balcani), pasajul antecitat din Tucidide este cât se poate de elocvent. De-a lungul Dunării, în Oltenia şi Muntenia, îi află Alexandru pe geţii bogaţi în grâne şi animale, cultivând o fâşie îngustă în stânga fluviului, având oraşe aflate la o depărtare de 5-6 km de Istru şi păscându-şi vitele şi caii în câmpia necultivată de la nordul acestei fâşii, unde se şi refugiau în caz de primejdie, câmpie ocupată mai ales la nord de codrii de foioase, până către piemontul carpatic.

target="_blank" class="jcepopup"

Cele relatate de Arrian (secolul II e.n.) despre expediţia lui Alexandru la Dunăre (Anabasis, I, 4) nu pot fi puse sub semnul îndoielii, căci aşezările getice şi importurile greceşti timpurii constituie o realitate arheologică în câmpia din stânga Dunării, de la Porţile de Fier, în partea estică a Munteniei. Această salbă este paralelă cu aşezările subcarpatice de la deal. Teritoriul cuprins la mijloc începe să se reacopere de aşezări abia în secolul II î.e.n., ca urmare a creşterii populaţiei şi a stabilizării securităţii de locuire a regiunii. Aceasta nu înseamnă că mai înainte, adică în veacul IV î.e.n., el nu era pentru geţii de pe margini un mare rezervor de faună sălbatică ori semidomestică, o vastă păşune.

Alături de celelalte tezaure care constituie inventarele funerare ale mormintelor principilor geţi, cel de la Agighiol este o preţioasă sursă de informaţie nu numai în ce priveşte toreutica geto-dacică, ci şi istoria acestor locuri atât de puţin cunoscută altfel decât prin mărturii arheologice lipsite cel mai adesea de intenţionalitate artistică. În acest context, privit din alt punct de vedere, se racordează schimbul argint-sare, efectuat cu lumea sudică traco-macedoneană! Tezaurul de la Peretu Cu ocazia lucrărilor agricole de toamnă, în noiembrie 1970, urmărindu-se nivelarea unui tumul izolat din apropierea localităţii Peretu, jud. Teleorman, s-a descoperit un tezaur de obiecte de argint, bronz, fier şi vase ceramice, inventar aparţinând unui mormânt princiar getic. Săpăturile de salvare au fost efectuate imediat de arheologul Em. Moscalu care şi-a asumat şi sarcina publicării integrale a acestei descoperiri întâmplătoare. Cum era de aşteptat, evenimentul nu s-a produs până în prezent şi el nu e de sperat în viitorul previzibil, căci descoperitorul a şi murit. Din fericire, piesele tezaurului (nu ştim dacă în totalitatea lor) se află expuse în vitrinele Muzeului de Istorie al României cu întregul mormânt de inhumaţie, în care au fost depuse: un car cu patru roţi şi obişnuitele victime rituale: cal, câini şi bovine. Pe lângă sutele de morminte de incineraţie cunoscute în lumea traco-getică, în raport ceva mai mic de unu la zece, există şi morminte de inhumaţie, apropiindu-se de cifra 50, morminte aflate atât sub tumuli cât şi în necropole plane. Alături de ceramica autohtonă, lucrată deopotrivă la roată şi cu mâna, nu există nici un vas pictat grecesc, ca la Agighiol, spre a se constitui în criteriu sigur de cronologie absolută. În schimb, piesele de argint ale tezaurului se interpolează celor ale mormintelor de la Agighiol şi Vraţa (Bulgaria), ele datându-se astfel în prima jumătate a secolului IV î.e.n., mai precis, poate la începutul celui de al doilea sfert al său.

După observaţiile făcute de noi asupra obiectelor expuse şi după o notă sumară apărută într-o publicaţie a Muzeului de Istorie a României („Cercetări arheologice”, III, 1979, pp. 353-358), morfologia tezaurului de la Peretu ar fi următoarea: ca piese de argint, un coif getic cu decoraţiuni parţial aurite; un vas plastic-ryton în formă de cap feminin, cu colier de perle-amforete pe gât, având unele detalii aurite; un alt vas-ryton lis cu profil de cană înaltă cu gât îngust şi gura lărgită, aproape hemisferică; două fiale (cupe) înalte, tip greco-persan, una lisă, iar alta cu decoraţie radiată în „limbi de pisică"; o fială deschisă lisă cu fundul aurit; sita unei strecurători din tablă de argint perforată; aplice de harnaşament de mai multe tipuri: 17 tetraskele (aplici cu patru elemente) mici cu sens giratoriu la stânga şi 13 cu sens giratoriu la dreapta, două tetraskele mari cu sens spre dreapta, două triskele mici cu sens spre dreapta, o aplică frontală cu cap de grifon, două aplice mari oblonge şi una mică de acelaşi tip, parţial aurite. Vasele de bronz sunt: un platou şi un mare vas pântecos, cu gât îngust şi două inele de suspensie aplicate pe umeri (se păstrează bine conservate doar gâtul şi puţin din partea superioară) [vezi Tezaurul de la Peretu].

067aCoiful este de tip getic, având pe obrăzarul din dreapta motivul vulturului cu iepurele în gheare şi peştele în cioc, iar pe cel din stânga un caprideu asemănător celui de pe rytonul nr. 1 de la Agighiol. Decoraţia şi distribuirea ei pe obrăzarele de la Peretu este aceeaşi cu a coifului de la Detroit. Apărătoarea de ceafă comportă un singur registru, ca la Agighiol. Pe acest unic registru sunt reprezentate trei cervidee similare cu cervideul cu coarnele simplu ramificate de pe rytonul nr. 2 de la Agighiol.

Ele sunt orientate două la dreapta şi unul la stânga, pe partea obrăzarului stâng.

Noutatea pe care o aduce tezaurul de la Peretu, nu e nici coiful, nici fialele, nici feluritele şi numeroasele aplice de harnaşament. Asupra importanţei prezenţei vaselor de bronz am insistat ceva mai înainte. Noutatea constă în prezenţa a două vase de argint cu funcţionalitate de ryton, în sensul că nu au o suprafaţă de sprijin în situaţia când sunt pline. Unic din punct de vedere tipologic nu e, după ştiinţa mea, vasul plastic în formă de cap feminin, ci acea cană lisă fără toartă, având un inel de bază şi fundul bombat decorat cu o rozetă care depăşeşte partea inferioară a inelului, făcând imposibilă aşezarea verticală a recipientului. Nădăjduiesc că nu e vorba de o eroare de restaurare care nu ar cadra nici pe departe cu echipa de specialişti a laboratorului Muzeului.

target="_blank" class="jcepopup"

Nu numai bombarea fundului este surprinzătoare, ci însăşi forma vasului este singulară. Lipsa toartei, lungimea gâtului strâmt şi gura largă, circulară, indică limpede că este un vas de băut, subliniind încă o dată preferinţa geţilor pentru atare rytonuri. Din apropiatul în timp şi spaţiu tezaur de la Vraţa poate fi citat cazul unui recipient-ryton de argint în formă de con de pin, descoperit în mormântul nr. 2 al complexului funerar şi datând din secolul IV î.e.n.(14 cm înălţime, 6 cm diametru).

În acelaşi complex funerar şi aparţinând aceluiaşi orizont cronologic s-a descoperit şi un mic vas plastic de lut, reprezentând un cap feminin, cu colier de perle-amforete pe gât, vas asemănător cu cel mai înainte amintit, de la Peretu. Având în vedere că îndeobşte raportul între vasele de metal şi cele de lut similare este de posterioritate, în sensul că cele din urmă sunt replici formale ale primelor şi ţinând seama şi de prezenţa în tezaurul de la Vraţa a unui pulpar cu chipul lui Dionysos tatuat, aidoma celui de la Agighiol, se pot desprinde două concluzii: 1) tezaurul de la Peretu este anterior celui de la Vraţa şi posterior celui de la Agighiol întrucât la realizarea coifului nu s-a folosit decoraţia antropomorfă; 2) tezaurele de la Peretu şi Vraţa sunt mărturii ale existenţei aceluiaşi mediu toreutic getic pe ambele maluri ale Dunării.

Tezaurul de la Peretu este lipsit de elemente alogene, scitice (ca acela de la Agighiol) ori greceşti (ca la Vraţa, coroana şi cerceii descoperiţi în mormântul nr. 2 de inhumaţie al movilei funerare, mormânt în care fusese depusă o femeie); până şi ceramica mormântului princiar este exclusiv autohtonă. Folosirea restrânsă a aurului confirmă raritatea lui. Întărită dealtminteri, prin contrariu, de unicul produs, în preţiosul metal galben, al toreuticii traco-getice din acea vreme care este căniţa din acelaşi complex funerar de la Vraţa (descoperită în mormântul nr. 3), decorată cu două cvadrige (atelaje cu două roţi şi patru cai) adosate şi despărţite de o palmetă amplasată în faţa cailor (9 cm înălţime, 240 g). Prezenţa podoabelor greceşti în mormântul nr. 2 de la Vraţa nu mai lasă nici o îndoială asupra obârşiei aurului utilizat pentru lucrarea căniţei.

Continuu a vedea, precum am mai afirmat (DA, Bucureşti, 1982, p. 97), în capetele feminine ale vaselor de la Peretu şi Vraţa reprezentări ale unei divinităţi traco-getice a vegetaţiei, Semele, Demetra, Kore, poate şi Hestia.

Nu ştiu în ce măsură publicarea tezaurului de la Peretu va mai aduce noi date substanţiale pentru cunoaşterea lumii căreia îi aparţine, în tot cazul ea ne va permite mai buna studiere a numeroaselor piese din care e alcătuit. 
Tezaurul „de la Craiova”

Departe de a fi banală, povestea tezaurului „de la Craiova" se leagă de consecinţele unor tratate internaţionale. Această poveste nu este încă închisă, căci nu numai unitatea tezaurului nu a fost realizată în fapt (şi e greu de presupus că ar putea fi), dar nici măcar din punct de vedere ştiinţific nu este definitiv stabilită. Pe acest din urmă teren voi încerca să pledez în cele ce urmează. Mai întâi însă datele problemei.

Cele circa 60 de aplice şi butoni de harnaşament, vestigii păstrate astăzi în Muzeul de istorie al României, au fost restituite în 1926 statului român ca urmare a hotărârii Comisiei de despăgubiri de la Paris căreia îi revenea sarcina aplicării unora din condiţiile tratatului de pace de la Versailles. Ele se aflaseră până atunci în posesia Muzeului din Berlin. La început, „tezaurul" număra mai multe piese. Hubert Schmidt, care l-a publicat în 1927 în „Prähistorische Zeitschrift", cataloga 77 bucăţi întregi şi 13 fragmente de diverse obiecte. Oricum, chiar mai puţine, lotul s-a întors în ţara din care plecase.

Nu aceeaşi a fost soarta tezaurelor româneşti ajunse la Kunsthistorisches Museum din Viena în vremea stăpânirii habsburgice asupra unei considerabile părţi a teritoriului naţional. Şi aceasta din pricină că sora noastră mai mare de gintă latină formulase pretenţia ca noile state născute ori întregite prin prăbuşirea Imperiului habsburgic să preia şi să achite datoriile antebelice ale acestuia către aliaţii occidentali. În faţa aberantei idei ce venea să se adauge altor vexaţiuni care nesocoteau imensele jertfe umane şi materiale ale românilor, Ionel Brătianu a ales tacit între a mai agita chestiunea tezaurelor vieneze şi a combate energic, alături de guvernul cehoslovac, năstruşnica idee a achitării datoriilor fostei monarhii chezaro-crăieşti.

