Studia II

PORTRETE ROMANE IMPERIALE DESCOPERITE LA APULUM

Asupra activităţii edilitare şi artistice de la Apulum stau mărturie numeroasele şi interesantele piese conservate în lapidariul Muzeului din Alba Iulia.

Până la Marcus Aurelius oraşul, deşi dezvoltat economic şi urbanistic, nu primeşte rangul de municipium pe care îl va căpăta probabil între cele două războaie marcomanice ale împăratului (cea mai veche menţiune în 180), iar mai târziu va avansa la rangul de colonia.

A doua aşezare de la Apulum, municipium Septimium, nu ştim dacă va fi ajuns în situaţia de colonia, oricum însă, convieţuirea lor este atestată epigrafic. Bogăţia şi frumuseţea celor două aşezări presupune prezenţa unor antreprenori de construcţii cu echipe proprii care foloseau sculptori şi pictori (numele unora ni s-au mai păstrat). Interesantă este prezenţa destul de numeroasă a unor greci sau orientali grecizaţi la Apulum printre care se vor fi numărat meşteşugari specializaţi şi artişti.

Pe lângă multele atestări sculpturale şi epigrafice ale unor culte romane, orientale şi sincretiste, la Apulum vor fi existat desigur edificii consacrate cultului împăraţilor. Portretele pe care le interpretăm mai jos sunt şi în acest sens un util indiciu alături de cantitatea apreciabilă de inscripţii dedicate acestora (pentru totalitatea chestiunilor referitoare la viaţa urbană şi istoricul aşezării a se vedea foarte utila lucrare a cunoscătorului erudit al vieţii romane a provinciei, prof. D. Tudor, Oraşe, târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968, pp. 144–170).

Antoninus Pius (fig. 1–2; inv. 821). Cap de calcar, mărime naturală, susţinut de un gât prelung marcat de pliuri ale pielii, indicând senectutea. Partea din spate a capului este tăiată, iar vârful nasului lipseşte. Înălţimea piesei, 36 cm; distanţa maximă a profilului, 20,5 cm; lăţimea maximă din faţă, 17,5 cm. Descoperit la Apulum pe locul cimitirului roman, la Dealul Furcilor, în 1908. Înregistrat de B. Cserni. Pe frunte părul e dispus în acoladă. Fruntea e străbătută de trei riduri paralele orizontale. Ochii au pupilele şi irisul bine marcate; pleoapele sunt precis trasate. Privirea este îndreptată în sus, dând portretului un caracter apoteotic. Mustăţile se unesc cu barba. Limita dintre masa capilară şi piele este puternic şi precis trasată. Părul e lucrat superficial în bucle mai largi în vreme ce mustaţa şi barba sunt redate mai riguros, în şuviţe mărunte.

Ilustrul arheolog italian Silvio Ferri, cu prilejul rapidei promenade arheologice pe Dunăre, a văzut acest portret la Alba Iulia şi i-a apreciat expresivitatea întrezărind chiar, cu binecunoscuta-i imaginaţie, un procedeu arhaic al meşterului în redarea cârlionţilor părului în zona urechiiinfo. N-a remarcat însă asemănarea, după noi frapantă, cu portretele de bătrâneţe ale lui Antoninus Pius. Măcar că informaţiile asupra descoperirii indică unul din cimitirele romane de la Apulum, nu este exclus faptul ca piesa să fi fost transportată acolo accidental chiar în vremurile recente când, după cum ştim, a fost desfiinţată, în plin sec. XIX, aproape totalitatea numeroaselor ruine ale oraşului antic.

În afara aspectului general al portretului în chestiune care sugerează identificarea sa cu Antoninus Pius, câteva detalii caracteristice certifică atribuirea noastră. În primul rând privirea ridicată ce indică ipostaza de divus a imperialului personaj. În al doilea rând aspectul neîngrijit al prelucrării părţii din spate a capului sugerează plasarea statuii căreia aparţinea portretul într-o nişă a unui edificiu dedicat poate cultului imperial.

