Studia III

COORDONATELE ISTORICE ALE SPECIFICULUI NAŢIONAL

Specificul naţional al unui popor îl deosebeşte de cele mai apropiate sau mai depărtate fără a-l opune niciodată funciarmente acestora, deoarece el este funcţie a unui proces istoric care-l condiţionează din afară spre înăuntru, după cum obiceiurile, mentalităţile şi dominaţia tipului psihic îl condiţionează din lăuntru spre în afară. Cele patru aspecte sunt interpenetrante. De aceea, în ceea ce priveşte istoria, chestiunea trebuie abordată sub împătrita optică a cantitativului, a evenimentului, a seriei şi a noilor concepte, în spiritul idoneismului gonsethian şi evitând schematismele în care am putea eşua din prea îndelungata practicare dogmatică a materialismului istoric care trebuie să fie mereu deschis şi novator.

Înaintea parţialei cuceriri romane, geto-dacii au pornit pe calea istoricizării încă din sec. VII î.e.n., sub directa iradiere a elenismului egeic, fiind prima populaţie din interiorul continentului care a deschis drumul europenizării civilizaţiei mediteraneene greceşti. Ascendentul relaţiilor de tip istoric asupra acelora de tip anistoric se confirmă prin asimilarea de către geto-daci a agatârşilor veniţi dinspre est, a celţilor veniţi dinspre vest şi a bastarnilor coborâţi din nord. Procesul istoricizării treptate a geto-dacilor (aristocraţia tribală a acestora vorbind şi scriind greaca, iar ulterior latina) a favorizat pe cel al romanizării intensive, prin parţiala cucerire romană a Daciei istorice, moment ce marchează trecerea acesteia din protoistorie în istorie.

Lichidarea populaţiei masculine combatante dacice, prezenţa în Provincia Dacia a unui efectiv militar roman constant de 50.000 oameni, colonizarea masivă a acesteia cu oameni aduşi din toată lumea romană (ex tot orbe romano, Eutropius, VIII, 6, 1) au făcut deosebit de eficienţi, în sensul romanizării, cei 165 de ani ai existenţei provinciei romane. Romanizarea este o chestiune de limbă şi nu una etnică. După retragerea aureliană din 271, dacii liberi din afara provinciei romane s-au latinofonizat sub pavăza militară a goţilor, federali ai Imperiului, pe parcursul unui întreg secol, numit secolul gotic.info Expandarea latinofonismului pe întreg teritoriul Daciei istorice este punctul crucial al etnogenezei româneşti.

Situaţia la sosirea slavilor, în sec. VI, era următoarea:

1) daco-romanii erau latinofoni;

2) creştinismul, cu începuturile lui preaureliene, devenise un suport spiritual de adeziune la romanitatea imperială bizantină şi factor coagulant, alături de limbă, al marii unităţi etnice locale, în fireasca ei tendinţă de delimitare faţă de migratori;

3) întărirea obştii săteşti (existentă din epoca preromană şi dăinuind chiar pe teritoriul provinciei) ca microunitate socială în interiorul căreia individul nu era negat, dar nici nu era posibil procesul de individualizare radicală şi deci spirituală a insului, element fundamental al specificului naţional, situaţie care durează practic până în zorii veacului trecut.

Asimilarea slavilor rămaşi la nordul Dunării şi implicit la nordul liniei de demarcaţie a bilingvismului antic se produce cu binecunoscutele preluări de vocabular, toponimice, hidronimice etc., în special în zonele din afara fostei provincii romane.

Apariţia macrounităţilor sociale prefeudale (voievodatele, cnezatele) constituie reflectarea pe plan socio-politic a desăvârşirii etnogenezei româneşti, a acumulărilor materiale ale obştilor săteşti, în special în ce priveşte creşterea animalelor. Retragerea la pădure şi la munte era o tactică folosită de geţi încă de pe vremea lui Alexandru cel Mare. Nu e vorba de sabotarea istoriei, ci de conştiinţa unui spaţiu istoric propriu, a apartenenţei pierdute la civilizaţia imperială ecumenică, spaţiu definit nu prin act, ci prin creaţie interpretativă şi cădere în latenţă. Un fel de sincronism mereu pus la păstrare.