Să revenim însă la tezaurul în discuţie. Hubert Schmidt afirma că el fusese cumpărat de la un negustor de antichităţi din Craiova, desigur imediat înainte sau mai degrabă în cursul primului război mondial. Coiful de la Institutul de artă din Detroit, ca şi vasul-ryton de la Metropolitan Museum, New York, au intrat în respectivele muzee americane din binecunoscuta colecţie vieneză Trau. Despre ryton se afirma că fusese găsit prin 1913-1914 în apele Dunării, la Porţile de Fier. Pură invenţiune ce tocmai prin flagranta ei neverosimilitate urma să indice discret că e vorba de o minciună convenţională. Cum putea fi el pescuit în curentul puternic al fluviului, în zona invocată? Rytonul a fost adus mai devreme decât coiful de la Detroit la cunoştinţa celor interesaţi, de unde reiese limpede intenţia colecţionarului austriac de a separa cele două piese, a căror conexiune o ştia prea bine, şi care în chip „întâmplător" prezintă cam acelaşi gen de lovituri percutante de târnăcop. Vinderea lor separată vine să confirme presupunerea noastră, anume că această vânzare trebuie o dată mai mult să evite eventuala cerere a României de restituire a celor două obiecte, înstrăinate, după izbucnirea primului război mondial, poate şi sub presiuni militare.

target="_blank" class="jcepopup"

În tot cazul, retrocedarea în 1926 a tezaurului „de la Craiova" l-a făcut foarte circumspect pe amintitul colecţionar vienez care a căutat să se descotorosească ulterior în mod profitabil de nişte achiziţii ce ar fi putut deveni deconspirabile.

Lui D. Berciu info îi revine dublul merit de a fi sugerat cel dintâi legătura stilistică dintre tezaurele „de la Craiova” şi Agighiol, pe de o parte, şi rytonul de la Metropolitan Museum, pe de alta, precum şi pe cea dintre primele şi coiful de la Detroit; tot lui i se datorează tracizarea acestor piese considerate anterior dovezi ale artei scitice „din zonele de vest ale ei".

Tezaurul „de la Craiova", cel dintâi tezaur getic publicat, a pus practic în discuţie delimitarea toreuticii traco-getice de cea scitică, sau cum am spune azi a celor două stiluri ale motivului animalier. Amănunte pot fi aflate în ediţiile română şi franceză ale cărţii lui D. Berciu despre arta traco-getică. Versiunea română a acesteia cuprinde şi ilustrarea tuturor tipurilor de aplice ale tezaurului. În timpul primului război mondial, sub ocupaţia germană, ofiţerii nemţi au dispus executarea unor săpături arheologice într-un tumul din comuna Bârca, jud. Dolj, de unde au mai recoltat obiecte de argint. D. Berciu ezită să dea crezare acestei informaţii care-i aparţine. În ce mă priveşte o consider întemeiată, chiar dacă localitatea poate fi şi alta din jur. Existenţa anticarului de la Craiova este sigură şi faptul că lui i-au trecut prin mână piesele de harnaşament nu mai poate fi pusă la îndoială de vreme ce perechea (orientată invers) a aplicei C 26 (catalogarea Schmidt-Berciu) se află în Colecţia Severeanu şi a fost publicată de mine în 1970 („RRHA", VII, 1970, p. 131), iar o alta (D. Berciu nu precizează limpede cărui tip îi aparţine) se găseşte în patrimoniul Muzeului de Istorie din Craiova. Or, ştiu foarte bine că anticarul craiovean era unul din furnizorii importanţi ai doctorului G. Severeanu: o serie întreagă de inele romane de aur din Oltenia i-au parvenit prin intermediul acestuia. Cât priveşte desfacerea integrităţii tezaurului, în lumina informaţiilor referitoare la condiţiile de descoperire şi înstrăinare a tuturor pieselor (inclusiv coiful şi rytonul), există mai multe posibilităţi:

Anticarul craiovean a deţinut totalitatea descoperirii, a vândut coiful şi rytonul lui Trau, la Viena, în perioada neutralităţii României, dar nu i-a putut plasa şi aplicele, nespectaculoase şi oricând elocvente asupra unei unice descoperiri (caracterul deopotrivă unitar şi eteroclit al tezaurelor getice, asupra căruia insistam, într-o pagină precedentă). În atare ipoteză el ar fi reuşit să vândă doar câteva aplice în ţară, ocupaţia germană prinzându-l cu majoritatea lotului asupră-i. Le va fi vândut sau îi vor fi fost confiscate de nemţi, nu ştim. trakhelmet-400bcsilverA doua posibilitate este ca ofiţerii germani, intrând în posesia aplicelor anticarului, să-l fi constrâns să mărturisească locul descoperirii şi să fi făcut ei înşişi săpături acolo. Vor mai fi găsit şi alte aplice (ce se puteau uşor rătăci în pământul scos anterior dintr-o săpătură clandestină). Poate aşa s-ar explica diferenţa între lotul publicat de Schmidt şi cel ce a sosit în ţară în 1926 (în sensul că cele găsite de ofiţerii nemţi ar fi păstrate în continuare la Berlin). La Antike Sammlung din Berlin, Charlotenburg, eu însumi am văzut câteva aplice ce puteau proveni din „tezaurul de la Craiova".

O altă posibilitate, dealtfel cam imposibilă, este ca în săpăturile efectuate de nemţi să fi apărut coiful şi rytonul pe care aceştia să le fi înstrăinat la Viena: greu de presupus atare „afacere" nu numai din punctul de vedere al disciplinei militare prusace, ci al oricărei armate.

Personal, rămân la prima ipoteză şi la convingerea că tezaurului din sudul Olteniei îi aparţineau şi piesele păstrate azi la Detroit şi la New York. Nu zona declarată a găsirii vasului-ryton este neverosimilă (Porţile de Fier), căci rytonul de la Poroina (jud. Mehedinţi) fusese descoperit în a doua jumătate a secolului trecut tot pe acolo, ci, aşa cum spuneam, precizarea că a fost scos din apele Dunării.

Admiţând că între coif şi ryton nu există nici o legătură în afara prezenţei lor în colecţia Trau, unde erau celelalte piese care ar fi însoţit măcar coiful, într-un mormânt princiar? La anticarul din Craiova: ceea ce trebuia demonstrat.

De aceea voi numi de aici înainte tezaurul „de la Craiova" tezaurul din sudul Olteniei, integrându-i coiful şi vasul-ryton mai înainte menţionate. Pe obrăzarul stâng al coifului e reprezentat un caprideu spre stânga, ca şi în cazul exemplarului de la Peretu, iar pe cel din dreapta motivul binecunoscut al vulturului cu peştele în cioc şi iepurele în gheare, aşa cum îl regăsim şi pe obrăzarul drept de la Peretu, pe rytonul din acelaşi depozit sud-oltenesc (Metropolitan Museum), ori pe rytonul nr. 1 de la Agighiol. Apărătoarea de ceafă a coifului are două registre, ambele cu decoraţie vegetală, despărţite printr-o linie şnurată; marginile de sus şi de jos ale ambelor registre sunt marcate prin aceeaşi linie. În registrul superior figurează şase rozete, iar în cel inferior un vrej cu frunze de iederă.

target="_blank" class="jcepopup"

 În vreme ce calotele coifurilor de la Agighiol şi Peretu, pe lângă cele două registre decorative tipice de la bazele respectivelor calote, registre existente şi pe coiful din acest tezaur, aveau deasupra lor câte o cunună stilizată din vrej şi frunze de iederă, cea din urmă lipseşte în cazul coifului păstrat azi la Detroit. Când B. Goldmaninfo a publicat în 1963 coiful de la Detroit nu erau cunoscute, după nefericitul obicei al pământului, nici coiful de la Coţofeneşti (descoperit în 1928), nici cel de la Agighiol (descoperit în 1931), nici acela de la Băiceni (găsit în 1961); cât priveşte coiful de la Peretu, el nu fusese încă descoperit. Este explicabil deci motivul pentru care în literatura de specialitate din străinătate discuţia asupra acestor piese, de armură sau de veselă, a rămas în principal la orizontul artei scitice, cu eventuale implicaţii corintice, tracice, ilirice, etrusce sau romane: a cui e deci vina că ni se ignoră istoria, chiar de cei ce nu au nici intenţia, nici interesul? Aceleiaşi nepublicări a pomenitelor coifuri se datorează şi felul eronat în care tracoloaga rusă A. Mantzevici (sincer devotată artei traco-getice) avea să reconstituie coiful de bronz tracic descoperit pe la începutul secolului în kurganul nr. 2 de la Mastiughino şi rămas neştiut în depozitele Ermitajului. Ea l-a refăcut (în 1969) în chipul celor cu calotă, asemenea ca formă, bonetelor dacilor pileati, nu după vestitele exemplare „frigiene" din colecţia contelui Caylus, aflate la Biblioteca Naţională din Paris şi a căror obârşie tarentină, împreună cu a celor de la Perugia şi din alte colecţii, dealtfel toate cunoscute de Mantzevici, a fost demonstrată de curând de o cercetătoare francezăinfo . Într-adevăr, în secolul IV î.e.n.atelierele toreutice din Tarent produceau piese de armură pentru lumea barbară, fără o adresă etnică anume, ci corespunzând imaginii pe care grecii înşişi şi-o făceau despre aceşti barbari; or, boneta frigiană avea o arie largă de răspândire. Influenţa atelierelor toreutice tarentine în Tracia a fost relevată şi de cercetătorii bulgari. Coifurile getice de aur ori argint sunt de o factură originală inconfundabilă, iar prezenţa lor numeroasă pe pământul getic cât şi decoraţia lor exclud, în ce le priveşte, orice speculaţie în legătură cu vaste arii de circulaţie a unor produse toreutice.

Vorbind despre tezaurul de la Agighiol, arătam că rytonului nr. 1 i se aseamănă vasul-ryton de la Metropolitan Museum (trebuie precizat că, exceptând rytonul de la Poroina, nici unul din recipientele getice de acest fel, până acum amintite, nu au orificiul de scurgere la partea inferioară). Acelaşi motiv central al vulturului cu peştele în cioc şi iepurele în gheare, acelaşi vultur mic în dreapta lui, şi aceeaşi pastilă în stânga, în fine, aceleaşi cervidee şi caprideu, prezent, cel din urmă, şi pe obrăzarele stângi ale coifurilor de la Peretu şi Detroit. Atare recurenţă, pe piese atât de diverse, a aceloraşi teme decorative ar putea duce la încheierea pripită: ieşite din acelaşi atelier într-un răstimp limitat, cu alte cuvinte o „modă" răspândită, dar trecătoare. Nimic mai neadevărat. Întâi de toate pentru că temele decorative, chiar dacă asemănătoare, nu sunt identice. Ceea ce înseamnă că nu au fost executate cu aceleaşi matriţe, ci aidoma aplicelor de harnaşament, tetraskele, triskele sau zoomahice, aparţin unui repertoriu rămas multă vreme în uz. În sprijinul acestei idei, aş vrea să dau un exemplu, cred că suficient de elocvent. El aparţine artei bijutierilor greci. Este vorba de vestitele medalioane de aur, purtate în corsaj, medalioane decorate cu busturile zeiţelor Afrodita, Artemis, Atena, piese produse de atelierele tesaliene pe durata unui secol şi jumătate, de la sfârşitul veacului IV î.e.n.până la începutul celui de al doilea. În veacul următor, moda acestor medalioane a atins şi toreutica traco-dacică. Ceea ce doresc a sublinia însă este că timp de 150 de ani ele şi-au păstrat forma, mărimea, poziţia în decoraţia vestimentară, adică tot ce le conferea originalitate, specific şi unitate (vezi AADR, pp. 72-79). Variaţiile sunt minime când anume obiecte predilecte devin tipice, etnicizate şi implicit conservative.

