Studia III

STRABON, DION HRYSOSTOMUL ŞI POLITICA BALCANICĂ A LUI BUREBISTA

Istoriografia acordă o deosebită însemnătate ştirilor despre geto‑daci datorate lui Strabon şi Dion Hrysostomul. Înainte de a expune şi interpreta o parte a acestor ştiri, se cuvine a înfătişa pe scurt biografiile celor doi scriitori de limbă greacă.

Strabon (64 î.e.n. - cel târziu 21 e.n.), născut în oraşul Amasia din Pont (litoralul sudic al Mării Negre), dintr‑o familie de demnitari ai cetăţii, a primit o educaţie aleasă, studiind gramatica şi geografia cu profesori vestiţi şi cunoscându‑l pe filosoful eclectic Posidonius din Apamea care profesa la Rodos. Strabon s‑a aflat la Roma între anii 44-35 şi c. 31-25 î.e.n. Între 25-19 î.e.n. a fost în Egipt, într‑o lungă călătorie de documentare pentru Geografia sa. S‑a reîntors la Roma, unde a rămas până în anul 7 î.e.n. De la această dată până la moarte, va locui în Amasia. Ca şi pentru Comentariile istorice, pierdute (continuare a Istoriilor lui Polybiu până la bătălia de la Actium, 31 î.e.n.), strângerea materialului necesar Geografiei a efectuat‑o la Alexandria şi Roma (în marile biblioteci şi arhive). Redactarea ambelor opere, în ordinea menţionată (pe baza unei documentaţii unitare), va fi fost făcută la Amasia, după anul 7 î.e.n., având în vedere declaraţia expresă a autorului (1,1,23), desele referiri ale Geografiei la Comentarii, precum şi menţionarea unor evenimente petrecute către sfârşitul vieţii lui Strabon. Izvoarele Geografiei, în afară de ce a văzut şi a auzit personal sau de la alţii, sunt diverse lucrări istorice, printre care cele ale lui Posidonius: Istorii, Despre ocean (II,2,1), Războaiele lui Pompei (pierdute). Unul dintre marii admiratori ai lui Posidonius era Pompei. Acesta l‑a vizitat la Rodos de două ori: prima dată după curăţirea mării de piraţi (67 î.e.n.) şi a doua oară în 62, la întoarcerea din campaniile din Orient (contra lui Mitridate, în Siria şi Iudeea) unde pusese capăt abuzurilor fiscale ale publicanilor, iertase datorii, întemeiase colonii şi îşi atrăsese simpatia întregului Răsărit (eleni şi neeleni). Subliniem că Posidonius (mort în 50 î.e.n.) era (şi atitudinea lui avea un puternic ecou în rândurile clasei conducătoare romane) un susţinător fervent al lui Pompei. Strabon avea deci 16 ani în 48 (bătălia de la Pharsalos, înfrângerea şi moartea lui Pompei) şi 20 de ani când a venit la Roma, în anul asasinării lui Cezar (44 î.e.n.).

Dion Hrysostomul (40-c.120 e.n.) s‑a născut la Prusa în Bitinia (în nord‑vestul Asiei Mici, cu populaţie tracică în perpetue lupte cu cetăţile greceşti); provincie (împreună cu Pontul) organizată de Pompei în timpul comenzii supreme în Orient (66-62 î.e.n.). Îşi începe cariera de retor la Roma intrând curând în cercul stoicului Musonius Rufus; este apoi amestecat într‑o intrigă politică, la începutul domniei lui Domiţian, şi exilat din Roma cu interdicţia de a se reîntoarce în Bitinia natală. Călătoreşte prin Grecia, Balcani (a fost şi dincolo de Carpaţi, la Decebal, la Sarmizegetusa, în 96) şi Asia Mică. Sub Nerva e reabilitat, devenind apoi prieten al lui Traian. Opera păstrată constă dintr‑o serie întreagă de discursuri, dintre care cel despre Olbia (Borysteniticos) a fost pus în legătură cu activitatea militară a lui Burebista.

