Studia III

ISTORIA, O CATEGORIE A EXISTENŢEI CONTEMPORANE

În desprinderea ei din magma anistoricului spre un nou conţinut şi forme istorice, conştiinţa omenirii a săvârşit saltul de la civilizaţia vinei la cea a ruşinii, adică de la valorile gentilice iraţionale ale afectului, la cele raţional obiective ale gândirii creatoare de cultură. Astfel fiinţa umană a întors zeilor spatele, a uitat, învăluit în nouri, paradisiacul Olimp şi, ca un Tantal de sine osândit la setea minţii, a îndepărtat de la buze cupa cu ambrozie spre a sorbi, in extremis, cucuta lui Socrate. Acesta a fost preţul adevărului. Câteva veacuri după absurdul sfârşit din temniţa Atenei, de unde celui condamnat la moarte i se lăsa putinţa să fugă spre a se sinucide moral întru eternitate, Pontius Pilatus avea să se spele pe mâini, consimţind să fie plătită cu treizeci de denari romani imperiali moartea jurată iubirii de oameni puse mai presus de adorarea împăratului divinizat, de cea tranzacţionabilă a zeilor pociţi şi de a oricărei puteri împilatoare şi ucigaşe.

În numele acestui adevăr şi al acestei iubiri, vreme de două milenii, o bună parte a planetei noastre a fost stropită cu sângele locuitorilor ei. Aşa s-a scris istoria. Dar niciodată ca în veacul nostru jertfele n-au fost mai cumplite, pocirea adevărului şi iubirii semenului mai demenţială, invocarea în numele crimei a istoriei însăşi, mai cinică şi mai nelegiuită: „şi în vremea strălucitului Alcibiade atenienii au ucis bărbaţii şi au luat în sclavie femeile şi copiii minusculei insule Melos pentru că melienii voiau să rămână neutri în războiul dintre Sparta şi Atena... şi Ludovic al XIV-Iea, regele soare, a revocat Edictul de la Nantes aruncând cu suverană nepăsare Europa în tulburări, revolte, crime şi războaie pentru aproape un veac şi jumătate" etc., etc.

De aceea istoria trebuie să fie astăzi mai mult decât o ştiintă, istoricul mai mult decât un iudex temporis acti: asumându-şi sarcina cunoaşterii integrale, istoricul trebuie să şi-o asume implicit şi pe cea a sacrificiului în numele acesteia. În complexa noastră contemporaneitate, ameninţată de cumplite pericole, istoriei îi incumbă sarcina de a deveni nu numai o ştiintă integrală despre om, ci şi o raţiune a fiinţării omului în cel de-al doilea univers, pe care el însuşi l-a creat: universul culturii şi civilizaţiei planetare. Totodată istoria trebuie să deducă din cunoaşterea şi experienţa ei milenară modalitatea convieţuirii paşnice şi înţelegerii tuturor oamenilor de pe pământ, soluţiile practice ale apropierii dintre naţiuni şi ale atenuării asperităţilor conflagrante. Omul raţional contemporan, implicat în activitatea ştiinţifică sau productivă de orice fel, în cea cultural-artistică sau politică, nu se poate defini ca entitate, ca factor constructiv al vieţii de fiecare clipă a umanităţii decât sub valoarea concepţiei sale istorice. Cosmosul culturii va trebui să devină punctul de sprijin, raţiunea însăşi de a exista, chezăşia dăinuirii fiinţei materiale. Or, acest lucru nu este posibil decât restituind omului tot ceea ce îl individuează faţă de semeni spre a se integra înţelepţit în marea colectivitate a lumii. În acest sens orice retorism mesianic este departe de a fi eficace, ci, dimpotrivă, este virtual sortit efectelor negative. Lăsând cuvintelor răgazul şi îngăduinţa de a-şi recăpăta prospeţimea, verbul va fagocita epitetul minciunii şi va recununa logosul cu fapta.

Nu putem spune că un popor mai mult decât altul a plătit istoriei tributul sacrificiului fiilor săi. Chiar dacă cu rea sau cu bunăştiintă sacrificiul nu a fost consemnat în cronici, el a rămas încifrat în rostirea lentă, ca răsuflarea unui vulcan nestins, care se cheamă fapta colectivă a unei naţiuni. Popoarele nu au motive să se învrăjbească, ele au putut fi însă de atâtea ori învrăjbite prin mincinoase cuvinte, duse fiind cu vorba, ceea ce termenul demagogie traduce perfect. Este profund aberant ca într-un cosmos cultural atât de bine închegat şi de unitar în valenţele lui fundamentale cum este cel al continentului nostru, două războaie catastrofale pentru acesta şi pentru întreaga lume să izbucnească la interval de două decenii. Ştim cu toţii prea bine care au fost cauzele economice, sociale, politice, nedreptăţile naţionale. Războiul Troii nu a avut loc doar pentru frumoşii ochi ai Elenei. Aceasta înseamnă că retorismul mesianic antirăzboinic nu a fost şi nu va fi niciodată adevărata rostire a cunoaşterii istorice. Printre soluţiile practice ale acesteia se înscrie la loc de frunte, alături de respectarea independenţei şi suveranităţii oricărei naţiuni, realizarea unei noi ordini economice internaţionale, domenii în care se desfăşoară cu deplină şi profundă conştiinţă istorică politica externă a ţării noastre [Scria în 1980!].