În fine, o serie întreagă de detalii iconografice, specifice fizionomiei şi portretisticii lui Antoninus Pius, întăresc opinia rezultată dintr-o primă examinare a piesei. Ridurile orizontale de pe frunte sunt caracteristice multor portrete ale împăratului, ele apărând foarte puternic trasate pe bustul de la Muzeul naţional din Neapole (inv. 6078)info, deopotrivă cu meşele de păr lăsate pe centrul frunţii şi stilizate pe piesa de la Apulum printr-un ieşind sub formă de acoladă a masei capilare.

Cutele de pe gât (cinci sau şase pe portretul de la Apulum) sunt înregistrate de iconografia târzie a lui Antoninus Pius, bineînţeles nu de cea cu caracter exclusiv oficial. Un cap conservat la Muzeul din Olimpia (Grecia) şi descoperit

în 1878 la sud de exedra lui Herodes Atticus, se foloseşte şi de acest procedeu pentru a indica vârsta înaintată a imperialului reprezentatinfo (se naşte în 86, moare în 161).

Barba lui Antoninus Pius prezintă o anumită particularitate. Sub buza inferioară se află o „muscă“, făcând, câţiva centimetri mai jos, corp comun cu zona bărbii de pe bărbie. Evident că un astfel de detaliu nu-l putea reda artistul care tratase într-un chip atât de sumar, dar în acelaşi timp perfect individualizant, portretul imperial de la Apulum. Oare amintitul detaliu să fi dispărut în iconografia târzie a lui Antoninus deoarece nu-l înregistrează nici capul colosal de la Muzeul naţional din Atena (inv. 3563)info şi nici capul de pe baza Columnei antonine aflată la Vatican (Giardino della Pigna, inv. 223)info?

Nasul spart al portretului ce-l publicăm nu ne privează de un indiciu esenţial. El poate fi dealtfel uşor reconstituit întrucât baza sa şi mijlocul sunt încă păstrate. Din faţă el se prezintă aidoma totalităţii iconogafiei împăratului, iar din profil nu face câtuşi de puţin excepţie de la trăsăturile efigiilor monetare atât de bogate şi atât de clare pe care credem că le va fi urmat şi artistul din Dacia atunci când a păstrat aceeaşi structurare a volumelor şi echilibru al proporţiilor pentru portretul pe care l-a lucrat.

Marcus Aurelius (fig. 3–4; inv. 796). Starea de conservare a piesei cât şi calitatea execuţiei este inferioară. Cap de calcar, laureat (urmele cununii sunt vizibile deasupra frunţii, iar ale panglicilor pe partea din spate, jos), înalt de 16,5 cm; distanţa maximă a profilului, 11,5 cm; lăţimea maximă din faţă, 11 cm. Descoperit la Apulum, nu se ştie în ce loc. Singură cununa de laur ne indică apartenenţa piesei la iconografia imperială. Structura generală, din profil şi din faţă, fruntea uşor bombată şi nasul în continuarea acesteia, partea de jos a feţii mai îngustă prin raport cu fruntea şi implicit barba ascuţită, impun o singură identificare posibilă: Marcus Aurelius.

Din pricina proastei conservări a piesei şi a sumarei ei execuţii nu putem lua în discuţie nici un detaliu, dar parcurgând toate portretele acestui împărat cât şi iconografia sa monetarăinfo constatăm că sculptura nu face notă discordantă cu nici unul din chipurile cunoscute ale filozofului aflat în fruntea Imperiului.

Nici un alt personaj imperial până la Septimius Severus nu s-a bucurat de o atare popularitate, de o lungă perioadă de guvernare, de o unanimă apreciere încât portretul să-i fie interpretat chiar de meşteri umili, în materiale comune. Că aparţine vremii indicate ne spune şi concepţia clasicizantă, rigoristă care a stat la baza execuţiei, vădită în ciuda lipsei mijloacelor artistice prin păstrarea nealterată a organicităţii figurii, fapt o dată mai mult impus de redarea însăşi a unui chip imperial.