Ce ne spune Strabon despre Burebista? Că geţii erau înrăiţi (istoviţi) de dese războaie când Burebista a ajuns în fruntea lor. Că i‑a ridicat prin exerciţii, abţinere de la vin şi supunere faţă de poruncile sale. Că în puţini ani a reuşit să‑şi consolideze o autoritate întinsă (conducere statală), numită de Strabon megàle arhé, şi în felul acesta a supus geţilor pe cei mai mulţi din vecinii lor. Că era temut de romani. Că a trecut Dunărea jefuind Tracia până în Macedonia şi Iliria. Că i-a decimat pe celţii amestecaţi cu tracii şi ilirii şi i‑a nimicit pe boiii conduşi de Critasiros şi pe taurisci. Informaţiile asupra activităţii militare şi politice a lui Burebista, furnizate de Strabon, sunt completate şi confirmate de Cezar şi, respectiv, Suetonius. De la primul se ştie că înfrângerea boiilor şi tauriscilor s‑a situat cronologic înaintea prezenţei sale armate în Tracia, Macedonia şi Iliria.

În discursul amintit al lui Dion Hrysostomul, pronunţat ca urmare a vizitei la Olbia prin 105 e.n. (în tot cazul după primul război dacic al lui Traian), se specifică faptul că, sosind acolo, i se spusese că înainte cu 150 ani de venirea lui (55 î.e.n.) cetatea a fost ultima oară cucerită şi pentru cea mai îndelungă perioadă ocupată de geţii care au pustiit coasta până la Apollonia.

De reţinut că nici Strabon, nici Dion (şi nici alte izvoare istorice sau epigrafice) nu spun că Burebista a cucerit oraşele greceşti de pe coasta Pontului Euxin pe care ar fi pustiit‑o de la Olbia (Odesa) la Apollonia (Burgas). Dacă aşa s‑ar fi întâmplat într‑adevăr, Strabon, contemporan cu Burebista (avea 9 ani când Olbia a fost distrusă şi 20 când Burebista a fost ucis), ar fi specificat‑o expres, cu atât mai mult cu cât coloniile din Marea Neagră aveau strânse legături între ele, aflând repede evenimentele (mai cu seamă pe cele rele) prin care treceau, iar Amasia lui Strabon nu era prea departe de mare. Un intelectual bine informat, de talia lui Dion, prieten cu Traian, care fusese în Dacia la Decebal şi care ştia că împăratul urmează să supună această ţară, vorbind despre distrugerile geţilor la Olbia şi de‑a lungul coastei vestice, nu ar fi pomenit numele lui Burebista dacă realmente acesta ar fi fost distrugătorul cel înverşunat?

S‑au luat drept mărturii epigrafice ale distrugerilor şi situaţiilor grele prin care treceau diferite oraşe greceşti, chipurile datorită lui Burebista, mai multe inscripţii unde atare evenimente erau menţionate, inscripţii datând de la sfârşitul sec. II î.e.n., din cel următor şi chiar mai târzii, dar în care nu apare niciodată numele lui Burebista.

Confirmarea acţiunii sale militare împotriva Olbiei se pretinde a fi decretul pentru un anume Nikeratos, a distrugerii Histriei, decretul pentru Aristagoras fiul lui Apaturios şi un catalog onorific (pomenind o „a doua întemeiere a cetăţii”), dovedit de noi a fi de epocă imperială (titlul de „al doilea întemeietor” era acordat de multe oraşe greceşti împăraţilor de la Roma), a situaţiei grele de la Tomis, o inscripţie legată de G. Dittenberger de faptele războinice ale lui Burebista; a distrugerilor Callatisului, o epigrafă menţionând unele refaceri ale cetăţii, a încercărilor prin care a trecut Odessos, o inscripţie despre consacrarea preoţilor lui Apollo, după pribegia lor, a cărei cauză Latîşev o vedea tot în atacul lui Burebista, a zilelor grele de la Mesembria, decretul care păstrează numele a trei strategi distinşi în războiul împotriva lui Burebista, fără să menţioneze vreun prejudiciu adus de acesta oraşului.

