Studia III

DACIA PONTICĂ

Numit pentru prima oară astfel de către Simion Mehedinţi, pământul dintre Dunăre şi mare îşi justifică nu numai din punct de vedere geografic atare denumire, ci, cu asupra de măsură, din perspectiva istorică şi arheologică, cea din urmă substanţial adâncită şi nuanţată pe parcursul a mai bine de un veac de asiduă recoltare şi judicioasă scrutare a numeroaselor vestigii ale trecutului, ieşite din răscolitul sol al Dobrogei.

Cea mai veche cultură neolitică a Dobrogei, cultura Hamangia (localitate numită astăzi Baia şi aflată în vecinătatea Histriei), racordase deja platforma transdanubiană cu teritoriile de la nord şi est de fluviu a culturii Gumelniţa, ea însăşi descinzând din precedenta, să ocupe o tot mai extinsă zonă în Câmpia Dunării. Obârşia est-mediteraneană a primei şi-a pus o indelebilă pecete asupra întinderilor istro-pontice, conferindu‑le, atât în neolitic, cât şi în următoarea epocă a bronzului, un caracter distinct deopotrivă faţă de cele cu care se învecinau la nord şi de cele cărora li se integrau la sud. „Precocitatea" acestei zone în absorbţia influenţelor egeene este dovedită, pe de o parte, prin prezenţa podoabelor (mărgele, brăţări, inele) confecţionate din oase de peşte şi scoici mediteraneene, prin cea a brăţărilor şi micilor unelte din aramă, prin difuziunea, alături de idolii de lut ars, a celor ciopliţi în marmură, precum şi a micilor vase din acelaşi material sudic, prin însăşi situarea unor aşezări chiar pe malul mării (Agigea, Mangalia), iar pe de alta, mai târziu, în epoca bronzului, prin factura vest-microasiatică a multora din obiectele-unelte de cea mai largă utilizare (în special topoare).

Când Herodot (IV, 93) îi pomeneşte pe geţii din Dobrogea care s-au opus cu armele înaintării lui Darius pe pământurile lor, în campania Marelui Rege din 514 î.e.n. împotriva sciţilor, această etnie de la sudul fluviului se afla de aproape două veacuri pe făgaşul istoricizării culturii ei materiale, iar restul neamului getic de la nordul Istrului se individualizase de tot atâta timp din marea masă a tracilor. Drept dovadă a acestor fapte stă nu numai difuziunea în mediul autohton din Dobrogea şi de la nord de Dunăre a vaselor greceşti de import, ci, mai ales, lucrarea la roată, încă în veacul VI î.e.n., a unei ceramici getice inspirată de prototipuri greceşti, ceramică descoperită la Enisala, Bugeac, Sarinasuf, Satu Nou, Murighiol, Adamclisi, Rasova, Ostrov, dar şi la Zimnicea, Alexandria, Orca, Grădiştea-Călăraşi, Bucureşti (Cernica) etc.

De mult mai amplu ecou decât al Marsiliei (Massalia) pentru Gallia, în Mediterana occidentală, a fost rolul celor trei colonii greceşti (Histria, Tomis şi Callatis) ale Daciei Pontice pentru Dacia continentală, revendicându-se, prin Pontul Euxin şi Propontida, de la Mediterana orientală. Graţie intermedierii acestora, pătrund până în nordul Moldovei şi în Subcarpaţii meridionali, în secolele V-IV î.e.n., vinuri, uleiuri, ceramică şi monede din sud, schimburi care au determinat apariţia monedei de argint geto‑dacice încă din prima jumătate a secolului IV î.e.n. (cum vine să ne confirme o dată mai mult marele tezaur de monede greceşti de bronz abia descoperit în zona centrală a Moldovei).