Pertinax (fig. 5–7; inv. 51). Statuie imperială din marmură vineţie, mărime naturală, conservată fragmentar. Înălţimea totală, 138 cm. Capul în general bine păstrat, cu excepţia nasului şi a unui fragment din obrazul drept care lipsesc. Înălţimea capului, 27 cm; distanţa maximă a profilului, 24 cm; lăţimea maximă din faţă, 18 cm. Jumătatea din spate a capului nu este lucrată ca dealtfel şi spatele statuii, bine finisată însă în ceea ce priveşte lorica şi faldurile paladumentum-ului, aruncate pe umărul stâng.

Braţele şi picioarele nu s-au mai păstrat. Piesa a intrat în colecţia Muzeului din Alba Iulia provenind de la Bathyaneum. Descoperirea ei la Apulum e atestată de cea mai veche bibliografie care şi identifică personajul imperial cu Marcus Aureliusinfo. B. Cserni reluând monumentul în a sa Monografie a judeţului Alba de Jos, epoca romanăinfo, crede a fi vorba de Antoninus Pius. Mai recent, autoarea fişei respective din catalogul expoziţiei de la Kölninfo presupune că, după păr şi barbă, monumentul ar reprezenta un împărat din sec. III, Gordian I sau Trebonianus Gallus. Acestei datări târzii i se opun o serie întreagă de caracteristici ale portretului, care privit frontal îşi vădeşte toate particularităţile sale alterate altfel de nefinisarea jumătăţii din spate a capului şi implicit de masivitatea neprelucrată a acestuia care schimbă echilibrul proporţiilor.

La rândul ei marmura vineţie cu vinişoare estompează relieful detaliilor cum ar fi de pildă în cazul bărbii a cărei valoare o reduce, aplatizându-o, în vreme ce cercetată de aproape se arată a fi lucrată cu grijă şi comportând o apreciabilă bogăţie capilară.

Destinată unei nişe, statuia imperială impune prin frontalitatea ei, aceasta fiind şi direcţia pe care sculptorul şi-a axat dealtfel toate preciziunile individualizante ale portretului.

Identificarea noastră cu Publius Helvius Pertinax, născut în 126 în Liguria şi adus la putere pentru trei luni de către garda pretoriană la 1 ianuarie 193 pentru a-i cădea apoi victimă din pricina exigenţelor strictei discipline ce o impusese, se bazează tocmai pe bogăţia capilară a bărbii de care nu dau dovadă portretele lui Gordian I şi Trebonianus Gallus. De altfel moda este a bărbii bogate şi lungi (iconografia monetară stă mărturie), aşa cum o purtau Didius Iulianus, Pescenius Niger, Clodius Albinus şi în fine Septimius Severus. Ştim că acestuia din urmă i-a plăcut să se înfăţişeze ca restaurator al ordinei publice şi răzbunător al asasinării lui Pertinax în cel de al 67-lea an al vieţii sale.

Capul statuii de la Apulum reprezintă o senectute senină, apoteotică, caracteristică unui portret postum. Scurta guvernare a lui Pertinax şi condiţiile tragice ale sfârşitului său au fost suficiente motive pentru ca iconografia postumă să fie mai numeroasă decât cea antumă. Această primă victimă nevinovată a unei gărzi pretoriene redevenită omnipotentă după mai bine de un secol, s-a bucurat de portrete comemorative şi în categoria pietrelor gravate. O camee din colecţia Academieiinfo, poate mai puţin precisă ca document iconografic, este în tot cazul o dovadă a simpatiei pe care memoria sa a stârnit-o în epocă.