Cu alte cuvinte ideea distrugerii oraşelor de către Burebista a fost lansată, doar ca o ipoteză, de Dittenberger şi Latîşev care se refereau la inscripţiile ce le comentau. Această presupunere a fost transformată în idee istorică mai ales când săpăturile arheologice, în multe din amintitele cetăţi, au relevat, la sfârşitul sec. II şi în sec. I î.e.n., numeroase straturi succesive de arsură.

Ce se întâmplase? Sărăcirea oraşelor greceşti era un fenomen cronic. Mitridate VI Eupator barase calea sarmaţilor iazigi spre Iran, peste Caucaz, astfel că ei au fost nevoiţi să se îndrepte spre vest, ocolind până la urmă prin nord arcul carpatic şi stabilindu‑se între Dunăre şi Tisa. Aceste fapte, precum şi altele încă necunoscute, au dus la conflicte acute între cetăţile greceşti şi populaţiile din interiorul teritoriilor respective, printre care geţii erau cei mai numeroşi. Cercetările sovietice îi atestă în sudul Rusiei încă din sec. V î.e.n. Este foarte probabil ca înainte şi după momentul Burebista aceşti geţi să fi pricinuit distrugerile repetate ale cetăţilor greceşti pe care le atestă epigrafia şi arheologia şi 1a care se referă Dion.

Cert este faptul că Strabon spune clar că Burebista, câtă vreme s‑a aflat la putere, avea sub controlul lui ferm populaţia getică (după moartea lui aceasta s‑a împărţit în patru grupări, iar mai apoi în cinci) şi că a supus cea mai mare parte a populaţiilor vecine. Prin aceste populaţii este evident că nu se înţelege a fi vorba despre oraşele greceşti de pe coastă, ci, eventual, de populaţiile din hinterlandul acestora. Deci, pentru grecii de pe litoral, momentul Burebista ar fi însemnat un moment de linişte într‑un veac zbuciumat.

Care a fost politica lui Burebista faţă de oraşele greceşti? Strabon şi Dion, am văzut, nu spun nimic negativ în această privinţă. Avem însă câteva ştiri pozitive, şi încă de primă mână.