Prezenţa acestui ryton în tezaurul din sudul Olteniei îmi apare drept o confirmare a vigorii toreuticii getice, prin înseşi similitudinile temelor lui decorative, inclusiv cea a fundului bombat, existentă şi ea pe exemplarele de la Agighiol. În ambele ediţii ale cărţii lui D. Berciu mi se pare că s-a strecurat o eroare, când înălţimea rytonului păstrat la Metropolitan Museum este dată a fi de 28 cm, deci cu 10 cm mai mult decât a pieselor de la Agighiol. Greu de presupus că vasele de băut dintr-o dată puteau avea capacităţi atât de mari. Mai mult decât aplicele de harnaşament de la Agighiol (câte au mai putut fi salvate din peripeţiile acestui tezaur recuperat încă inedit din incendiul ce a urmat bombardării aripei vechi a Universităţii bucureştene, în ultimul război) şi în tot cazul mai mult decât cele de la Peretu, aplicele tezaurului din sudul Olteniei sunt lucrate prin procedeul ajurării, adică al decupării plăcii de metal în interiorul figuraţiei, pentru a face mai vizibile motivele acesteia. În afara frontalului, al cărui cap de grifon e lucrat prin turnare şi sudat apoi la placa de bază, celelalte piese sunt obţinute prin ciocănirea tablei de argint, prin realizarea cu dornul a decoraţiei, prin decuparea marginilor şi ajurare. Toartele de prindere de pe spatele multor aplice vădesc o uzură avansată, ceea ce înseamnă că o parte din ele au intrat în respectivul inventar funerar după lungă folosinţă. Caracterul eteroclit al lotului de aplice se manifestă, pe de altă parte, şi prin mulţimea de tipuri prezente: capete de taur, tetraskele şi triskele mari şi mici, lei, capete de cerbi, zoomahii, membrele posterioare ale unui patruped atacat de o fiară şi butoni de harnaşament cu suprafaţă lisă, nedecorată.

target="_blank" class="jcepopup"

Unele aplice, în special dintre cele cu zoomahii stilizate şi membre posterioare, comportă parţiale aplicaţii de foaie de aur. Este de remarcat gradul avansat de stilizare al câtorva dintre ele: în afara celor două categorii abia amintite, trebuie menţionat un triskel ale cărui capete de cai sunt sugerate prin trasee liniare în formă de caliciu cu marginile răsfrânte, volutate. De fapt, în cazul acestor aplice nu e vorba numai de stilizare, ci pur şi simplu de sublinierea temei de bază, luată apoi ca pretext de noi fantezii curbilinii, ce nu ating însă gradul freneziei celtice în utilizarea spiralei.

Există la sud de Dunăre şi la sud de Balcani aplice de bronz, de bronz argintat şi de argint care reprezintă diverse trepte de complicare a zoomahiilor şi a aglomerărilor de părţi de animale pe aceeaşi piesă, teme care-şi păstrează inteligibilitatea elementelor componente. Citez câteva exemple: capetele de grifoni de la Brezovo, lângă Plovdiv; membrele posterioare, placa pătrată cu volute sau caprideul din aceeaşi descoperire datată cel mai târziu la începutul secolului IV î.e.n.Printre cele mai aglomerate şi complicate aplice care-şi păstrează perfect inteligibilitatea sunt de amintit cele din complexul funerar de la Vraţa, databil la mijlocul veacului IV î.e.n., cel mai târziu într-al treilea sfert al lui. Multe din modelele tipurilor de zoomahii sau zootaxii (dispuneri de animale) clare, cu compoziţie simplă ori complicată, au rămas în uz, după cum spuneam într-o expunere anterioară, şi le regăsim în tezaurele perioadei de tranziţie. Aplicele cu stilizare luxuriantă, greu referibilă la prototipuri zoomorfe, ale tezaurului din sudul Olteniei sunt practic unice, ele marcând ultima expresie a unei mentalităţi decorative care nu mai e satisfăcută de posibilităţile reduse ale motivului animalier, revendicând vegetalul şi arabescurile acestuia. Ele se situează la capătul evoluţiei unei anumite forme mentale şi închid, după opinia mea, o epocă. Este epoca marilor tezaure princiare de argint, o dată mai mult eteroclite pentru că în alcătuirea lor apar şi piese de armură.

Cele şase capete de taur sunt, pe de altă parte, de un realism care anunţă o epocă nouă. Nu întâmplător au fost suspectate că ar fi de obârşie grecească. Vârtejurile de păr de pe fruntea micilor aplice de argint amintesc de rytonurile cu protome de taurine venite în lumea traco-getică din atelierele greceşti egeice, ca şi alte piese toreutice în decoraţia cărora au intervenit însă artiştii locali. Prezenţa în tezaur a celor şase capete de taur din argint semnalează prin natura lor stilistică aparte circulaţia în mediul autohton a rytonurilor greceşti amintite, pledând pentru o datare târzie a tezaurului din care fac parte, alături de alte argumente deja invocate şi cărora trebuie să le mai adăugăm unul. Pe apărătoarea de ceafă a coifului păstrat la Detroit au dispărut şi cervideele de la Peretu în favoarea unor motive vegetale: rozetele şi vrejul de iederă. Riscând o scriere livrescă, este necesar să reamintesc că piesele de armură getice din argint renunţă treptat la decoraţia antropomorfă pentru cea preponderent zoomorfă şi în final pentru cea prevalent vegetală (Agighiol, Vraţa, Peretu, Detroit - tezaur din sudul Olteniei).

Tranziţia de la zoomorf la vegetal se produce cu totul altfel decât în mediul scitic, chiar în cazul aplicelor cu stilizare luxuriantă. Dar atare fenomen de trecere este sporadic fiindcă apropierea sursei de iradiere greceşti împrospătează repede cu noi soluţii resursele secătuite ale climatului artistic traco-getic. Când poate fi situat în timp, în lumina considerentelor de mai înainte, tezaurul din sudul Olteniei? Datările propuse de H. Schmidt, K. Malkina şi de alţi cercetători pentru lotul de aplice de harnaşament pot fi găsite în cartea prof. D. Berciu. În ediţia franceză a acesteia, autorul le atribuie unui dublu orizont cronologic: la p. 155, în jurul anului 350 î.e.n., iar la p. 161, în jurul anului 300; ambele fără nici un fel de argumentare stilistică, de morfologie comparată a tezaurelor aceleiaşi perioade etc.

Din motivele expuse (al aplicelor şi al afirmării decoraţiei vegetale) situez tezaurul din sudul Olteniei, recompus cu piesele înstrăinate ce se mai păstrează astăzi, după tezaurul de la Vraţa (Bulgaria), adică în al treilea sfert al veacului IV î.e.n., eventual la începutul ultimului pătrar al acestuia.

Intervenţia lui Alexandru şi a lui Zopyrion la Dunăre pare să fi încheiat o etapă istorică în lumea traco-getică. Dispariţia armurilor din metal preţios să fie oare indiciu al sfârşitului marilor principate getice? Puţin probabil! Cred mai degrabă că aceste armuri erau un epifenomen în barbaricum al armurilor greceşti arhaice, iar moda lor s-a stins fiindcă mutaţiile considerabile produse în armamentul şi tactica de luptă grecească nu puteau rămâne fără ecou la vecinii din nord ai grecilor, aflaţi nu numai în zona cea mai apropiată a iradiaţiei lor culturale, ci şi în direct contact cu lumea elenă prin numărul tot mai mare de mercenari ce aveau să fie puşi la dispoziţia ambiţioşilor şi războinicilor basilei elenistici.

Voi mai adăuga un amănunt care în acelaşi timp este şi un simbol al perenităţii motivelor în toreutica traco-getică, un argument în plus în favoarea datării propuse pentru tezaurul discutat. Printre aplicele acestuia se află două în formă de leu. Se ştie că motivul leului nu a apărut în decoraţia altor tezaure getice din argint. Capul leului este lucrat în maniera capului de cerb al unei alte aplice. Acestea sunt în consecinţă sincronice. Pe trupul leului se află însă un motiv în benzi verticale identic cu cel ce acoperă în întregime corpul unui cervideu (similar cu cervideele de pe apărătoarea de ceafă a coifului de la Peretu) de pe rytonul nr. 2 de la Agighiol.

target="_blank" class="jcepopup"

Ne mai putem îndoi atunci atât de categoric cât priveşte apartenenţa rytonului de la Metropolitan Museum la tezaurul din sudul Olteniei, în ciuda globalei lui asemănări cu rytonul nr. 1 de la Agighiol şi a similitudinilor parţiale cu decoraţiile altor piese, în lumina caracterului deopotrivă unitar şi eteroclit al tuturor acestor tezaure?

O descoperire recentă (primele zile ale anului 1986), făcută la Rogozen (45 km nord de Vraţa, Bulgaria de nord), vine să aducă numeroase precizări şi o nouă lumină confirmatoare asupra multora din cele afirmate aici. Tezaurul compus din 165 de vase de argint pentru băut, de diverse forme, cuprinde 108 fiale (numeroase purtând inscripţii în binecunoscuta grafie punctată a limbii greceşti de pe atare monumente).
Tezaurul tracic de la Rogozen

a2Fondul monumentelor tracice de artă şi cultură a sporit considerabil în ultimele decenii. Rând pe rând s-au descoperit tezaure tracice de aur la Vulchi Trun şi Panaghiurişte, iar tezaure de argint au fost scoase la iveală la Boukyovtsi, Caliche, Vladinya, Letniţa, Loukovit, Radyuvene, Borovo şi Yakimovo. Acestora li s-a adăugat o serie de obiecte lucrate cât se poate de minuţios, confecţionate din metale preţioase şi descoperite în morminte ale unor traci bogaţi, la Mogilanska Mogila în Vraţa, Branichevo şi Kralevo. În primele zile ale anului 1986 cornul abundenţei s-a revărsat din nou asupra Bulgariei. Cel mai mare tezaur tracic descoperit până acum, datat în epoca preelenistică, a fost găsit în satul Rogozen, Districtul Vraţa. Acest tezaur a fost numit pe bună dreptate descoperirea secolului, întrucât este o colecţie uriaşă constând din 165 de vase din argint, excepţional lucrate. 31 dintre ele sunt aurite. Vasele de la Rogozen cântăresc în total 20 kg. Aceste splendide vase de argint au aparţinut unei familii bogate de conducători ai tribului Triballilor. Au fost confecţionate, adunate şi strânse laolaltă într-o perioadă lungă de timp, de la sfârşitul secolului 6 î.e.n. până la mijlocul secolului 4 î.e.n. sau în decurs de aproximativ 150 de ani. Acest tezaur a fost ascunse în pământ în două gropi separate, una lângă alta. A fost îngropat probabil din cauza pericolului campaniilor cu care ameninţau conducătorii Macedoniei, Philip II şi Alexandru cel Mare, care i-au atacat pe triballi în 341, 339 şi 335 î.e.n.. Prima parte a tezaurului a fost descoperită în mod accidental de către Ivan Dimitrov, un tractorist, care a dus 65 de vase din argint la muzeul din Vraţa. Arheologii de la muzeu au organizat imediat o expediţie şi au început să cerceteze cu atenţie locul în care Dimitrov făcuse descoperirea. Au găsit partea a doua a tezaurului, constând din exact 100 de vase din argint. Acest tezaur este unicul de acest fel în Bulgaria până în prezent; dat fiind că arheologii au luat parte la descoperirea lui, valoarea lui ştiinţifică este cu atât mai mare. Tezaurul de la Rogozen oferă suficiente modele ale şcolii locale de artă care a apărut şi s-a dezvoltat în ţinutul ocupat de triballi. Zeităţi şi scene din mitologia tracică, puţin cunoscute şi doar superficial studiate până acum, sunt reprezentate pe aceste vase. Cel puţin zece nume tracice ale posesorilor şi conducătorilor au fost descifrate până azi; de asemenea, denumirile a cinci oraşe tracice, de mult uitate: Apros (ori Apri), Beos, Gaeiston, Erkistes şi Saythabas, au fost descifrate pe carafe şi fiale. Toate acestea ne oferă excelenta posibilitate de a găsi o corespondenţă logică cu alte monumente tracice descoperite în Bulgaria şi în ţinuturile învecinate şi o bază solidă pentru studierea evoluţiei stilului artistic tracic într-o perioadă mai lungă de timp.