Spre deosebire, însă, de extremul occident european, iradierea pontică nu este unică pentru Dacia. Ea se află dublată de cea egeeană transbalcanică, înaintând treptat în spaţiu şi timp, astfel încât, în veacul I î.e.n. se înstăpâneşte în interiorul arcului carpatic. Vechimea, constanţa, bivalenţa (pontică şi transbalcanică) şi caracterul ei progresiv (spaţial şi temporal) fac ca impactul acestei iradieri cu cultura materială autohtonă să nu îmbrace aspectul unei banale aculturaţii, ci al unei creaţii interpretative, din punctul de vedere al receptorilor. De preponderenţa cantitativă şi calitativă a acestei iradieri şi a repercusiunilor ei locale faţă de influenţele celtismului central european, reale în vestul şi nord-vestul Daciei istorice, ca şi în interiorul arcului carpatic, dar imaginate de unii cercetători contemporani pe o mult mai largă arie, au fost conştienţi Pârvan şi elevii săi direcţi. Dar magistrul şi emulii nu au conchis încă limpede în favoarea primei, conferind celtismului un rol formativ istoricizant pe care nu-l putea avea o cultură materială anistorică, incapabilă, prin natură, să contracareze, ori măcar numai să nuanţeze, iradierea unei civilizaţii istorice ale cărei începuturi îl precedau, dealtminteri, cu mai multe secole.

Perioada elenistică a însemnat, pentru Dacia şi Dacia Pontică, vremea unei consonanţe, sub raport militar, demografic şi politic, între aceste teritorii şi regatele greceşti desfăcute din moştenirea lui Alexandru cel Mare. Mercenari din părţile locuite de geto‑daci sunt prezenţi în armatele elenistice, sclavi din atare locuri mişună în metropolele greceşti, în fine, forma de conducere politică, structurată pe binomul basileu-armată, este, păstrând proporţiile, asemănătoare.

Basileul Burebista, fie că va fi fost de obârşie transilvană sau sud-carpatică, dovadă în plus că în secolul I î.e.n iradierea elenistică cuprinsese toată întinderea Daciei istorice, apelează, pentru tratativele cu Pompei, la dobrogeanul Acornion, luând sub oblăduirea sa cetăţile greceşti litorale, aşa cum făcuseră mai înainte un Dromichete, un Zalmodegikos, un Rhemaxos, care-şi aveau centrele puterii lor la nord de Istru, dar care controlau pământurile de la sud de Carpaţi „până la marea cea mare". Căci, condiţie primordială a dăinuirii oraşelor greceşti dobrogene, a fost de la întemeierea lor acel modus vivendi cu puterea militară getică stăpânitoare a zonei în care se implantaseră.

Izvoarele scrise, cât şi mărturiile arheologice, vorbesc, deseori, despre parţiale distrugeri şi reclădiri ale coloniilor greceşti, despre nenumăratele conflicte militare şi stipendii împăciuitoare plătite unor atacatori ocazionali. Rămân la convingerea, ce se fereşte de a fi idilică, că, în covârşitoarea majoritate a cazurilor, aceşti „ocazionali" incendiatori ai recoltelor şi ai cetăţilor erau venetici în trecere, întrucât Dobrogea a fost, deopotrivă, un pământ al băştinaşilor geţi, angrenaţi vital în cooperarea cu „grecii de peste mări" care, de fapt, erau în primul rând ai locului, dar şi o cale de scurgere a neamurilor dinspre nordul Pontului Euxin, către vestul şi sudul său, refăcând invers drumul lui Darius.

Dar cea mai grăitoare şi incontestabil cea mai monumentală dovadă istorică a unităţii geopolitice indisolubile a Daciei Pontice cu restul Daciei este Monumentul de la Adamclisi . În vremea războaielor lui Traian cu Decebal, Dobrogea era de peste jumătate de veac (de la 46 e.n.) integrată administrativ şi militar Imperiului roman . Pentru Decebal ea era pars Daciae, pentru Traian doar o mică parte a Imperiului Romei. Numai aşa se poate justifica planul încercatului strateg de pe Rin de a lichida printr-o unică acţiune militară pe marele rege dac Decebal. Traian nu s-a gândit nici o clipă că adversarul său va putea trece Dunărea spre a-l lovi prin spate şi a-l învălui. De aceea nu a întărit suplimentar cu armată Dobrogea şi linia fluviului, apărată doar de flotă şi unităţile din castrele riverane. În ultima şi cea mai crâncenă bătălie din Moesia, care s-a dat la Adamclisi, Traian însuşi era să-şi piardă viaţa. L-a salvat „şeful spatelui", intervenind cu trupele de intendenţă. Mormântul acestuia se află în vecinătatea nordică a Monumentului triumfal, iar către est a fost ridicat altarul comemorativ pentru cei aproape 4 000 de ostaşi romani căzuţi la datorie. Soarta Daciei nu a putut fi pecetluită printr-un singur război; ea a fost, însă, decisă la Adamclisi. Aici a trebuit, deci, să se ridice, după cel de-al doilea război dacic al lui Traian, monumentul care să amintească posterităţii, la marginea Imperiului, naşterea unei noi latinităţi şi, totodată, faptul că marea şi muntele sunt cei doi poli, tinzând unul spre celălalt, ai unei anumite istorii a Daciei asupra căreia Herodot s-a oprit cel dintâi.