Comparaţia cu bustul din Rotonda Vaticanului (nr. 556)info este elocventă pentru stabilirea identităţii statuii de la Apulum. Aceeaşi pieptănătură, mai groasă pe creştetul capului, aceleaşi arcade puternice şi pleoape bine conturate, aceeaşi privire precis redată de marcarea pupilelor. Nasul, cel puţin după urma lăsată pe faţa portretului de la Alba Iulia, pare a fi identic cu cel al bustului amintit de a cărui certă apartenenţă iconografică Paribeni nu este sigurinfo.

Barba lungă dar rotunjită la vârf a bustului de la Vatican şi a statuii de la Apulum, spre deosebire de reprezentările monetare în cazul cărora apare cu vârful netăiat, precum şi

atmosfera generală identică a celor două piese menţionate, diferite de presupusele portrete de la Luvru, ne îndreptăţesc a crede că este vorba de Pertinax, cu atât mai mult cu cât după începutul sec. III comandamentele portretului roman sunt altele. Lorica şi paludamentum, comune celor două monumente, par a fi în cazul de faţă mai degrabă o precizare biografică decât o simplă coincidenţă.

Identificarea propusă e confirmată de un cap de marmură din secţia antică a Muzeului Albertinum din Dresda, considerat al unui necunoscut şi datat la începutul sec III, cap care se aseamănă întru totul portretului de la Alba Iulia, ambele monumente întregindu-şi astfel reciproc semnificaţia.

Septimius Severus (fig. 8–9, inv. 5; fig. 10–11, inv. 799). 1. Cap de calcar cu cununa de laur, poate cu medalion deasupra frunţii (spărtură), plasată pe o coafură bogată, modelată amplu şi adâncită cu sfredelul. Înălţime, 34 cm; distanţa maximă a profilului, 19 cm; lăţimea maximă din faţă, 26 cm. Părul, barba şi mustăţile alcătuiesc o masă înaltă prin raport cu faţa mult micşorată. Nasul este spart; ochii au pleoapele conservate şi bine trasate precum şi pupila marcată. Partea din spate a capului, începând imediat de deasupra cununei, este nelucrată. Jumătate din frunte este ascunsă sub păr, iar ochii sunt foarte apropiaţi de baza nasului. Capul a fost descoperit la Apulum în jurul anului 1950, nu se ştie în ce zonă a oraşului antic.

2. Cap de calcar aidoma celui de mai sus, mai mic însă şi mai deteriorat (bărbia, gura, mustaţa, nasul şi întreaga faţă mult erodată). Înălţime, 26 cm; distanţa maximă a profilului, 17 cm; lăţimea maximă din faţă, 21 cm. Ochii sunt apropiaţi la baza nasului şi au pupilele marcate. Descoperit la Apulum înaintea ultimului război mondial.

Aceste două piese atrag pe bună dreptate atenţia cercetătorului mai întâi prin concepţia artistică în virtutea căreia au fost executate. Este vorba de întrebuinţarea exuberantă a procedeului reliefului negativ, folosit pentru prima oară pe un monument sculptural major cum este coloana lui Marcus Aurelius de la Roma. Această manieră urmăreşte obţinerea efectelor plastice nu prin dozarea reliefului şi a volumelor, ci prin contrastul de lumină şi umbră obţinut prin săparea adâncă în masa pietrei a unor fose având ca efect apariţia unor pete închise.

S-ar putea presupune că cele două capete laureate îl reprezintă pe Jupiter şi că nu au nimic comun cu Septimius Severus sau fiii săi. Nu cunoaştem însă printre materialul sculptural roman din Dacia redări analoage ale chipului lui Jupiter, cu barba rotunjită. Pe de altă parte portretele sunt individualizante aşa cum este dealtfel şi cel al lui Marcus Aurelius în ciuda sumarei realizări artistice.

Pe reliefurile triumfale ale arcului cvadrifrons de la Leptis Magna, oraşul de baştină al lui Septimius Severus, acesta apare în mai multe scene fie ca Jupiter, fie ca Pontifex Maximus, fie ca triumfător în cvadrigă alături de Caracalla şi Geta, cu chipul aidoma celor două capete de la Alba Iulia.