rogozen_main_bigfiala-1FIALELE sunt cele mai numeroase vase din tezaurul de la Rogozen. Sunt 108 şi reprezintă mai mult decât toate fialele aflate în muzeele lumii. Au forme şi imagini necunoscute până acum printre acestea. Unele dintre ele sunt decorate cu ornamente geometrice şi cu plante, exprimând simbolismul precis al cosmogoniei tracice. Pe altele sunt redate scene mitologice, animale sacre şi zeităţi. Printre imagini se găsesc capete de tauri, păsări şi leogrifoni.

nhm-bg-photo4CARAFELE sunt în număr de 54. Aceste vase de argint, atât de delicate ca formă şi stil, erau puţin cunoscute în est şi în zona egeică şi se poate considera că au apărut în acest ţinut. Ornamentaţia lor împarte carafele de la Rogozen în două varietăţi: carafe decorate cu ornamente geometrice, plante şi motive animale, şi carafe decorate cu scene mitologice. Luate împreună, carafele cu motive decorative obişnuite ne dezvăluie profilul specializat al artei aurarilor traci. Totul demonstrează că aceste frumoase produse satisfăceau pe deplin gustul clienţilor toreuţilor. Carafele, pe care se află figurate zeităţi şi scene de cult, sunt supuse unui canon precis şi unui stil strict definit.

target="_blank" class="jcepopup"

Se degajă din ele luminozitatea şi calmul cu care este dezvoltată schema ideilor, a scenelor şi imaginilor. Sunt dedicate la cel puţin două zeităţi din panteonul tracic - Marea Zeiţă şi călăreţul-zeu trac. Foarte puţin sau aproape nimic nu se ştia despre aceste culturi de la începutul perioadei de dezvoltare a artei tracice, fiindcă monumentele decorate cu subiecte similare erau extraordinar de rare. Înainte ca tezaurul de la Rogozen să iasă la lumină nu aveam o idee precisă despre iconografia tracică a Marii Zeiţe. Pe când acum tezaurul de la Rogozen ne dezvăluie imaginea ei casnică, care este rodul unei tradiţii de secole. Cealaltă zeitate este redată în chip de călăreţ, în diferite scene şi acţiuni. Cea mai caracteristică dintre acestea este 'vânătoarea de mistreţi'. Sunt redate pe carafe procesiuni de monştri mitici, de leogrifoni, pantere, tauri, cerbi şi alte animale. Toate acestea formează şi definesc ideea precisă a naraţiunii legate de mitologia sau religia tracă.

CUPĂ CU SCENĂ MITICĂ.Există numai trei CUPE în tezaurul de la Rogozen, dar sunt diferite ca formă şi ornamentaţie. Pe cea mai mare dintre ele se află tabloul unei procesiuni solemne de animale: o pasăre de pradă cu un peşte în cioc şi un iepure în gheare; un ţap cu coarne imense se află înaintea ei, iar în faţă sunt trei cerbi. Alte trei cupe similare au fost găsite în România. Pe ele sunt redate aceleaşi animale şi scene, cu foarte mici diferenţe. Imagini similare au fost găsite pe coiful de argint descoperit tot în România. Reprezentările de pe cupele de la Rogozen dezvăluie misterul imaginilor şi scenelor de pe cupele şi coiful din România. Se ştie că tracii nu aveau scriere, iar mitologia lor era figurativă. Imagini luate din panteonul lor pot fi văzute pe multe obiecte de artă tracice care au ajuns până la noi. Tezaurul de la Rogozen le completează şi le elucidează. Specialiştii vor fi ocupaţi cu studierea tezaurului de la Rogozen decenii la rând în viitor: compoziţia argintului, tehnica prelucrării şi cizelării lui, descifrarea detaliată şi explicarea inscripţiilor. Scenele şi imaginile vor fi descifrate în limbajul artei, dacă se găseşte cifrul potrivit. Istoricii vor căuta locul adevărat ocupat de triballi şi de cultura lor în antichitate şi printre alte popoare şi culturi. Europa de sud-est, Orientul apropiat şi lumea egeică. Tezaurul de la Rogozen furnizează un inestimabil material pentru aceasta.

BOGDAN NIKOLOV, M. A. Cercetător principal Din respectivul tezaur („Iskutvo", 6, 1986; A. Fol, B. Nikolov, G. Ivanov, I. Venedikov, I. Marazov, The Rogozen Treasure, Sofia, 1989) fac parte cel puţin două vase reper. Primul este un ryton bitronconic, cu fundul convex, de tipul Agighiol etc., iar cel de al doilea o cană cu toartă (nr. 146) pe care o regăsim identică în mormântul de la Derveni, expusă acum în Muzeul de la Salonic. Suita cronologică propusă de noi: Băiceni, Coţofeneşti, Agighiol, Peretu, Craiova se caracterizează prin prezenţa armamentului defensiv alături de vase de băut şi mai târziu de aplice de harnaşament. Atare morfologie a tezaurelor este caracteristică celei mai vechi faze a toreuticii traco-getice (a doua jumătate a secolului al V-lea î.e.n.- prima jumătate a celui următor). Tezaurul de la Rogozen încheie clar această primă fază prin alcătuirea sa exclusiv din vase de băut. A doua fază, faza medie a tezaurelor traco-getice, este cea caracterizată de dominanta morfologică: vase de băut, aplice de harnaşament şi poate fi încadrată cronologic între începutul veacului al III-lea î.e.n.(„Comoara regelui Dromihete" de care pomeneşte Diodor) şi sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. (AADR, pp. 80-97).

Am schiţat cât mai scurt cu putinţă peisajul primei faze (cu bogata şi originala ei iconografie neîntâlnită, la sud de Dunăre, exceptând rytonul bitronconic de la Rogozen, accidental inclus în tezaur), plasând-o în contextul ei istoric, cu intenţia de a arăta că apariţia monedelor dacice cu iconografie autohtonă nu se face ex nihilo, atât din punct de vedere tehnic cât şi din cel al invenţiunii artistice. Dacă începutul baterii acestor monede îl situăm în prima jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. o facem nu dintr-o dorinţă de originalitate patriotardă, descinzând din acea concepţie asupra istoriei ca mijloc al luptei angajate în prezentul politic, ci fiindcă, precum am mai arătat în capitolele anterioare, condiţiile economice şi iată şi cele artistice erau „coapte" pentru apariţia simbolului monetar.

Pe cale de consecinţă, seriile de imitaţie şi cele de influenţă se situează în faza medie a toreuticii traco-getice mai puţin ilustrată la nord de Dunăre de văsăria de argint ori de aplice vestimentare sau de harnaşament, dar compensativ dotată cu foarte variatele tipuri monetare sudice, copios imitate între marele fluviu şi nordul Transilvaniei, cu alte cuvinte pe tot pământul Daciei istorice. Dealtminteri tezaure sau piese izolate ţinând de faza mijlocie a toreuticii geto-dacice încep să apară pe tot cuprinsul ţării, mai ales în zonele sub-carpatice, pe măsură ce acestea sunt tot mai puternic explorate arheologic şi mai puţin arate adânc ca zonele de câmpie unde dealtfel locuirea este sporadică în răstimpul la care ne referim.

target="_blank" class="jcepopup"

Sunt binecunoscute legăturile profesionale, dacă nu chiar unitatea meşteşugărească a toreuţilor, litoglifilor şi gravorilor monetari, mulţi dintre ei practicând deopotrivă la nivel artizanal superior cele trei arte miniaturale. Abordarea strict numismatică a monetăriei geto-dacice exclude ab initio de la înţelegerea acesteia pe oricine-şi face din ignorarea contextului iconografic şi toreutic un merit pe care şi-l ridică apoi sigur la rangul de virtute pontificală. Atare ignorare este cu atât mai gravă cu cât contactele geţilor din dreapta Dunării (cel puţin a acelora din Dobrogea) cu coloniile greceşti litorale şi hinterlandurile lor agricole, cu elementele scitice şi cu adstratul scitic dintre Dunăre şi Mare, în fine, cu tracii tribali şi odrizi, toţi emiţători de monede la acea vreme, ar putea da impresia că unitatea toreuticii traco-getice ar fi o chestiune transcendentă, deasupra realităţilor atestate de descoperirile mai sus-evocate.

Atomizarea unităţii inerente a monedelor şi tezaurelor toreutice este contraproductivă studiului şi cunoaşterii adecvate ale acestora, chiar dacă în favoarea ei se invocă pretextul exegetic al „specializării", evident de natură scientistă. Faptul că în tezaurele primei faze a toreuticii nu găsim monede se explică şi prin aceea că apariţia monedelor la geto-daci înregistrează la rându-i întârzierea constatată în apariţia în tezaure a armelor defensive din metal preţios. Succesiunea lor în timp este deci legitimă şi fixează ritmul iradierilor sudice (egeice şi tracice). Cu alte cuvinte, la începutul celei de a doua jumătăţi a primei faze a toreuticii traco-getice este de situat apariţia monedelor de argint geto-dacice, acelea cu iconografie denumită de noi autohtonă (prima parte a secolului al IV-lea î.e.n.).

Tezaurul de la Sâncrăieni

În august 1953 a fost descoperit întâmplător în cariera de andezit aflată între localităţile Sâncrăieni şi Jigodin, jud. Harghita, în apropierea unei aşezări dacice, cu prilejul aruncării în aer a unei stânci ce ameninţa cu prăbuşirea, o bună parte a unui tezaur de vase şi podoabe de argint ce ar fi trebuit să cuprindă poate cel puţin două fibule, în tot cazul mai multe monede decât cele două piese găsite (o tetradrahmă Tasos şi o drahmă Dyrrahium). sancraieniVasele ce alcătuiesc lotul recuperat sunt: două cupe hemisferice cu buza profilată (mástos), trei cupe conice lise la exterior, dintre care la una se păstrează doar partea superioară, două cupe conice cu partea superioară ornamentată, opt cupe cu picior şi cu două toarte (una în stare fragmentară). Acestor vase de băut li se adaugă două brăţări din bară masivă. Tezaurul de la Sâncrăieni (3,650 kg argint) este cea mai însemnată mărturie a toreuticii geto-dacice târzii (sec. I î.e.n.- sec. I e.n.) [MNIR].

Se ştie că formele vaselor elenistice de argint cunosc o mare răspândire în bazinul mediteranean şi egeean, din Asia Mică până în Peninsula Iberică. Ele sunt în general stereotipe, conturând o surprinzătoare unitate tipologică, edificată fireşte treptat, în acest domeniu, încă din secolele perioadei clasice.