În chiar pasajul în care aminteşte de rezistenţa geţilor dobrogeni în faţa armatei lui Darius, istoricul grec formulează o surprinzătoare apreciere asupra acestora: „geţii, însă, fiindcă s-au purtat nechibzuit, au fost îndată înrobiţi, măcar că ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci". El se referă, implicit, la întregul neam getic de la nord de Istru, întrucât detaliile privitoare la Zalmoxis şi religia sa urmează imediat pasajul citat. Prea puţin s-a comentat insolita apreciere a lui Herodot. În 1951, C. Balmuş, invocând „argumente" şi utilizând cogitaţiuni tipice acelor ani, urmărea să „demonstreze" caracterul de „loc comun" al respectivei aprecieri din conceptul „bunului barbar", cu veche carieră în literatura greacă. Deşi informaţiile istorice antice privitoare la geto-daci mişună de tot felul de tópoi (şi, din păcate, nu avem, până acum, nici un studiu critic asupra lor, din această perspectivă), în cazul în discuţie Herodot nu poate fi suspectat de folosirea unui tópos. Întâi de toate pentru că în contextul imediat următor, referitor la Zalmoxis, el se arată foarte rezervat („nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult") şi, chiar critic („mi se pare, însă, că el - Zalmoxis -­­­ a trăit cu mulţi ani înainte de Pitagora", IV, 96). În al doilea rând, pentru că aprecierea geţilor nu e absolută, ci prin comparaţie cu restul marelui neam al tracilor. Aceasta nu fiindcă Herodot i-ar fi cunoscut mai puţin pe geţi, cum credea Balmuş, ci deoarece informaţiile despre ei le luase, după cum însuşi declară: „de la elenii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin", eleni care se aflau în contact nemijlocit cu tracii sud‑dunăreni şi care puteau emite, în bună cunoştinţă de cauză, atare judecată de valoare.

Dealtminteri, lumea greacă egeică şi continentală şi, mai ales, atenienii, îi cunoşteau foarte bine pe tracii de la sud de Balcani, cu a căror aristocraţie s-au înrudit deseori (Miltiade se căsătoreşte cu fiica bogatului rege trac Oloros, cu care-l are pe Cimon, iar Temistocle se născuse dintr-o mamă tracă). Armatele trace chemate în ajutor de unele cetăţi greceşti au lăsat amintiri durabile de cruzime, necinste şi dezmăţ; cu toate că veniseră ca aliate bine plătite, se purtaseră ca cei mai crunţi duşmani incendiatori.

Departe de a fi un simplu tópos, simpatia lui Herodot pentru geţi este o realitate sortită să rămână inexplicabilă dacă n-am da atenţie sursei de informare indicată chiar de el. Aşa stând lucrurile, înseamnă că, la finele primei jumătăţi a secolului V î.e.n. (data probabilă a călătoriei istoricului în Marea Neagră - IV, 16, 81), relaţiile coloniştilor greci cu localnicii geţi dobrogeni aveau deja tradiţia biseculară a dreptăţii, colaborării şi prieteşugului, tradiţie pe care cele mai sus-expuse mă îndreptăţesc să o socotesc definitorie pentru toată durata acestei „simbioze". Mergând încă şi mai departe, mă întreb dacă nebuneasca opoziţie a geţilor în faţa colosului armatei persane va fi fost doar o „nechibzuinţă". Răspunsul urmează să-l dau cu alt prilej.[Când ? A fost odată ca nici odată...]

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500