Arcul de la Leptis este cu foarte puţin posterior anului 202 când au fost sărbătorite decennalia lui Septimius Severus şi întoarcerea triumfală la Roma după cucerirea Mesopotamiei. Pe reliefurile arcului menţionatinfo, Septimius Severus are figura încadrată de o barbă bogată, de o coafură masivă pe frunte, podoaba capilară exploatând la maximum procedeul reliefului negativ. Cununa de laur este şi ea prezentă, iar ipostaza împăratului ca Jupiter şi a Iuliei Domna ca Juno este explicită cel puţin în scena în care cuplul imperial figurează încadrat de Tyhe (a oraşului) şi de Minervainfo.

Dacă din punct de vedere politic Septimius s-a considerat urmaşul lui Marcus Aurelius, primele sale portrete oficiale insinuând o astfel de filiaţie, din punct de vedere religios a acreditat propria-i participare la numen-ul divin al lui Jupiter-Serapis, iar iconografia lui se pliază acestei identităţi începând cu anul 203–204.

H. P. L'Orangeinfo face o deosebire netă între tipul portretistic cu buclele pe frunte care decurge din politica religioasă a împăratului, de asimilare cu Serapis, şi tipul cu fruntea descoperită. Trecerea de la cel din urmă la tipul Serapis are loc între 203, data foarte probabilă a arcului de la Leptis şi 204, data limită superioară a Porţii zarafilor de lângă Forum Boarium de la Roma, unde portretul lui Septimius Severus apare pentru prima dată cu buclele lui Serapis pe frunteinfo.

Deci portretele cu fruntea descoperită sunt încadrabile cronologic între 193 şi 203, perioadă căreia îi revin printre altele chipurile de pe arcul de la Leptis şi eventual cele două capete de la Alba Iulia. Trei categorii pot fi distinse în cadrul grupului pomenit: portrete realiste cu barba scurtă, portrete realiste cu barba lungă şi portrete idealizateinfo. Portretele de la Apulum ar putea fi socotite ca aparţinând primei subgrupe.

O recentă repunere în discuţie a iconografiei lui Septimius Severusinfo aduce noi precizări care întăresc identificarea noastră. Printre monumentele inedite susceptibile de a arunca o mai edificatoare lumină asupra iconografiei împăratului, este şi un bust aparţinând frontonului unei aedicula, aflat în parcul de cultură de la Izmirinfo şi care se remarcă prin barba bogată şi rotunjită şi părul abundent, lăsat pe frunte, însă nu în şuviţe, ci aidoma portretelor de pe arcul de la Leptis şi implicit acelora pe care le publicăm.

Acelaşi studiu menţionează şi un bust de teracotă de mici dimensiuni aflat la Institutul de arheologie al Universităţii Karl Marx din Leipzig, de provenienţă alexandrină şi reprezentând un Serapis cu modius în care Hornbostel crede a recunoaşte pe Caracallainfo. Este adevărat că dispunerea bărbii, a mustăţii şi a părului este asemănătoare cu cea a capetelor de la Apulum.

Pe vremea Severilor Dacia a cunoscut o perioadă de linişte şi înflorire, fiecare aşezare urbană întrecându-se în a dedica împăratului şi fiilor săi asociaţi statui, altare şi alte monumenteinfo. La Apulum se întemeiază în jurul castrului legiunii XIII Gemina un al doilea oraş, municipium Septimium Apulense pe lângă mai vechea colonia Aurelia Apulensis, fapt legat direct de voinţa lui Septimius Severus. După moartea acestuia, Caracalla, preocupat de problemele întăririi graniţelor Imperiului se îngrijeşte şi de Dacia pe care chiar se pare că o vizitează însoţit de Iulia Domna, Mater castroruminfo (resturile unei statui de bronz a fiului acesteia au fost descoperite la Porolissum, oraş în care au poposit auguştii oaspeţi).