De aceea nu mică este surprinderea celui care constată în cadrul acestei vaste unităţi toreutice, specificităţi ce nu pot fi doar excepţii întâmplătoare, ci ilustrează tocmai binecunoscuta capacitate de creaţie interpretativă a meşterilor geto-daci, ea însăşi izvorând dintr-o anumită idee asupra spaţiului şi a formelor, legată nemijlocit de esenţa spiritualităţii unei etnii. Nici Pârvan şi nici Blaga nu au avut din păcate la îndemână atare descoperiri arheologice atunci când au încercat să definească, pe căi şi cu argumente diferite, datele fundamentale şi implicit cele mai vechi ale spiritualităţii româneşti. În lipsa unor monumente arhitectonice antice din piatră, pentru că materialul de construcţie mult mai lesnicios şi aflat din belşug era lemnul cel perisabil, iată că avem acum putinţa de a decodifica ideile despre spaţiu la geto-daci prin intermediul unor vase ce nu se supun, ca ceramica de uz comun, imperativelor accesibilităţii şi funcţionalităţii, ci, prin natura lor de piese de preţ, tind să sugereze monumentalul unei construcţii de mari dimensiuni. Arhitectura vaselor ceramice greceşti de lux a constituit de multă vreme obiectul de studiu asupra ideii de spaţiu a unui popor, atunci când mărturii de altă natură nu au mai ajuns până la noi. Mă refer în speţă la ceramica grecească de tip Dipylon a perioadei geometrice.

Dar iată că chiar din rândul ceramicii de excepţie avem în Dacia un unicum aidoma cupelor conice (mástoi) de la Sâncrăieni (aflate şi în alte descoperiri din Dacia, de la sud de Dunăre şi din bazinul mediteranean): marele vas cultural monumental ieşit la iveală din aşezarea civilă de la Sarmizegetusa dacică, vas care poartă inscripţia DECEBALVS PER SCORILO. Principele preot, figurat şezând pe obrăzarul drept al coifului de aur de la Băiceni, ţine în mâinile ridicate un ryton şi o cupă conică (mástos), drept vase rituale. În câteva aşezări dacice au fost descoperite cupe conice miniaturale din lut. Aceeaşi formă repetată la trei dimensiuni diferite ne obligă a recunoaşte deschiderea spirituală a unei etnii, capabilă să preia şi să asimileze în felul ei propriu, sintetizând şi rămânând în adânc constant identică sieşi. Este bine să reamintim aici originalitatea toreuţilor geto-daci în materie de vase de băut, evocând exemplul feluritelor pahare-ryton din tezaurele de la Agighiol, Peretu etc.

target="_blank" class="jcepopup"

Aceeaşi originalitate o constatăm, deloc sărăcită, şi în cazul cupelor cu picior de la Sâncrăieni. Ea îmbracă două aspecte complementare. Rezultat al puternicei iradieri elenistice, care în sec. I î.e.n.se face simţită din plin în interiorul arcului carpatic, cupele cu picior sunt la început cantaroide (adică similare vaselor greceşti cu picior scund şi două toarte, numite cantaros - cărăbuş), iar apoi se eliberează complet de prototipul elenic. Înseşi cupele vaselor se modifică, devenind din ovoidale hemisferice. Două vase din tezaur prezintă fazele acestei evoluţii (la Dorin Popescu, numerele 9 şi 8; „Dacia", II, 1958, pp. 164-167). Picioarele cilindrice capătă apoi nodozitate centrală, continuând să fie sudate pe baze înalte, prelucrate separat. Echilibrul originar al cantaros-ului grecesc este desfiinţat. Din punct de vedere funcţional, existenţa piciorului înalt anulează utilitatea toartelor care măresc instabilitatea vasului. Acesta nu mai este gândit ca un flux continuu al formei, ci ca suprapunere de forme diverse. Spiritul este manierist, grandilocvenţa barocă. Să nu uităm însă că şi arhitectura romană a procedat la fel, etajând elemente, uneori incompatibile, ale arhitecturii greceşti. Desprindem de aici indiciul unei voinţe de a descoperi noul, de a crea o monumentalitate compusă din elemente puternic profilate, structural deosebită de cea a fluxului formal unic (cazul cupelor conice).

În fine, complementar aspectului formal este cel decorativ. Exterioarele cupelor hemisferice cu picior sunt împodobite cu motivele tipice ale aşa-ziselor cupe deliene sau megariene de ceramică, reproduse abundent, cu precădere în mediul geto-dacic de la sud de Carpaţi. E vorba în fapt de vase dacice de lut, lucrate în genul celor difuzate în zonă de atelierele din unele oraşe greceşti de pe litoralul vestic al Mării Negre, care la rândul lor copiau exact originalele produse undeva în Grecia insulară sau peninsulară.

Monedele care vor fi însoţit tezaurul de vase descoperit la Sâncrăieni, şi din care s-au mai păstrat doar două, indică provenienţa argintului: el era obţinut din topirea monedelor care circulau în Dacia, în mari cantităţi, monede venite din afară în primul rând ca purtătoare ale metalului alb care lipsea în Dacia. Admiţând că din punct de vedere cronologic ultimele emisiuni monetare dacice s-ar interfera cu tezaurele de vase şi podoabe de argint, este exclus să găsim atare monede alături de vase şi podoabe deoarece ele erau monede de bronz argintate.

Important este să explicăm continuitatea toreuticii geto-dacice. Între rytonul de la Poroina şi vasele de la Sâncrăieni s-au scurs cel puţin două veacuri. Motiv pentru care respectivele tezaure târzii nici nu au fost până nu demult atribuite geto-dacilor, ele fiind confundate, din ignoranţă, cu produsele toreuticii sarmatice. Faptul că mai bine de două secole tezaurizarea s-a făcut sub formă monetară, în condiţiile lipsei minereurilor argentifere din Dacia, este un aspect al problemei. El poate fi pus pe seama unei mode, cum era cea a armurilor princiare, modă ce a atins Dacia cu o specifică şi firească întârziere. Dacă însă depăşim explicaţia modei, vom constata că în cele două veacuri Dacia fusese puternic implicată în fenomenul economic elenistic şi că nevoia unui schimb monetar intern (de uşor alt tip decât cel din lumea greacă) era deci reală. O dată cu înaintarea legiunilor romane în Balcani şi cu slăbirea economiei elenistice, aportul economic al Daciei în lumea egeeană şi mai ales traco-macedoneană scade, scăzând şi procentajul de argint din monedele bătute de daci şi încetând, în final, emisiunile proprii ale acestora. Metalul alb ce va intra de acum înainte în Dacia nu va mai fi aşadar monetizat de localnici, ci monedele străine (Tasos şi Macedonia Prima, cu flan mare) vor fi transformate în podoabe şi vase, conform mentalităţii elenistice a luxului, ce o întâlneşte pe cea barbară ereditară, răspândindu-se, o dată cu creşterea generală a nivelului de trai, la categorii tot mai numeroase de oameni. Penetraţia elenistică, noul mod şi noua mentalitate de viaţă, însoţită de obiectele specifice acesteia, se face însă treptat, de la sud spre nord, aşa cum e şi firesc. De aceea faza medie a toreuticii geto-dacice (adică cea a secolelor III-II î.e.n.) nu trebuie să o căutăm neapărat la nord de Dunăre, ci la sudul ei. Abia în a doua jumătate a veacului II î.e.n.şi în cel următor apar podoabele şi vasele de argint la sud de Carpaţi şi apoi în interiorul arcului carpatic - etapă cunoscută sub numele de perioada clasică a civilizaţiei geto-dacice. Nu este câtuşi de puţin exclus ca imaginea să se nuanţeze graţie unor descoperiri viitoare.

Dealtfel la sud de Dunăre am şi găsit, în tezaurele încă inedite din Bulgaria vecină, articulaţiile continuităţii toreutice despre care vorbeam. Replicile în argilă ale respectivelor vase sunt binecunoscute la nord de fluviu, nimeni nu bănuia însă că ele copiază prototipuri de argint ale unei zone în care prosperitatea elenistică şi luxul îşi făcuseră deja simţită prezenţa. Când noul val de argint monetar ajunge la sudul Carpaţilor şi curând după aceea şi în Transilvania, încep să apară în număr tot mai mare garniturile de podoabe şi de vase dintre care descoperirea de la Sâncrăieni este de departe cea mai spectaculoasă.

Tezaure geto-dacice de argint târzii

Sunt numite târzii aceste tezaure deoarece ele se datează în ultimele două secole dinaintea cuceririi romane (sec. I î.e.n.şi sec. I e.n.), cel din urmă, din punct de vedere cronologic, fiind acela de la Poiana-Gorj, în care, pe lângă podoabe (agrafe de centură) se află şi denari de la Domiţian.

target="_blank" class="jcepopup"

Cel mai bogat din seria acestor tezaure este acela de la Sâncrăieni, despre care s-a vorbit mai înainte. Se consideră drept foarte probabilă îngroparea masivă a tezaurelor în chestiune în anii războaielor lui Decebal cu Domiţian şi apoi cu Traian. Vom vedea, în finalul acestor rânduri, dacă astfel de ipoteză mai poate fi reţinută. Cât priveşte data când podoabele şi obiectele de argint din tezaure au început a fi lucrate pe cuprinsul Daciei, vom încerca să o precizăm diferenţiat în concluzie.

Graţie descoperirilor arheologice care au confirmat tipologia strict dacică a obiectelor de podoabă din argint, nimeni nu mai poate susţine astăzi obârşia străină a acestora, ci doar să le găsească, în chip judicios, oarecare similitudini în zonele alogene învecinate, ceea ce este foarte firesc. Se cunosc până acum peste 150 de descoperiri de tezaure geto-dacice de argint târzii, răspândite pe întreg teritoriul ţării (exceptând Dobrogea) şi cuprinzând peste 1 800 de piese întregi şi fragmente, la care se adaugă câteva zeci de podoabe de acelaşi fel ajunse în decursul timpului în unele mari muzee europene. Dovada peremptorie a lucrării tuturor acestora în Dacia sunt uneltele şi atelierele de bijutier descoperite în ultimele decenii, după cum urmează: nicovale miniaturale, la Ardeu, Costeşti şi Sarmizegetusa Dacică (jud. Hunedoara), Surcea (jud. Covasna), Moigrad (jud. Sălaj), dăltiţe înguste, la Cozia (jud. Hunedoara), Tilişca (jud. Sibiu), Piatra Craivii (jud. Alba), Ocniţa (jud. Vâlcea), Popeşti (jud. Ilfov), Răcătău (jud. Bacău), Poiana (jud. Galaţi) şi în alte părţi; ateliere de argintari, cu tot inventarul lor tehnologic pentru topirea şi prelucrarea argintului, la Răşad (jud. Bihor) şi la Pecica (jud. Arad); din sculele celui din urmă menţionăm tipare pentru turnat bare, creuzete conice, nicovale mici de fier, dăltiţe de bronz, menghini mici de bronz.

081N-ar fi nici posibil, nici interesant să enumerăm aici în detaliu componenţa tuturor descoperirilor amintite, cu atât mai mult cu cât ele sunt subsumabile câtorva categorii tipice pe care le vom creiona în cele ce urmează.

Fibulele sau acele de siguranţă aveau dublul rost de obiecte utilitare, pentru prinderea îmbrăcămintei la bărbaţi şi la femei (în general pe ambii umeri), şi concomitent de podoabe. Cunoaştem astfel de fibule cu picior simplu, fibule cu nodozităţi, fibule cu piciorul în formă de linguriţă sau de mic polonic, fibule cu scut romboidal sau triunghiular, fibule în formă de falere (paftale) şi un gen aparte de fibule, aflate doar în tezaurul de la Huşi, cu piciorul umflat ca o lipitoare, asemenea unora din timpuri mai vechi. Cea mai mare dintre toate este fibula pereche intactă din tezaurul de la Săcălăsăul-Nou (jud. Bihor), lungă de 17 cm şi cu greutatea de 205 g. Remarcăm că fibulele triunghiulare cu figură umană din tezaurele de la Coada Malului (jud. Prahova), Bălăneşti (jud. Olt) şi din Transilvania (Muzeul din Budapesta), în total 5 piese, ca şi cele două fibule-falere de la Herăstrău, reprezintă un chip feminin din faţă pe care l-am mai reperat şi pe monedele de tip Bendis ale seriei cu iconografie autohtonă a emisiunilor geto-dacice.