Cea dintâi e decretul oraşului Dionysopolis (Balcic) pentru Acornion, fiul lui Dionysios, datând din 48 î.e.n. Acesta proclamă răspicat prezenţa lui Burebista la sud de Dunăre, ca cel mai mare dintre regii din Tracia. Acornion era prietenul lui Burebista şi solul acestuia pe lângă Pompei căruia îi oferea alianţa şi sprijinul în lupta împotriva lui Cezar. Decretul pentru Acornion nu pomeneşte de distrugerea unor oraşe greceşti învecinate sau de lipsa de ostilitate a lui Burebista faţă de Dionysopolis, datorată prieteniei cu cetăţeanul Acornion, fapt ce ar fi constituit un merit demn de a fi înscris într‑un act oficial unde sunt înşiruite până şi cele mai neînsemnate binefaceri pentru care Acornion a fost astfel cinstit de către concetăţenii săi. Inscripţia de la Mesembria, mai înainte amintită, pomeneşte de trei strategi trimişi de cetate spre a lupta împotriva lui Burebista, fără să specifice vreo acţiune militară a regelui get îndreptată împotriva oraşului. În acelaşi timp, Strabon menţionează incursiunile lui Burebista în Tracia, spre Macedonia şi Iliria (evident după dispariţia lui Pompei şi împotriva organizării expediţiei prin care Cezar plănuia să îl înfrângă), şi nu spre coasta Mării Negre. Appian (sec. II e.n.), vorbind despre lupta lui Pompei cu Cezar la Pharsalos, subliniază că de partea primului erau toate neamurile Răsăritului, toate cetăţile din Pontul Euxin, regii şi populaţiile băştinaşe din hinterlandul acestora, de la care primea întăriri. Reţinem, deci, că nici un izvor nu pomeneşte de distrugerea de către Burebista a cetăţilor greceşti şi că regele get nu putea obţine alianţa lui Pompei dacă ar fi cucerit nişte oraşe care‑i erau fidele şi care‑i furnizau ajutoare. Raporturile lui Burebista cu coloniştii de pe litoral vor fi fost de colaborare (aşa cum erau de veacuri, între geţi şi greci) în vederea realizării unui ideal comun. Care era acest ideal şi care era sensul politicii balcanice a lui Burebista? Să ne întoarcem puţin înapoi la vremurile lui Mitridate VI Eupator (şi el contemporan cu Burebista). Fenomenul mitridatic a avut o semnificaţie aparte pentru elenii şi neelenii din Balcani şi din Asia Mică. El a coalizat ultima răbufnire a nemulţumirilor acumulate de decenii împotriva politicii economice şi fiscale a Romei în Orient. Pompei este cel care, cum am mai spus, a făcut tot posibilul între 66-62 î.e.n. spre a uşura situaţia economică a acestei părţi a lumii romane, situaţie de pe urma căreia aveau să profite şi populaţiile neelenice (în ce ne preocupă, traco‑geţii de la sud şi nord de Dunăre). Cucerirea Macedoniei de către romani la mijlocul sec. II î.e.n., declararea Delosului porto franco şi mai apoi reclădirea Corintului de către Cezar şi transformarea acestuia în escală pentru produsele Orientului care, poposind acolo, se îndreptau apoi direct către Italia, abandonând drumurile şi legăturile comerciale ale Egeii şi Asiei Mici, au însemnat, toate, tot atâtea lovituri date comerţului grecesc şi partenerilor săi seculari de la nord de Balcani, şi din Pontul Euxin.

Un singur exemplu: argintul monedelor dacice provenea din Tracia şi Macedonia: îndată ce romanii au pus mâna pe minele din aceste regiuni, titlul monedelor scade simţitor pentru a fi doar argintate la începutul sec. I î.e.n. (aspectele economice ale înaintării romane în Balcani au fost expuse de noi în studiile apărute în Numisma, nr. 54-57, Madrid, 1962 şi Apulum, nr. 9, Alba IuliaPahar de argint, piesă unică în spaţiul traco-getic, datate, respectiv, la începutul şi sfârşitul secolului II î.e.n. Muzeul Municipal de Istorie, Bucureşti, Colecţia Severeanu.Ryton sculptat în corn de bovideu, piesă unică în spaţiul traco-getic, datate, respectiv, la începutul şi sfârşitul secolului II î.e.n. Muzeul Municipal de Istorie, Bucureşti, Colecţia Severeanu 1971) [Studia II, pp. 154-224. L' art des monnaies géto-daces].  După înfrângerea lui Mitridate, politica înţeleaptă a lui Pompei a dus la alierea cetăţilor din Pontul Euxin cu Roma (în acest sens, tratatul dintre Roma şi Callatis nu putea fi un caz excepţional, după cum nici bunele relaţii ale lui Burebista cu Dionysopolis nu constituiau un caz aparte).

Pompei intenţiona refacerea economică a Orientului roman. În concepţia sa el nu trebuia să mai fie un domeniu de jaf al italicilor, ci din nou o forţă productivă, componentă a puterii romane. Politica balcanică a lui Burebista, de înţelegere cu toţi factorii din zonă (oraşe greceşti, triburi tracice, elemente romane deschise noii şi realistei viziuni a lui Pompei), s‑a lovit de rezistenţa acelor traci din vestul peninsulei care, din motivele de multe ori personale ale şefilor lor, se aflau la remorca politicii dictatoriale a lui Cezar, expresie nedisimulată a puterii regale, jignitoare pentru demnitatea şi tradiţia republicană a poporului roman.