Tot în sensul apropierii dintre popoare sub semnul cosmosului culturii se produce osmoza dintre propriile valori naţionale şi cele ale altora. Cartea este vehiculul cel mai lesnicios şi răspândit, iar tălmăcirile din creaţia literară şi ştiinţifică a neamurilor sunt tot atâtea strângeri de mâini întru comuniunea şi raţiunea însăşi a dăinuirii omeneşti. Cunoaşterea şi studierea istoriei popoarelor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi îmi pare a fi una din soluţiile practice ale coexistenţei creatoare de civilizaţie şi ale conştiinţei istorice ca modus vivendi planetar. Urmând îndemnul lui Miron Costin: „Şi acele să se ştie că această ţară fiindu mai mică, nice un lucru singură den sine, fără adunarea şi amestec cu alte ţări n-au făcut", şcoala istorică românească de la Dimitrie Cantemir la Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi A. D. Xenopol a militat atât pentru cercetarea istoriei patriei ca o firească şi personalizantă cunoaştere de sine, cât şi pentru studierea devenirii neamurilor Europei, aducând o însemnată contribuţie la istoria politică, socială, culturală a continentului, precum şi la filosofia istoriei însăşi.

Prin strădaniile lui Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan s-au deschis şcoli româneşti la Roma şi Paris, cu stagii de doi sau trei ani, unde o generaţie întreagă, astăzi biologiceşte aproape ieşită din contemporaneitate, de istorici, literaţi, filosofi, oameni de artă, selecţionaţi exclusiv pe criteriul capacităţii şi dăruirii faţă de studiu şi de nevoile spirituale ale ţării, a devenit o solidă intelectualitate. Cu mijloace financiare modeste (alimentele de bază necesare cantinelor celor două şcoli erau aduse cu trenul de la Bucureşti), aceste adevărate focare de cultură au tipărit prestigioase anuare la care colaborau şi savanţi străini cu renume, desăvârşind o operă nu numai de formare şi perfecţionare a membrilor lor, dar mai ales demonstrând capacităţile intelectuale ale poporului român în conceptul universal al valorilor spirituale. Preocupările profesionale comune şi contactele personale din acele decenii, cu colegii de vârstă şi de studii, care aveau să fie mai târziu factorii responsabili în domeniile şi ţările lor, au dat multora dintre membrii şcolilor amintite putinţa să devină, după strălucita pildă a generaţiei de la 1848, verigile reluării unor legături de străveche tradiţie atunci când s-au închis rupturile şi rănile cele mai sângeroase lăsate Europei de ultimul război, drept încă întristătoare moştenire.
Iată deci că pe lângă traduceri, conlucrarea internaţională a oamenilor de ştiintă şi cultură trebuie să continue a fi una din căile practice de înrâurire a apropierii dintre popoare prin mai bună cunoaştere şi respect, în ordinea imprescriptibilă a valorilor spirituale. Într-o atare ordine, actuală în cel mai înalt grad şi prioritară, am zice, dacă ne gândim la primejdiile multiforme cu care ne ameninţă consumismul şi trivialitatea, nu mai este suficient ca istoria să rămână pe poziţiile paradigmatice ale acelei magistra vitae. Orice sofistică ieftină, invocând, cum arătam mai sus, răul de lângă bine ca parte a binelui, ar putea oricând să desfigureze exemplaritatea faptului istoric pe temeiul labil al ambivalenţei şi relativităţii sensului său moral.
Spre a se ridica deasupra tuturor vicisitudinilor trecutului şi a face faţă celor ale pezentului, individul contemporan trebuie să-si asume istoria ca pe o categorie a propriei existenţe. Istoricului îi revine deci deopotrivă datoria căutării adevărului şi cea, nu mai puţin responsabilă, a comunicării lui. În accepţiunea categorială a istoriei, dezbăraţi de pseudovalorile nocive, avem a pune la temelia raţiunii fiinţării noastre idealul perpetuării cosmosului cultural, al îmbogăţirii acestuia, precum şi credinţa nestrămutată, unică, în acest ideal, însoţită de certitudinea pe care nici o dogmă sau religie nu au putut-o da, aceea de a nu fi niciodată înşelaţi.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500