Fără a exclude deci cu desăvârşire identificarea capetelor de la Apulum cu portretul lui Caracalla (intenţionând a sublinia asemănarea cu tatăl şi prin aceasta legitimitatea plătită cu atâtea asasinate culminând cu fratricidul din 212), înclinăm către atribuirea lor iconografiei lui Septimius Severus pentru similitudinile ce le au în arta majoră a Tripolitaniei romane.

Interesante asupra aspectelor vieţii culturale ale aşezării romane de pe valea Mureşului sunt cele două portrete şi sub raportul amintitului procedeu al reliefului negativ, al înrudirii plastice atât de apropiate cu panourile arcului de la Leptis pe care suntem tentaţi a o explica printr-o origine comună în sensul climatului artistic.

Severus Alexander (fig. 12–13; inv. 798). Cap de marmură având jumătatea din spate retezată. Înălţimea, 26 cm; distanţa maximă a profilului, 9,5 cm; lăţimea maximă din faţă, 14,5 cm. Arcada dreaptă, nasul, buzele şi bărbia sunt sparte. Ochii au pleoapele bine trasate, iar irisul şi pupila sunt precis marcate, privirea fiind îndreptată înainte. Părul bogat este lucrat în şuviţe masive, sumar tratate. Descoperit la Apulum, provine din depozitul Bibliotecii Bathyaneum.

Capul fiind tăiat imediat în spatele urechilor, ne lipseşte de precizările legate de forma craniului, totuşi rămân suficiente indicii care să îndreptăţească identificarea propusă.

De aproape un secol iconografia lui Severus Alexander a format pe drept cuvânt un inepuizabil subiect de controverse. Născut pe la 208, este aclamat imperator în 222 la moartea lui Elagabal, având deci vârsta de 14 ani. Guvernarea lui durează până în 235 când este ucis lângă Moguntiacum (Mainz) de o conjuraţie militară condusă de Maximinus, în al 27-lea an al vieţii. Lovit de damnatio memoriae, tânărul împărat a avut o politică binevoitoare faţă de Dacia, lui datorându-i-se crearea adunării provinciale, consilium trium Daciarum cu sediul în colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa care primeşte cu acest prilej denumirea onorifică de metropolis, precum şi o serie de măsuri economice şi strategice ca arendarea salinelor şi păşunilor din provincie, aparţinătoare domeniului împăratului, unor arendaşi particulari, localnici înstăriţi.

Portretele reprezentându-l foarte tânăr nu-l deosebesc de chipul lui Filip fiul, tip în cadrul căruia sunt încă foarte greude delimitatinfo. O serie de imagini însă, atât în ronde bosse cât şi în relieful monetarinfo care se referă la Severus Alexander ca Augustus, concordă iconografic între ele şi întrunesc toate trăsăturile portretului pe care-l publicăm. Arcadele oculare sunt puternice şi mari, buzele, din urmele spărturilor, le intuim mari, cărnoase, ca ale capetelor din Muzeul naţional din Roma, de la Luvru şi de la Vaticaninfo. De asemenea bărbia, din păcate spartă în cazul piesei de la Apulum, pare să fi fost ascuţită când era privită din faţă şi împinsă înainte, din profil, aidoma imaginilor mai sus citate. Părul tuns scurt dar totuşi bogat, cobora pe frunte aşa cum indică de altfel şi capul de la Alba Iulia. O exiguăbarbula distinge unele imagini sculpturale sau monetare ale împăratului, probabil că ultimele în ordinea cronologică. Aceasta apare şi în gliptică, cum e cazul unei camee în sardonix de la British Museuminfo, în care Walters recunoaşte chipul idealizat al lui Severus Alexander.

De reţinut este însă un fapt comun şi caracteristic iconografiei certe a împăratului pe care de altfel se insistă ca pe un detaliu individualizant: maniera specifică de redare a liniei care uneşte baza nasului cu arcadele oculare într-o frumoasă curbă ce conturează depresiunea adâncă şi largă în care sunt aşezate globurile oculare.