În vreme ce fibulele triunghiulare cu chip feminin sunt o creaţie originală strict dacică, cele discoidale, gen falere, deşi au o iconografie indiscutabilă dacică, constituie o adaptare interpretativă a unui element toreutic circular ce putea servi deopotrivă drept faleră, drept decoraţie de fund de cupă (emblema, în interiorul cupei, ca în tezaurul de la Iakimovo, în Bulgaria), drept element central al unui medalion şi, în fine, la nevoie, drept fibulă. Moda acestor medalioane-podoabe este mai veche (sec. IV î.e.n., în Tesalia) şi ea şi-a făcut loc în veacurile următoare în mediul tracic, conjugându-se cu o altă funcţionalitate a acestor discuri figurative, aceea de decoraţie de fund de cupe, cum avem a o întâlni în tezaurele romane timpurii de vase de argint (Boscoreale), ea provenind din lumea sud-italică, unde în sec. IV î.e.n. o întreagă categorie de vase ceramice au fundul decorat cu un medalion de lut în relief, realizat prin procedeul presării pe un tipar. Pentru că a venit vorba de falere cu decoraţie antropo- sau zoomorfă, menţionăm că în afara celor de la Herăstrău doar în tezaurul de la Surcea se mai află încă două (una circulară, alta ovală), alături de patru baze de picioare de cupă, de tipul celor de la Sâncrăieni (trei obiecte cam de acelaşi gen, dar câtuşi de puţin similare, s-au descoperit în tezaurul de la Sălişte-Cioara, acum la Viena).

Lanţuri, realizate din verigi cu pandantiv, ca acelea din tezaurele de la Vedea (jud. Ilfov) şi de la Cojocna (jud. Cluj), sau lucrate în împletitură groasă, din mai multe fire de argint. Dintre ultimele amintim lanţul-şarpe de la Vedea ce se atârna peste piept, cele două fibule de pe umeri, sau lanţul cu pandantiv, de pus la gât, de la Bistriţa (jud. Bistriţa-Năsăud). Lungimea acestui gen de lanţ depăşeşte uneori 70 cm.

Brăţările sunt fie simple, din bară masivă incizată şi cu capete aplatizate ca exemplarele din tezaurele de la Sărmăşag (jud. Mureş) şi Slimnic (jud. Sibiu), fie cu capetele subţiate şi răsucite pe bară, ca la Sălişte (jud. Alba), Blăneşti, Gherla sau Şeica Mică (jud. Sibiu), fie din platbandă cu pseudotorsade marginale, ca la Cerbăl (jud. Hunedoara) şi Bistriţa, fie, în fine, spectaculoasele brăţări plurispiralice, cu capete zoomorfe stilizate, precedate de mai multe palmete, ca la Ghelinţa (jud. Covasna), Cărpiniş (jud. Alba), Dupuşi (jud. Sibiu), Coada Malului etc. Diametrul mare (până la cca 25 cm) al acestor brăţări indică portul lor pe braţe, de către femei şi bărbaţi, deasupra veşmintelor groase de iarnă.

target="_blank" class="jcepopup"

Colierele sunt realizate în platbandă sau bară simplă, ca la Sărăcsău (jud. Alba), din mai multe fire răsucite în jurul unei bare, ca la Şeica Mică, în fine dintr-o bară torsionată ori din două bare răsucite împreună şi bătute la capete, ca la Slimnic, Colţeşti (jud. Alba) şi, respectiv, Sânger (jud. Mureş) şi Poiana-Gorj.

Cercei, în torsadă, de tip elenistic comun, terminaţi cu capete de animale, ca la Poiana (jud. Galaţi), sau de bară simplă, discontinuă şi cu umflături la capete (Poiana-Gorj).

Inele plurispiralice erau realizate din fir de argint, ca la Cerbăl şi Săliştea, sau din platbandă, ca la Vedea.

În afara vaselor conice lise de care am amintit când am vorbit de tezaurul de la Sâncrăieni, ar mai fi de menţionat ca obiecte diverse placa cu figuraţie antropomorfă din tezaurul de la Sălişte (la Viena), aparţinând probabil decoraţiei unei centuri, şi lanţul ornamental din baghete de la Cetăţeni (jud. Argeş), precum şi numeroase pandantive filiforme şi lanceolate din mai multe descoperiri. Acestea ar fi, în mare, tipurile de podoabe ce se găsesc în tezaurele geto-dacice de argint târzii.

Dacă data de sfârşit a producerii ne este destul de precis cunoscută, graţie tezaurului de la Poiana-Gorj, prin faptul că acesta cuprinde denari de la Domiţian şi agrafe de centură (gen de podoabă vestimentară neîntâlnit în cuprinsul celorlalte tezaure), rămâne de stabilit vremea când atare podoabe vestimentare şi corporale au început să fie lucrate în Dacia. Pentru aceasta trebuie luate în consideraţie mai multe date directe sau indirecte:

1) Încetarea monetăriilor dacice de factură locală la începutul sec. I î.e.n., cu emisiuni, la sudul Carpaţilor, descinzând iconografic din tipul Jiblea pan-dacic al seriei cu iconografie autohtonă, dar contaminate cu tipul lui Dionysos imberb de pe tetradrahmele tasiene, lucru ce atestă prezenţa sporadică a lor în Dacia încă din a doua jumătate a secolului II î.e.n.

2) Contaminarea unor monede dacice din Transilvania cu chipul Dianei de pe tetradrahmele emise în Macedonia, sub protectorat roman, între 158 şi 148, dată la care teritoriul fostului regat înfrânt la Pidna în 168 este transformat în provincie romană. Majoritatea descoperirilor acestor monede se situează pe văile Mureşului şi Târnavelor.

3) Scăderea procentajului de argint din monedele geto-dacice, ca urmare a transformării Macedoniei în provincie romană.

4) Pătrunderea masivă în Dacia, cu precădere în Transilvania, a monedelor oraşelor Apollonia şi Dyrahium, de pe coasta răsăriteană a Adriaticii, între 130 şi 100, ca urmare a faptului că Macedonia devenise provincie romană şi că sarea gemă pentru tăbăcării se îndrepta acum către Italia, cu preponderenţă.

5) Toate acestea arată limpede creşterea potenţialului economic şi a nivelului de viaţă al geto-dacilor, precum şi foamea de argint a Daciei. 6) Pătrunderea în Dacia a denarului roman republican, aflat din abundenţă nu numai în Macedonia, ci în tot Orientul grecesc, din motivul mai înainte arătat. După părerea lui M. Crawford denarul republican ar fi intrat în mari cantităţi între 71-51 î.e.n., adică între lichidarea revoltei lui Spartacus, când au fost ucişi 20 000 de sclavi, şi cucerirea Galliei de către Cezar (capitularea lui Vercingetorix, la Alesia), prilej cu care au fost luaţi ca sclavi două milioane de barbari (cifra mult exagerată este dată de Plutarh). În acest răstimp, socoteşte numismatul englez, Burebista ar fi livrat Romei o bună parte din necesarul de sclavi al acesteia. Printre cele 20 000 de piese de denari republicani descoperiţi în Dacia, multe sunt emisiuni anterioare lui 71 î.e.n., care au circulat până la începutul Imperiului alături de imitaţii barbarizate, bătute în Balcani sau poate chiar în Dacia (ştanţele de la Tilişca, de pildă). Nu credem că Burebista a vândut sclavi nici din rândurile triburilor dacice cucerite (pe care Strabon ne spune că le găsise „istovite de războaie dese", el înălţându-le prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci), nici din cele ale celţilor, boii şi taurisci, întrucât precisul şi amănunţitul Strabon, care-i fusese aproape contemporan, ar fi pomenit de atare târg foarte important pentru romani, menit a face din regele dac mai mult un prieten decât un duşman al Romei, aşa cum de fapt a rămas. Presupusa vânzare de sclavi nu s-ar fi făcut direct şi o singură dată, ci pe parcursul unor ani, pe una din marile pieţe specializate din Egee, fapt ce ar fi conferit o şi mai mare notorietate tranzacţiei. Concentrarea de monede Tasos, Macedonia Prima, Apollonia şi Dyrahium în Transilvania, dimpreună cu denari romani de prin 70-50 î.e.n., ilustrează de fapt un fenomen general şi cronic de absorbţie, dinspre lumea sud-tracică şi egeică, pe de o parte, şi cea ilirică, pe de alta, pe care nu-l putem pune nicidecum pe seama unui Burebista negustor de sclavi. El ne indică tocmai dezorganizarea relaţiilor economice externe ale Daciei, scoasă, ca dealtminteri întreaga lume elenistică, din făgaşele tradiţionale, prin intervenţia masivă a Romei în Orient. Ca să nu mai vorbim de însăşi datarea denarilor republicani, controversată de peste o jumătate de veac, în monografii impunătoare ca volum şi erudiţie.

7) Burebista şi-a putut procura o însemnată cantitate de argint învingând tribul celtic al boiilor, aşezat în teritorii bogate în minereuri argentifere.

target="_blank" class="jcepopup"

8) Existenţa unui proces permanent de transformare a tuturor monedelor ce au circulat în Dacia după încetarea emisiunilor autohtone, în podoabe (lingourile şi monedele de la Stăncuţa, jud. Brăila, şi tiparele pentru turnat lingouri de la Pecica) sau în monedele cu largă circulaţie în epocă (denarii republicani, ştanţele de la Tilişca, Braşov, Ludeşti-Hunedoara, Poiana-Galaţi).

9) Transformarea monedelor în podoabe viza şi emisiunile dacice mai vechi, cu procentaj mare de argint, dovadă stând poate tezaurul de la Huşi, în tot cazul cel de la Coada Malului.

10) O serie de tezaure de podoabe, care conţin şi monede, printre care mulţi denari republicani, se încheie fie înainte de Burebista, ca acelea de la Rociu (jud. Argeş) şi Gherla, fie în vremea acestuia, ca tezaurul de la Peretu (jud. Covasna), fie după dispariţia regelui dac, ca tezaurele de la Senereuş (jud. Mureş), Cerbăl, Şeica Mică, Remetea Mare (jud. Timiş).

11) În anul 15 î.e.n.Tiberius a întemeiat provincia Moesia, stăpânirea romană instalându-se pe malul drept al Dunării până aproape în faţa vărsării Oltului. În 46 e.n. Claudius a transformat şi restul Traciei în provincie romană. Orice penetraţie a argintului de la sud de Dunăre era de aici înainte imposibilă, afară numai de schimburile cu imperiul (în a căror precaritate avem toate temeiurile să credem, Dacia nefiind o zonă care să intereseze economiceşte Roma).

În concluzie, în virtutea celor mai sus expuse, suntem de părere că podoabele din tezaurele de argint geto-dacice târzii au fost produse începând dinaintea domniei lui Burebista (eventual Sâncrăieni), în timpul domniei acestuia, într-o mai mică măsură (poate şi pentru că autoritarul rege era despotic şi purist din fire), şi mai ales după suprimarea sa, între 44 î.e.n.şi 46 e.n. (deci pe durata aproape a unui veac), în perioada până la cucerirea romană situându-se doar tezaurul de la Poiana-Gorj, consecinţă firească a păcii negociate a lui Domiţian şi a subsidiilor plătite de acesta lui Decebal. untitled-8_thumbÎngroparea majorităţii tezaurelor de podoabe dacice (cele confecţionate între 44 î.e.n.şi 46 e.n.) se va fi produs tot în acest răstimp sau în perioada imediat următoare, caracterizată prin raritatea argintului, ca urmare a situaţiei tulburi din Dacia, fărâmiţată şi dezbinată până la unificarea şi consolidarea celei mai mari părţi a ei sub autoritatea însemnatului rege care a fost Decebal.

