Studia II

PODOABELE ÎN DACIA ROMANĂ

Categoria podoabelor în provinciile Imperiului roman prezintă unele particularităţi de studiu de la care Dacia nu face nici ea excepţie.
S-a discutat îndelung asupra extinderii acestei categorii, care după unii cercetători ar cuprinde şi obiectele de decoraţie vestimentară, cum ar fi fibulele, cataramele sau capetele limbilor de curea, în fine inele cheie, executate îndeobşte în metale comune ca bronzul şi fierul.
Am crezut necesar din mai multe motive, printre care considerente estetice şi de execuţie, să înglobăm în categoria podoabelor numai acele realizări ale orfevrăriei ca diademele, colierele, cerceii, inelele, brăţările, medalioanele, insignele, acele de păr, precum şi accesoriile destinate împodobirii acestora, cum ar fi pietrele preţioase sau semipreţioase, prin ele înţelegând, sub raportul prelucrării artistice, pietrele antice gravate: gemele (intaliile) şi cameele.
Fără îndoială că atunci când un ornament vestimentar este lucrat într-un metal preţios ca aurul sau argintul şi când calitatea execuţiei sale, precum şi aspectul artistic îl scot cu deosebire în evidenţă, acesta va fi considerat ca podoabă şi studiat în consecinţă.
Din păcate, studiul podoabelor în Dacia romană se loveşte de mai multe dificultăţi, care în mare sunt pe de o parte cele specifice categoriei, iar pe de alta cele proprii situaţiei în care se găseşte fondul naţional în privinţa acestei chestiuni.
Podoabele, fie ele greceşti sau romane, constituie un material stereotip cu o vastă arie de circulaţie, utilizate fiind uneori şi ca obiecte de schimb. Datorită acestei întinse şi rapide difuziuni, sesizarea fenomenului modă, pe o scurtă perioadă de timp, este desfiinţată, iar tipologic, centrele iniţiale de producere imposibil de reperat, datorită tocmai circulaţiei rapide şi imitării instantanee a modelelor pe o întinsă, extrem de întinsă zonă geografică.
Cât priveşte dificultăţile de studiu legate de situaţia fondului naţional, acestea sunt la rândul lor de două feluri. Întâi de toate lipsa unei repertorieri măcar sumare a podoabelor din metale nepreţioase, cele de aur şi argint având o evidenţă sumară sub raport valoric şi ponderal. În al doilea rând, multe din piesele intrate în colecţiile accesibile nu poartă indicaţii asupra locului descoperirii, ele putând foarte bine să fi fost achiziţionate de către colecţionari în afara teritoriului României, fără să mai constituie astfel documente asupra circulaţiei podoabelor în Dacia romană.
Soarta majorităţii podoabelor provenite din descoperiri arheologice întâmplătoare este în general aceea de a intra cu uşurinţă în posesia amatorilor şi colecţionarilor de artă antică, sau de a călători, comercializate fiind, departe de locul descoperirii lor, pierzându-li-se astfel orice indiciu asupra provenienţei.
Am încercat în anii trecuţi, pe cât ne-a fost cu putinţă, tocmai în vederea închegării măcar a unei schiţe asupra chestiunii podoabelor în Dacia romană, să publicăm unele colecţii importante din fondul naţional, total necunoscute până atunci, cum ar fi de pildă Colecţia Academieiinfo şi Colecţia Severeanuinfo.
Rămâne încă a fi publicat importantul fond al Muzeului naţional de antichităţi din Bucureşti, utilizabil deocamdată numai în ce priveşte podoabele de argint şi aur, şi fondul mai puţin important al Muzeului de arheologie din Cluj.
Poate tocmai din pricina valorii lor şi a uşurinţei cu care pot circula, multe din podoabele romane descoperite în Dacia nu mai fac astăzi parte din patrimoniul naţional. Majoritatea celor descoperite în Transilvania înainte de primul război mondial aparţin astăzi unor mari muzee europene.