Constituirea statelor feudale româneşti este urmarea firească a creşterii mai sus amintite, dar şi replica zonală (căci motivul acesta a fost funciarmente imposibil faţă la două prezenţe politice şi militare străine diferite) a formării regatelor maghiar şi polonez, a pătrunderii ungurilor în şesurile transilvane şi a replierii elementului românesc combativ în zonele de pădure, de deal şi de munte. Descălecatul Moldovei este epifenomenul acestei replieri. Suzeranitatea maghiară şi polonă asupra ţărilor române este de strictă relevanţă economică (drumuri comerciale). Capitalele ţărilor române se află în aceste vremuri în imediata vecinătate a puterilor suzerane.

Feudalismul românesc are, în mare, aceleaşi caracteristici ca şi cel vest-european, clădit însă pe o structură rurală mult mai închisă şi mai conservativă şi cu o pondere infinit mai mică a structurii urbane, aceasta fiind deschisă însă, iar mecanismul ei funcţionând prin extragerea din latenţa rurală a acumulărilor, fapt care-i conferă specificitate, originalitate şi flexibilitate. Specificul naţional se obiectivează nu atât în realizări comune spiritului european (palate, catedrale, cetăţi), ci în modalităţi tipice spaţiului istoric românesc, prin:

a) opţiunea în favoarea ortodoxismului care face inoperantă suzeranitatea şi apoi preeminenţa maghiară şi polonă în spiritualitate, în condiţiile în care, mai târziu, Imperiul otoman este tolerant din punct de vedere religios în Balcani;

b) adoptarea slavonei ca limbă de cancelarie şi de cult, din aceleaşi raţiuni de profilaxie etnică, în condiţiile în care până la Petru I (sfârşitul sec. XVII şi începutul celui următor) panslavismul rusesc nu constituia o ameninţare pentru ţările române.

La sfârşitul evului mediu şi începutul celui modern, specificul naţional are următoarele trăsături:

1) conştiinţa unităţii de limbă, de neam şi de credinţă a tuturor românilor de o parte şi de alta a Carpaţilor, a Prutului şi până la Marea Neagră;

2) existenţa statelor unietnice ca pilon central al romanităţii. Religia încetează treptat, şi în special după căderea Bizanţului (1453) să fie un reazim al spiritualităţii, ci doar o pârghie a statului definit tot mai mult prin relaţiile lui externe decât prin cele normative, interne (dreptul cutumiar şi apariţia în Moldova a primului cod de legi, în 1646);

3) succesiunea dinastică şi eligibilitatea domnilor (influenţa polonă);

4) falie adâncă între majoritatea rurală şi minoritatea clasei politice şi a intelectualităţii clerice sau boiereşti; fiscalitate excesivă;

5) sistarea treptată a împrospătării minorităţii prin promovare domnească sau clerică. Rolul social redus al bisericii ortodoxe supuse puterii seculare;

înciocoirea apostolatului;

6) rutina retragerilor şi refacerilor după raidurile tătare, cazace şi otomane; reprimarea sentimentului monumentalităţii;

7) apariţia, la mijlocul secolului XVII, a primelor tipărituri şi scrieri în limba română;

8) secolul fanariot este veacul unor înnoiri şi dorinţe de înnoire la vârf, al unei „regulamentări organice", la modul ratat al posibilităţilor minime şi al abuliei Porţii Otomane, secolul adâncirii exploatării rurariilor până la limita nefiinţei, al promovării manufacturilor, al începutului modernizării şi orientalizării, al disoluţiei sociale şi morale; este veacul ticăloşiilor şi luminilor, veacul de gestaţie a unei revoluţii în cea mai nerevoluţionară spiritualitate. Tudor Vladimirescu apostol al desticăloşirii naţionale (teza Iorgulescu).

Regulamentul organic constituie în fapt recunoaşterea de către Rusia a caracterului european al spiritualităţii româneşti din Principate. O spiritualitate liberă de sentimentul sacralităţii autocratismului, de predominanţa dogmei religioase, imună, prin îndelungi suferinţe, la nocivitatea zbirilor locali, deschisă prin latenţă la tot ce ar putea însemna mai bine. Cu alte cuvinte, un material uman deosebit de receptiv la simţirea celei mai mici dorinţe de a-l înşela pe căile de el ştiute. De unde binecunoscuta şiretenie a ţăranului român comparabilă cu cea a politicienilor imperiului ce s-a luptat din răsputeri veacuri de-a rândul să supravieţuiască: Bizanţul.

Pe alte căi, în spaţiul istoric propriu, inclusiv cel intracarpatic, românitatea este consunantă cu Europa de care o parte a ei ţine administrativ (Principatul Transilvaniei). Nu poate fi vorba deci de europenizare decât ca paradigmă retorică vizând pe de o parte îndepărtarea racilelor fanariotismului neaoşizat, iar pe de alta un sincronism către care îndemna acumularea latenţelor de-a lungul antichităţii şi evului mediu.