În loc de postfaţă

Simţindu-se cam cu musca pe căciulă din motive nu doar de el ştiute, Martin Heidegger a înţeles s-o alunge cât mai sartrian cu putinţă chiar la mijlocul unei Scrisori despre „umanism”info din care de data aceasta nu sunt de trecut cu vederea cuvintele: „Tocmai pentru că Marx, ajungând să cunoască înstrăinarea, pătrunde într-o dimensiune esenţială a Istoriei, tocmai de aceea concepţia marxistă despre Istorie este superioară oricărei istoriografii. Însă tocmai pentru că nici Husserl, nici Sartre, după câte observ până acum, nu recunosc esenţialitatea istoricului în fiinţă, nici fenomenologia, nici existenţialismul nu pătrund în acea dimensiune în interiorul căreia abia devine posibil un dialog productiv cu marxismul". Fără comentarii!

Nespeculând, aidoma heideggerianului naţional şi liicenilor (sau liceenilor) săi despre „devenirea întru fiinţă" şi băgând de seamă că pe atare cale înseamnă a te scufunda, căci printr-o farsă a „devenirii lingvistice" în româneşte parcă-i făcut ca „a merge" să derive chiar din limba mumă (oare de ce ne-o fi jucat destinul atare festă?) din a te scufunda (mergo-mergere), deci fără a specula „filosoficeşte" despre umanism, ne-am străduit în paginile acestui opuscul să ne închipuim cum oamenii de pe aici, cu două milenii şi jumătate în urmă, au apucat-o pe drumul devenirii istorice. Evident, din raţiuni ce unora li s-ar părea plebee, deşi princiare sau mercantile, ca obiectivare întru existenţă!

Faptul de a ne alătura deocamdată studiului productiv al monedelor geto-dacice şi scrierii lor, graţie instrumentarului exclusiv al analizei iconografico-stilistice, totalitatea toreuticii traco-dacice descoperită pe teritoriul României este o primă tentativă de integrare a ceea ce se voia cu orice preţ despărţit într-un mod „riguros ştiinţific".

Trăsătura de unire o constituie în opinia noastră argintul care lipsea de pe cuprinsul Daciei preistorice şi istorice. Dacă în cazul armurilor de paradă, al vaselor şi podoabelor corporale argintul putea reprezenta în secolele V-IV î.e.n, ca şi în veacurile I î.e.n. - I e.n. mici acumulări în timp destinate confecţionării unor astfel de obiecte, imensa cantitate a monedelor descoperite, tezaurizate, care reprezintă un procentaj mic faţă de cele bătute şi comercializate (precum s-a arătat în capitolul I) sunt rezultatul unui schimb interetnic de anvergură. Din Tracia şi Macedonia sosesc cantităţi mari de argint în schimbul sării geme necesare tăbăcăriilor care prelucrau pieile de cornute mari (ce abundau la sud de Dunăre) în vederea confecţionării armurilor (platoşe, scuturi, coifuri, cnemide, încălţări). Confirmarea acestui schimb o constituie interdicţia importului sării stipulată în tratatul de pace dintre Roma şi Macedonia înfrântă.

target="_blank" class="jcepopup"

În afara realităţilor de istorie economică pe care le-am reliefat punând alături cele două categorii de obiecte, monedele şi realizările toreutice, se desprind unele constatări pe care doar le consemnăm.

1. Masa mare a argintului monetizat se situează cronologic între dispariţia tezaurelor toreutice, la finele secolului al IV-lea î.e.n. şi apariţia celor cuprinzând vase şi podoabe corporale din argint, datate în secolul I î.e.n. - I e.n. Explicaţia o constituie înstăpânirea Romei în zonele din care venea argintul în Dacia. Este semnificativ că pe toată durata existenţei provinciei romane în Dacia nu ne sunt cunoscute decât două sau trei descoperiri toreutice minore din argint (vase).

2. Tezaurizarea obiectelor toreutice diferă de cea a monedelor. Primele aparţin de cele mai multe ori unor inventare funerare, în vreme ce monedele, cu excepţia marilor depozite, par a fi acumulări modeste ale unor umili interpuşi în extragerea şi vehicularea sării către Dunăre, de unde urma a fi preluată de alţi negustori intermediari. 3. Toreuţii traci au circulat pe la curţile princiare getice aidoma, mai târziu, meşterilor monetari cu care se puteau confunda şi care la rândul lor îşi găseau ucenici locali desemnaţi de diferenţa dintre caracterul artistic al capetelor de serie şi schematizarea succedaneelor aparţinând fazelor târzii ale monetăriei dacice. Nu cred în existenţa „atelierelor" toreutice ori monetare, ci în circulaţia meşterilor şi improvizarea respectivelor ateliere, meşterul ducând cu sine ştanţele şi creând el însuşi „tipurile", cu excepţia seriei cu iconografie autohtonă care la început a stat cu siguranţă sub imperiul unei anumite „voinţe de artă" şi a unei „voinţe iconografico-religioase", ca ecou al monedelor de la sud de Hemus şi de pe ţărmurile Egeei.

4. Destrămarea economiei elenistice sub loviturile succesive ale Romei e atestată de revolta lui Mithridate al VI-lea Eupator (aflăm în urmă că şi Histria trecuse de partea acestuia, ca să nu mai vorbim de Atena) şi de încercările biruitorului său Pompei de a reface atare economie, căci din Orient proveneau imensele bogăţii, mai precis din camăta pe care o practica în relaţiile financiare cu basileii din acea regiune. Astfel înţelegem de ce Burebista încearcă să-i devină aliat, în disputa finală cu Caesar, reprezentant al lumii economice occidentale a Romei, unde-şi avea provinciile cucerite ori administrate şi de unde îi proveneau bogăţiile.

5. Trebuie oricum evitate în astfel de studii de fine nuanţe, bazate pe deducţii din documente conexe, analogiile fortuite ori forţate care au efectul întoarcerii unui elefant într-un magazin cu sticlărie de artă. Mă rezum la evocarea unui singur exemplu, cu care dealtminteri închei. Repet ceea ce am mai afirmat, anume că prezentei tentative de punere împreună a monedelor şi a pieselor toreutice, accentul căzând pe primele, îi va urma o alta în care cele două categorii vor sluji deopotrivă tema ce ne propunem a cerceta.

Era aproape imposibil ca descoperirea tezaurului de la Rogozen (Bulgaria), compus dintr-un foarte mare număr şi tipuri de vase din argint parţial aurit, să nu ducă la speculaţii de tot felul, de natură mitologic-culturală sau imagistico-tehnică. Cât priveşte pe primele, lucrurile sunt încă foarte încurcate şi evoluează către o şi mai mare încâlcire de când cercetătorii bulgari s-au decis să mizeze de această dată pe o nebuloasă mitologie hiperboreană, ale cărei rădăcini şi mărturii ar coborî până în neolitic. În viitoarea carte despre Arta traco-dacilor voi zăbovi asupra chestiunilor legate de valoarea mitico-cultică a iconografiei toreutice tracice şi cred că până atunci ceaţa se va mai ridica.

Pe calea regală a analogiilor artei tracice, care de cele mai multe ori nu dovedesc nimic, este deja plasat, de mai multe decenii de către cercetătorii cu renume, cazanul de la Gundestrup aflat la Muzeul Naţional din Copenhaga. Bineînţeles că tezaurului de la Rogozen i-a venit rândul să fie legat de plăcile de argint cu reliefuri care decorează la interior şi la exterior, aplicate ca nişte embleme, cazanul de argint de la Gundestrup. Lăsând la o parte celelalte deosebiri, între Rogozen şi Gundestrup există o mare distanţă în timp. Primul se datează pe la finele veacului al IV-lea î.e.n. (cu acumular bombat, comun tezaurelor getice). Cazanul de la Gundestrup este însă datat în secolul I î.e.n. şi datarea e corectă. Că Powellinfo a încercat să-l atribuie atelierelor tracice, este o încercare ca oricare alta. Garret S. Olmstedinfo a reuşit, după părerea mea în chip mult mai pertinent să-l conexeze eposului irlandez Táin Bó Cuailnge, cunoscut într-o versiune din secolul al IX-lea e.n. şi care trimite la un mit mai vechi (secolul al III-lea e.n.) referitor la o divinitate preromană echivalentă Mercurului gallic.

gundestrup-nr1Cazanul Gundestrupinfoeste un vas de argint cu o decoraţie bogată, despre care se crede că datează din perioada La Tène, sec. II - I î.e.n.. A fost descoperit într-o turbărie de lângă Gundestrup, în Himmerland, Danemarca, în 1891. În prezent este adăpostit de Muzeul Naţional al Danemarcei din Copenhaga.

A fost depozitat într-o secţiune uscată a unei turbării, demontat în cinci panouri dreptunghiulare lungi, şapte scurte şi unul rotund.

target="_blank" class="jcepopup"

Fiecare panou este făcut din 97,0% argint pur şi decorat cu diferite motive de animale, plante şi zeităţi păgâne. Sophius Müller (1892) a reunit aceste panouri în forma actuală a cazanului: cinci panouri dreptunghiulare sunt plasate în interiorul cazanului, cu o distanţă de 2 cm între ele, iar cele şapte (la origine opt) panouri formează partea exterioară a cazanului. Panoul rotund este baza. Cazanul reconstituit cu baza sferică şi latura cilindrică are 69 cm în diametru şi 42 cm înălţime; atât plăcile din interior cât şi cele din exterior au aproape aceeaşi înălţime (în jur de 21 cm), formând latura cilindrică a cazanului.

Decoraţiile de pe pereţii cazanului reprezintă ritualuri şi zeităţi celtice. Din cauza aceasta, precum şi din cauza mărimii vasului (diametru 69 cm, înălţime 42 cm), se presupune că a fost folosit pentru jertfe în religia druidă.

Fiind cea mai mare piesă lucrată din argint care a ajuns până la noi din epoca europeană a fierului, Cazanului Gundestrup i s-a acordat un interes deosebit de către oamenii de ştiinţă. Mai ales lucrătura de înaltă calitate şi varietatea iconografică au determinat o cercetare neobosită asupra originii sale. Deşi cazanul este datat în general în sec. II sau I î.e.n. (La Tène III), încă mai există controverse în legătură cu locul unde a fost realizat. Principala problemă vine de la faptul că stilul şi îndemânarea cu care a fost lucrat sunt mai degrabă tracice decât celtice, în ciuda motivelor decorative care sunt evident celtice. Până în prezent, opiniile oamenilor de ştiinţă au fost împărţite în două grupe: cele care pledează pentru originea galică şi cele care pledează pentru originea tracică. Cele dintâi localizează fabricarea cazanului în zona celtică de vest, iar cele din urmă optează pentru Dunărea de Jos, în sud-estul Europei.