Pe de altă parte, această politică a lui Burebista nu însemna o aventură personală a regelui get. Ea se înscria pe linia acelor interese economice şi diplomatice ale triburilor geto‑dacice, care datau încă din prima jumătate a veacului IV î.e.n. când relaţiile lor cu tracii sud‑balcanici, cu grecii de pe ţărmurile Mării Negre şi cu cei din Egee devin tot mai puternice şi mai diversificate (podoabe, monede, ceramică, vinuri şi uleiuri în amfore ştampilate etc.). Că aşa au stat lucrurile ne confirmă faptul că orientarea politică a geto‑dacilor a rămas aceeaşi şi după moartea lui Burebista. În conflictul, de data aceasta dintre Octavian şi Marc Antoniu (sprijinit la rândul său de partea orientală a lumii romane), geto‑dacii s‑au plasat de partea celui ce avea să fie învins la Actium .

Faţă de puterea militară agresivă a unei Rome conduse de Cezar şi de Octavian (despre politica rezervată a acestuia dacii aveau a‑şi da seama abia mai târziu, când se închegase deja un alt moment istoric), Burebista şi geto‑dacii de după el nu puteau adopta decât o atitudine de fermă rezistenţă pentru a‑şi menţine libertatea de acţiune, luptând împotriva vestitului cuceritor al Galiei în tabăra adversarului său care simboliza, prin tot ce realizase, un modus vivendi convenabil intereselor economice şi politice ale triburilor geto‑dacice.

Ce‑i va fi cerut Pompei lui Burebista? Neîndoielnic, sprijinul armat, vitejia şi potenţialul militar uman al geto‑dacilor fiind considerabile. Fie‑ne îngăduit a presupune că după dorita victorie de la Pharsalos, Pompei avea să‑i încredinţeze lichidarea stării de perpetuă beligeranţă a triburilor de traci războinici din Balcani, stânjenitoare deopotrivă pentru cetăţile greceşti, pentru tracii paşnici din câmpiile de la nordul şi sudul acestor munţi, cât şi pentru Pompei însuşi, sub raportul politicii economice balcano‑microasiatice ce intenţiona să dezvolte.

Populatii geto-dacice si pricipalele asezari in interiorul arcului carparic intre sec. II i.e.n. si sec. II e.n.Alianţa dintre Burebista şi Pompei, pe de o parte, înţelegerea dintre regele get şi cetăţile pontice, precum şi protecţia pe care le va fi acordat‑o, pe de alta, sunt dovezi incontestabile ale unei diplomaţii perspicace şi consecvente. Interpretând astfel puţinele ştiri ce le avem, situându‑le în contextul mai larg al relaţiilor politicii mediteraneene a vremii, sunt mai lesne de pătruns atât de numeroasele întrebări care‑1 frământă pe istoric în ce priveşte nu numai momentul Burebista dar şi complexa situaţie economico‑politică a Balcanilor şi a Pontului Euxin în sec. I î.e.n., răstimp în care are loc definitiva reorientare a ceea ce a fost lumea elenistică spre ceea ce va fi Imperiul Roman. Şi în această perioadă, Dacia şi Balcanii au fost o placă turnantă pe care s‑au încrucişat şi s‑au redistribuit toţi vectorii care în final au schiţat, în partea sud‑estică, faciesul cultural specific civilizaţiei deopotrivă mediteraneene şi continentale a Europei. Cât de complicată, de nuanţată, de sincronică şi de sensibilă la evenimentele puterilor mediteraneene era lumea Europei „barbare", şade mărturie starea de lucruri din „universul celtic” contemporan, despre care cititorul poate lua lesne cunoştinţă din cartea lui G.A. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, Editura Meridiane, 1978, cap. X. Este de înţeles atunci de ce aspectul predominant şi cel mai interesant al personalităţii lui Burebista nu este cel războinic, cât mai ales acela de politician. Căci, de ce să n‑o recunoaştem, Balcanii au fost dintotdeauna piatra de încercare a oricărui mare om politic.

studia-3

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2

manuscrise250x500