Este un aspect care, coroborat cu celelalte deja amintite, dă cele mai multe şanse de verosimilitate identificării propuse.

Gallienus? (fig. 14–16; inv. 801). Cap de marmură cu gât prelung. Înălţime, 19,5 cm; distanţa maximă a profilului, 13 cm; distanţa maximă din faţă, 9 cm. Vârful nasului, o parte a arcadei drepte, partea din stânga a maxilarului şi vârful urechii drepte sunt uşor avariate. Ochii au irisul şi pupila marcate. Masa părului a fost tăiată pe frunte în acoladă, redată fiind superficial prin lovituri de daltă. Urmând acelaşi profil ea a fost restrânsă, fără ca zona ce urma a fi scoasă să fie total eradicată. Mustaţa a fost superficial lucrată cu dalta precum şi acea porţiune a bărbii cu care aceasta se uneşte. Nasul a fost scurtat la vârf, iar suprafaţa fierăstruită polisată fără a se marca nările, creându-se astfel o distanţă de cca. 0,5 cm între partea superioară a mustăţii şi acesta. Spre deosebire de coafură, barba este mai reliefată şi redată cu şuviţe ceva mai profund modelate.

Admiţând că este vorba de portretul celebrativ sau funerar al unei notabilităţi locale (destul de tânără de altfel), ne întrebăm de ce o astfel de comandă, urmând a fi prin însăşi natura sa un portret individualizant, comportă transformările mai sus menţionate şi comportându-le cum va fi fost ea acceptată de beneficiar?

În cazul unui portret imperial lucrurile ar sta cu totul altfel. Chipul celui reprezentat putea să nu fi fost cunoscut exact dintr-un început, mai ales în vremuri tulburi, dacă propunerea noastră are sorţi de a fi acceptată.

Împrejurări similare şi grabnice cerinţe au pus uneori administraţia centrală a imperiului în situaţia de a greşiinfo, astfel că erorile iconografice survenite în provincii, din cele mai bune intenţii, sunt departe de a fi imposibile sau măcar reprobabile.

Reajustarea portretului unui împărat în vederea unei mai mari asemănări nu putea fi decât o dovadă de fidelitate din partea comunităţii care-l comandase.

Caracterele faciale generale se cereau a fi respectate, detaliile capilare sau calitatea artistică a redării particularităţilor sunt fapte care ţineau de resursele plastice ale oficinei, provinciale în cazul nostru şi deci bucurându-se de „circumstanţe atenuante“ în ce priveşte exprimarea acelei „renaşteri galienice“.

Profilul părţii din spate a capului, şi numai el, ne îndreaptă către o apropiere cu portretele lui Gordian III, nimic însă în afară de aceasta nu ar fi permis o atare legătură.

Gallienus avea 35 de ani când tatăl său Valerianus a ajuns la tron şi l-a asociat la domnie (253). Portretul de la Apulum pare a oscila în jurul acestei vârste. În general iconografia împăratului se împarte în două grupe: tipul Gallienus tânăr (253–260) şi tipul Gallienus Augustus (260–268), după dispariţia lui Valerianus în prizonieratul partic.

În cadrul primei grupe căreia i se integrează şi portretul de la Apulum, incertitudinile sunt destul de mari. Cum însă soluţia noastră e ea însăşi susceptibilă de reevaluare, nu avem decât de câştigat dacă atragem atenţia asupra unor asemănări formale şi stilistice cu câteva piese socotite deja ca aparţinând iconografiei împăratului.

Feletti-Maj care reia întreaga problematică a controversatei chestiuni, pare a acorda o mai mare valoare de document capului de marmură de la Berlininfo, asemănător cu capul de marmură din Muzeul Capitoliului info şi prin acesta cu bustul de la Muzeul Conservatorilor din Romainfo, ambele cu identificarea bine asigurată.