Argintul era de fapt necunoscut în Danemarca pe vremea când acest mare cazan de nouă kilograme a sosit în această ţară, prin anul 100 î.e.n. Stilul şi tehnica în care a fost lucrat sugerează că a fost realizat în zona Balcanilor sudici de către traci, un popor dispărut de mult timp, care era specializat în producerea de obiecte luxoase din argint.

gundestrupkarret-nr3Imaginea centrală, cea a Încornoratului, este întru totul uimitoare. Celelalte imagini de pe panou sunt constelaţiile învecinate; supuse licenţei artistice, ele se află în locurile corespunzătoare. Ursa Mare este întoarsă cu faţa către Încornorat pentru a-şi exprima vasalitatea. În sensul acelor de ceasornic, începând din dreapta jos, pot fi recunoscute următoarele constelaţii: Leul Mare şi Leul Mic, Hidra, Bootes, Hercule / Ofiucus (purtând coarne), Măgarul (o constelaţie ieşită din uz), Ursa Mică, Delfinul şi Capricornul.

base_thumbPlaca rotundă de la bază este dominată de un taur. Pe spinarea lui se află un om aplecat, atacându-l cu o suliţă. Mai apar doi câini, unul deasupra capului taurului, iar celălalt sub copitele acestuia.

Fiecare dintre cele şapte plăci exterioare are în centru un bust, probabil al unei zeităţi. Plăcile a, b, c şi d prezintă figuri masculine bărboase, iar celelalte trei, figuri feminine.

• Pe placa a, personajul bărbos ţine de braţ, în fiecare mână, câte un om mult mai mic. Cei doi bărbaţi se întind în sus către un mic mistreţ. Sub picioarele bărbaţilor (pe umerii zeului) se află un câine în partea stângă şi un cal înaripat în partea dreaptă.

• Zeul de pe placa b ţine în fiecare mână un hipocamp sau un dragon. A fost asociat cu zeul irlandez al mării, Manannan.

• Pe placa c, zeul îşi ridică pumnii, în care nu ţine nimic. Pe umărul său drept se află un bărbat în poziţie de „box", iar pe umărul stâng un personaj aplecat, cu un mic călăreţ dedesubt.

• Placa d prezintă un zeu bărbos ţinând, de partea dorsală, câte un cerb în fiecare mână.

• Zeiţa de pe placa e este flancată de două busturi masculine mai mici. • Pe placa f, zeiţa ţine o pasăre în mâna dreaptă ridicată. Braţul stâng este orizontal, susţinând un bărbat şi un câine întins pe spate. Este flancată de două păsări de pradă pe ambele părţi ale capului. O femeie mică aflată în dreapta îi împleteşte părul.

• Pe placa g, zeiţa are braţele încrucişate. Pe umărul drept este reprezentată o scenă cu un bărbat luptându-se cu un leu. Pe umărul stâng se află un personaj aplecat, similar cu cel de pe placa c.

Cei care pledează pentru originea galică plasează de obicei cazanul în etapa finală a perioadei La Tène, deoarece în acele timpuri au început să apară astfel de elemente non celtice, cum sunt animalele fantastice, în diverse reprezentări pe monedele celtice. De asemenea, ridică analogii cu alte cazane din bronz din perioada La Tène târzie din Europa centrală şi de vest. rynkeby1Cazanul Rynkeby, care provine dintr-o mlaştină tot din Danemarca, este cel mai apropiat exemplu de Cazanul Gundestrup: au aproape aceeaşi mărime; ambele au plăci decorative ce formează partea interioară a peretelui cilindric superior; au unele motive identice, cum ar fi un bust de om pe panourile exterioare.

target="_blank" class="jcepopup"

Întrucât Cazanul Rynkeby se presupune a fi fost fabricat prin sec. I î.e.n. în Europa de nord sau centrală, Olmsted susţine că Cazanul Gundestrup, ca şi Cazanul Rynkeby, îşi are originea în perioada La Tène III.

Conceptul iconografic derynkeby bază al plăcilor exterioare - aranjament de busturi umane în jurul cazanului - a fost adesea comparat cu acela al cazanului Rynkeby şi al vasului-calendar Bavai din Belgia, cu toate că se presupune că acesta din urmă este ulterior cazanului; se presupune că aparţine perioadei romane timpurii. Recent, Bergquist şi Taylor sugerează că aranjamentul de busturi umane ar putea indica originea sud-estică, deoarece şi în sud-estul Europei sunt dispuse chipuri umane în jurul vaselor. Ei mai notează că se observă adesea busturi de oameni în toreutica stilului tracic târziu.

Un cazan de bronz, nu atât de minuţios lucrat, totuşi foarte interesant, a fost descoperit la Rynkeby pe Funen. Lipsesc părţi din el, dar încă se mai află ataşate de-a lungul gurii lui două capete de taur (cu picioarele din faţă ridicate într-o atitudine de adoraţie!) şi un chip androgin purtând un colier de metal răsucit. Mi-am exprimat cu mai bine de două decenii în urmă opţiunea pentru ultima interpretare (AADR, pp. 82-83) şi nu dintr-un conservatorism prost înţeles rămân deocamdată la aceeaşi opinie, în faţa módelor ştiinţifice trecătoare.

N. red. Mihai vorbea despre Cazanul de la Gundestrup încă din 1982, în AADR, pp 82-83; cităm mai jos:

„Credem că trebuie definitiv exclus din rândul pieselor toreuticii traco-dacice mult discutatul Cazan de la Gundestrup pe care nu de mult Powellinfo încercase cel din urmă să-l cuprindă printre acestea. Comparând imagistica antropomorfă a toreuticii traco-dace cu plăcile care decorau recipientul descoperit la Gundestrup iese în evidenţă o mare deosebire în concepţia şi resursele realizării figurilor umane. Aceasta pentru a nu aduce în discuţie până de curând necunoscuta semnificaţie a scenelor acolo reprezentate. Garett S. Olmstedinfo a arătat, credem, gunstrup5fără putinţă de tăgadă, că întreaga imagistică a cazanului în chestiune se leagă, prin intermediul marelui epos irlandez Táin Bó Cuailnge, cunoscut într-o versiune datând din sec. IX e.n., de datele cu nimic mai vechi, referitor la o divinitate preromană echivalentă Mercurului gallic". Grupajul de articole datorate lui Flemming Kaul, Ivan Mazarov, Jan Best şi Nanny de Vries, apărute de curând într-un voluminfo la Amsterdam, virează din nou problema către Powell şi către atelierele toreutice tracice. Pe la sfârşitul anilor '80 am studiat cu amănunţime la Copenhaga reliefurile cazanului de argint de la Gundestrup. Cu această ocazie am văzut că lângă el se afla expusă o variantă în bronz a sa, cazanul de la Rynkeby, Funen, datat tot din secolul I î.e.n.; acesta nu era decorat însă cu plăci cu reliefuri. Trecând cu vederea ideea năstruşnică de a compara o operă toreutică din secolul al IV-lea î.e.n. (Rogozen) cu alta situată în timp (Gundestrup) la aproape trei veacuri mai târziu, mă întreb ce provine din atelierul tracic, cazanul sau aplicele figurative? Cazane (de bronz) se confecţionau şi la faţa locului, ori prin împrejurimi.

Am arătat de mai multe ori că toreuţii şi gravorii monetari, lucrători în metale preţioase, executau piesele şi eventual tot ei băteau monedele „cu materialul clientului". Circulaţia maeştrilor itineranţi în lumea celtică sau aiurea nu este exclusă, fie ei şi traci de obârşie. După cum nu este exclusă execuţia la faţa locului de către maeştri băştinaşi. A se vedea cazul craterului de la Vix (Franţa, import italic, secolul al VI-lea î.e.n.) şi al celui de la Hochdorf (Germania, lucrat de celţii locali în veacul al V-lea î.e.n.).

N.red. *Craterul de la Vix este un vas de bronz, de tip crater, descoperit în 1953 în mormântul unei principese celte la Vix (Côte-d'Or) datat în jurul anului 510 î.e.n.. Ea ducea cu ea pe lumea cealaltă trei vase etrusce din bronz şi ustensilele necesare unui banchet: o fială (cupă) din argint cu burta aurită, protejată de o husă vegetală, două cupe attice şi cana de vin etruscă din bronz. Piesa principală a acestui set de veselă este un crater cu spirale din bronz cu o capacitate de 1 100 litri, cel mai mare pe care Antichitatea ni l-a lăsat moştenire, provenit fără îndoială dintr-un atelier grecesc din Italia de Sud în jurul anului 530 î.e.n.. Este un obiect excepţional prin mărimea (1,24 m) şi factura sa. Este constituit din asamblarea mai multor piese separate, iar ansamblul cântăreşte 208,6 kg. Vasul propriu-zis, dintr-o singură piesă din foaie de bronz bătută cu ciocanul, cântăreşte în jur de 60 kg. Fundul îi este rotunjit, diametrul maxim este de 1,27 m şi are o capacitate de 1 100 litri; grosimea medie a peretului variază între 1 şi 1,3 mm. Nu s-a decelat vreo sudură, reuşita tehnică a artizanilor antici uimindu-i pe contemporanii noştri care se simt incapabili să reproducă o astfel de lucrare. Friza cu hopliţi decorează gâtul care este un cerc ce închide partea de sus a recipientului şi care susţine toartele.

target="_blank" class="jcepopup"

Opt cvadrige conduse de auriga de talie mai mică, după regula izocefaliei necesitată de compoziţie, sunt urmate fiecare de un hoplit pedestru înarmat. Această friză este o capodoperă a basoreliefului grecesc. Craterul şi totalitatea pieselor descoperite în mormântul princiar de la Vix se află astăzi expuse la Muzeul Châtillonnais, la Châtillon-sur-Seine, Côte-d'Or. **Mormântul de la Hochdorf este mormântul princiar al unui războinic celt din prima perioadă a epocii fierului, descoperit în 1977 şi studiat în 1979 la Hochdorf, un cartier din Eberdingen, la nord-vest de Stuttgart, în Bade-Wurtemberg din Germania. El a furnizat un foarte bogat mobilier funerar şi veselă. Un crater din bronz importat din Grecia, cu o capacitate de aproximativ 500 litri; pe fund s-au găsit urme de hidromel. Acest mare crater este decorat cu capete de lei şi a fost fabricat în Grecia - nu avem ilustraţie. cratere_de_derveni_0001***Craterul de la Derveni este un crater cu spirale, descoperit în 1962 într-un mormânt din Derveni, nu departe de Salonic, şi păstrat la Muzeul Arheologic din Salonic. Cântărind 40 kg, înălţime: 90,5 cm, este făcut dintr-un aliaj special pe bază de bronz şi de staniu, dozate cu pricepere, ceea ce îi permite să afişeze o superbă aurire fără să se fi folosit câtuşi de puţin aur.

În momentul descoperirii, craterul servea drept urnă funerară pentru un aristocrat din Tesalia, al cărui nume este gravat pe vas : Astián, fiul lui Anaxagoras, din Larissa. Mai înainte era destinat realizării unui amestec între vin, ce nu se putea bea singur, apă, şi fără îndoială diverse mirodenii, băutura fiind apoi scoasă din el şi distribuită convivilor când aveau loc oficieri rituale sau diverse festivităţi.

Nu se cunosc locul şi data exactă a fabricării lui. Bazându-se pe formele dialectale ale inscripţiei, unii comentatori cred că a fost fabricat în Tesalia, în timpul revoltei aleuzilor, în jurul anului 350 î.e.n.. Alţii apreciază că a fost fabricat prin 330-320 î.e.n. de artişti de la curtea lui Filip II al Macedoniei.

Ce nevoie i-ar fi adus pe artizanii traci tocmai în Iutlanda, când cei locali (vezi cazanul geamăn descoperit la câţiva kilometri de Gundestrup) erau tot atât de pricepuţi cum erau în acel veac maeştrii monetari celţi? Est tamen modus in rebus! [Horaţiu, Satire, I, 1, 106, Există totuşi o măsură a lucrurilor ! ]

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500