Un prim semn de întrebare care îl întâmpină pe cercetătorul podoabelor din Dacia romană este discontinuitatea care există între cunoscuta prelucrare artistică a argintului de către daci şi tipologia total diferită a podoabelor descoperite în provincia Dacia. Orice încheiere pripită în această privinţă cu tendinţă de argument istoric cu valoare generală nu face decât să falsifice felul cum se pune problema a cărei lămurire metodică va trebui să oglindească în fapt, şi în acest sector al artelor miniaturale, o situaţie reală şi logică constatată, de altfel, în atâtea alte domenii ale istoriei Daciei romane.
Imaginile Columnei lui Traian reprezentând tezaurul dacic au fost confirmate în parte de numeroasele descoperiri arheologice. Cu corectivul adus la timpul său de către Jerome Carcopinoinfo şi cu interpretarea dată de noi textului lui Ioannes Lydusinfo, prada dacică figurată pe monumentul amintit capătă adevărata ei valoare.

Ştim că în Dacia aurul constituia un monopol regal, fie că era exploatat în zăcămintele din Munţii Apuseni, fie că era recoltat în nisipurile aurifere ale râurilor. Argintul nu avea însă o provenienţă autohtonă. Nicăieri pe întreg teritoriul Daciei dinaintea stăpânirii romane nu existau zăcăminte argentifere, iar extragerea acestui metal din piritele aurifere era un procedeu complicat, realizat numai în vremurile moderne, fără prea mare randament de altfel.
Slabele zăcăminte de argint aflate în nordul Pannoniei şi în Boemia de-abia puteau satisface nevoile de metal ale triburilor celtice care ocupau zona, cum ar fi de pildă cel al boilor, cu care ştim că dacii se aflau în perpetuu conflict.
În regiunea Baia Mare, argintul începe a fi exploatat abia în Evul Mediu. Aşadar altele erau resursele de argint ale dacilor, atât pentru monedele, cât şi pentru podoabele lorinfo.
Încadrându-se, prin legături economice, de cultură materială, bazate pe un substrat etnic comun, în marea masă a triburilor tracice, ele însele adaptându-se progresiv la civilizaţia grecească a lumii egeene, geto-dacii au fost incluşi în sfera economică de circulaţie a monedei de argint care era moneda grecească. Astfel, metalul important din punctul de vedere al schimburilor economice era argintul, căci din el se băteau instrumentele de schimb — monedele.
Triburile geto-dacice îşi procurau argintul din lumea tracică şi macedoneană de la sud de Dunăre. După epuizarea minelor de la Thasos, argintul a fost descoperit în Balcani, apoi de către Filip al II-lea în Macedonia, în bogatele mine ale muntelui Pangeu, pe valea Strymonului etc.
Argintul de import macedonean a pătruns la nord de Dunăre în schimbul produselor agricole pe care triburile getice le ofereau pieţei sud-dunărene. Dovada funcţionării acestui schimb veacuri de-a rândul este că o dată cu avansarea legiunilor romane în Grecia, în Macedonia şi în Balcani, deci o dată cu căderea rând pe rând a minelor de argint în stăpânirea romană, scade direct proporţional şi conţinutul de argint din monedele dacice, astfel încât după mijlocul secolului II î.e.n. ele să fie de bronz argintat, iar către sfârşitul acestui veac emisiunile dacice de factură autohtonă, de influenţă şi de imitaţie greceascăinfo, să înceteze cu totul.
Nevoile de metal preţios, de argint deci, pentru podoabe erau acoperite după această dată prin aducerea de la sud de Dunăre, în scopul de a fi topite (căci din punct de vedere ponderal nu puteau circula împreună cu dinarul roman care pătrunsese masiv), a tetradrahmelor de argint Macedonia Prima, a tetradrahmelor Thasos sau a imitaţiilor tracice ale acestora.
După cucerirea Daciei de către Traian şi transformarea acesteia în provincie romană de jurisdicţie imperială, evident că schimburile sus-menţionate, efectuate la nivel tribal de către dacii liberi, nu mai puteau avea loc. Scurtă vreme argintul trebuincios au încercat să-l scoată dacii prin falsificarea dinarilor romani, în sensul rebaterii lor şi uneori a împuţinării conţinutului de argintinfo, însă şi acest expedient a fost părăsit din motive lesne de înţeles.
Aurul, fost monopol regal pe vremea Daciei libere, trece acum automat în administraţia riguroasă a fiscului imperial. Funcţionarii acestuia controlează atât de bine producţia, încât nimic din metalul extras să nu intre în mâinile locuitorilor Daciei înainte de a fi trecut pe la Roma.