Revoluţia europeană de la 1848 a declanşat restabilirea sincronismului de la vârful spre baza piramidei sociale. Răspândirea învăţământului elementar la sate, mai ales după Unirea Principatelor şi după 1864, începutul reformei agrare, precum şi împroprietărirea sunt elemente care stimulează eliberarea latenţelor în mediul rural. Intelectualitatea liberală îşi deschide rândurile tineretului rural şi târgoveţilor care parcurg în număr tot mai mare şi în chip ilustru întregul ciclu al instrucţiunii. Principalii factori creativi ai României moderne sunt marile personalităţi liberale.

Puterea protectoare, binevoitoare la un moment dat (Regulamentul Organic) faţă de Principate şi Grecia revoluţionară spre a şi le face prietene şi a ajunge astfel mai repede la Mediterana, pierde orice nădejde în acest sens, devenind punctul de referinţă negativ al întregii politici externe şi interne româneşti ulterioare. Cei 12 ani de guvernare liberală (1876-1888) realizează independenţa şi regatul. Ca urmare a Unirii Munteniei şi Moldovei, Principatul Transilvania se uneşte cu Ungaria, confirmare prin contrar a evidenţei şi iminenţei unirii tuturor românilor (1866).

După făurirea statului naţional unitar, prin prăbuşirea implicită a imperiilor german şi habsburgic, românii, situaţi de veacuri între două sau trei imperii (situaţie oricum avantajoasă prin posibilităţile de manevră), rămân singuri sau cel mult aliaţi cu statele mici din zonă în faţa puterii răsăritene care va pactiza la un moment dat cu cel de al III-lea Reich pentru împărţirea şi cotropirea acestor state.

Între secolul fanariot şi România Mare s-a scurs doar un veac. Dacă de-a lungul epocilor anterioare n-ar fi existat pe aceste meleaguri o unitate şi o continuitate de spirit european, o extraordinară dorinţă de împlinire spirituală şi o mare capacitate de asimilare creatoare (toate întemeiate pe o latenţă cu mult mai mult decât bimilenară), transformările pornite din vârful piramidei sociale ar fi rămas cu prea puţin ecou şi ar fi fost respinse cel mai adesea ca o grefă nepotrivită (cazul Rusiei ţariste şi al ţărilor balcanice în perioada interbelică). Actul de la 4 ianuarie 1926 prin care parlamentul excludea de la succesiunea dinastică pe prinţul moştenitor dovedit că a luat mită într-o negociere de înzestrare a armatei române este confirmarea cea mai puternică a temeiniciei democraţiei parlamentare pluripartite româneşti.

Ţăranului român, care n-a purtat nici straie orientale, nici papuci, nici n-a şezut cu picioarele sub el, nici n-a zăbovit prea mult în genunchi în faţa popilor, i-a plăcut să facă politică parlamentară şi democratică fiindcă aceasta corespundea idealului său uman. De aceea Moromete în fierăria lui Iocan este o figură emblematică pentru europenismul funciar al civilizaţiei române moderne. O dată închisă această fierărie, ne dăm şi mai bine seama că expresii ca: „n-a fost să fie" sau „ce-ar fi fost dacă" sunt de fapt simptomatice tocmai pentru acea latenţă în care românul trece fără voia sa şi fără putinţa de a face altfel, tot ceea ce ştia că ar fi trebuit şi ar fi putut face. Optativul nu este un caz al neputinţei spirituale, ci al conştiinţei sincronice prea deseori remisă în latenţă. Pierzând de multe ori totul, românul a reuşit să-şi salveze fiinţa naţională şi statul, iar dacă acesta-i devine străin, ca pe vremea fanarioţilor, riscă a se pierde pe sine ca individ, în condiţiile în care structural nu este religios, iar biserica n-a avut niciodată un rol social şi spiritual notabil. Îngrijorătoarea hemoragie a elementului celui mai creativ al majorităţii profesiunilor, ca formă individuală de eludare a anihilării, primejduieşte fiinţa naţională în aceeaşi măsură cu anatemizarea intelectualităţii, iar rostul istoric şi continental al României ca rotulă a Europei aici, la gurile Dunării, ne face a privi cu îndreptăţită teamă, dar şi cu neştirbită hotărâre la picioarele de lut ale imenselor imperii ale Asiei.

25 martie 1984

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500