Constatăm astfel că portretul de la Alba Iulia are acelaşi gât lung ca cel de la Berlin, aceeaşi conformaţie a părţii posterioare a capului, aceeaşi manieră de redare a părului (sumară), contrastând cu modul plastic de prelucrare a bărbii care coboară pe gât la ambele piese. În faţa urechilor barba este aidoma trasată, iar pe obraz, în apropierea mustăţii, relieful ei înalt contrastează cu o zonă marcată doar prin ciupituri ale dălţii. Buzele cărnoase sunt identice la cele două piese, iar baza nasului este uşor lăţită şi adâncită în raport cu linia frunţii, înaltă, aşa cum a rectificat-o artistul pe capul de la Apulum.

Privirea celor două portrete este aceeaşi, plină de gânditoare intensitate, pe linia tradiţiei antonine. Remarca lui Felletti-Maj în legătură cu capul de la Berlin se aplică întru totul portretului ce-l discutăm: „este accentuat contrastul tonal între suprafaţa aspră a bărbii şi a mustăţilor şi netezimea cărnii obrajilor. În sobrietatea plastică şi în pieptănătură se remarcă dorinţa de a imita clasicismul augustan“info.

Evident, diferenţele de atelier şi de calitate a execuţiei, superioară pentru vremurile tulburi ale Daciei în a cărei situaţie împăratul se afla implicat, nu pot pune pe picior de egalitate cele două portrete menţionate. Cu atât mai remarcabilă însă ne apare opera sculptorului de la Apulum în peisajul artistic al acestui oraş vestit prin bogăţia locuitorilor şi a edificiilor sale în deceniile de pace şi de prosperitate ale provinciei.

Împăratul, reprezentat în portretul ce i l-am atribuit, a avut a face faţă, împreună cu Valerianus, unor împrejurări care ameninţau imperiul cu dezmembrarea (cei 30 pretendenţi la tron). În 257 duce lupte la frontierele Daciei împotriva dacilor liberi aliaţi cu alte populaţii (Dacicus maximus, titlu asumat în acelaşi an). Se pare însă că situaţia în această parte a provinciei nu se degradează prea mult, legiunile rămânând în vechile lor garnizoane (V Macedonica la Potaissa şi XIII Gemina la Apulum), astfel că diverşi cetăţeni continuă a dedica împăratului şi unor membri ai familiei sale temple, altare, inscripţiiinfo.

*

Portretele imperiale mai sus prezentate au fost produse cel mai probabil în atelierele sculpturale de la Apulum. Unele din ele cel puţin au o trăsătură comună de execuţie tehnică. Este vorba de adâncirea cu sfredelul a colţurilor ochilor de la rădăcina nasului, ca în cazul portretelor lui Marcus Aurelius, Pertinax, Septimius Severus şi Severus Alexander.

Activitatea sculptorilor de la Apulum poate fi urmărită în numerosul material sculptural descoperit în această aşezare; în domeniul portretisticii, categoria destul de bogată a reprezentărilor divine ca şi a persoanelor şi personalităţilor locale rămâne încă un obiectiv de viitor al cercetării de specialitate.


PORTRAITS ROMAINS IMPÉRIAUX DÉCOUVERTS À APULUM
RÉSUMÉ

L'auteur propose l'identification de quelques portraits romains conservés au Musée archéologique d'Alba Iulia, qui portent des indices permettant de supposer qu'ils appartiennent à l'iconographie impériale.

Il s'agit, à son opinion, des images d'Antonin le Pieux, Marc Aurèle, Pertinax, Septime Sévère, Sévère Alexandre et Gallien.

De diverses qualités d'exécution téchnique et de conception artistique, les portraits commentés ont été produits dans les ateliers d'Apulum tout en reflétant à l'échelle provinciale les tendances de l'art officiel et même certaines curieuses liaisons avec la plastique de la Tripolitaine romaine (Septime Sévère).

studia-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2