Iată, deci, că din lipsa materiei prime arta meşterilor daci lucrători ai aurului, pentru autoritatea regală, şi ai argintului decade şi dispare cu totul.
Evident că o dată cu marile schimbări economice vin să se stabilească în Dacia meşteri făuritori de podoabe, după moda cea nouă, romană, ei folosind în primul rând aurul, metal mai preţios decât argintul, pe care şi-l procurau prin topirea monedelor emise de împăraţii de la Roma.
Clientela acestora era şi ea cu totul nouă: întreaga ierarhie a funcţionărimii administraţiei romane din Dacia, apoi deloc neglijabila clientelă militară şi, în fine, în măsura în care le permiteau resursele, şi autohtonii doritori să-şi însuşească nu numai moda, ci şi limba romanilor.

Cât de mult contează în aprecierea justă a situaţiei statutul de provincie imperială pe care îl avea Dacia reiese din comparaţia cu alte provincii ale imperiului, cu Gallia de pildă, unde o artă galică a prelucrării argintului şi aurului a continuat să existe de-a lungul întregii durate a stăpânirii romane.
Aşadar, discontinuitatea ce izbeşte pe cercetătorul podoabelor în Dacia romană între tipologia lor şi cunoscutele produse ale argintarilor bijutieri daci îşi are explicaţiile ei care rezidă în privarea acestora, cu rare excepţii, de argintul adus de la sud de Dunăre, în continuarea regimului de monopol al aurului de către administraţia imperială, în fine în importarea în consecinţă a podoabelor de tip roman pentru o clientelă romană şi implicit şi pentru o alta pe cale de romanizare.
Cele mai obişnuite podoabe purtate de femei erau cerceii, iar de către bărbaţi inelele.
Piesele cele mai comune şi cu totul atipice erau cerceii din sârmă de aur, având la o extremitate o buclă obţinută prin îndoirea sârmei şi răsucirea ei pe corp, iar la celălalt capăt un cârlig care se introducea în buclă; arcul cercelului îl constituia însăşi elasticitatea sârmei de aur. Erau podoabele de aur cele mai modeste, care se bucurau de o egală apreciere de către clientela respectivă pe tot cuprinsul imperiului. Este de la sine înţeles că astfel de produse erau cu uşurinţă executate în atelierele cât de modeste ale bijutierilor din orice colţ al lumii romane. O serie amplă de astfel de piese, ilustrând toate micile variaţii de execuţie, se află în colecţiile Cabinetului numismatic al Academiei şi a fost publicată de noiinfo.
Clientela feminină mai înstărită purta cercei din foaie de aur sau aur masiv traforat, cu pandantive cu pietre sau perle, aşa cum indică unele descoperiri din Dacia Inferior.
De asemenea, tot în aparatul eleganţei feminine de o anumită clasă intrau şi acele de păr cu capetele bogat ornamentate, în aur lucrat au repousse, împodobit cu pietre; corpul acestora era din aur, din metal comun sau din os.
134_1_thO astfel de piesă a fost descoperită la Romula, datând din sec. II-III e.n., ea remarcându-se prin amploarea discurilor din foaie de aur imitând masivitatea şi prin efectul cromatic ce-l producea piatra prinsă în caboşon, în vârful ornamentaţiei acului, din păcate astăzi pierdută.
Datorită faptului că erau purtate şi de femei şi de bărbaţi, că slujeau, prin piatra gravată prinsă în chaton sau prin semnele gravate în masa metalică a acestuia, şi ca sigilii şi, în fine, din pricină că purtate la degete nu prezentau pericol de infecţie datorită alterărilor metalului, putând fi executate, în afară de aur, şi în argint, în bronz şi fier, inelele constituie genul de podoabe cel mai răspândit, cu o bogată tipologie mergând până la opulenţa ce trădează prostul gust al recent îmbogăţiţilor. Căci de cele mai multe ori se aglomerau pe degete în număr mare, fiecare piesă având o masivitate apreciabilă, obicei criticat de satira latină a vremii.
Purtate de funcţionari, de negustori, de militari, de o valoare mai mare sau mai mică după darea de mână a posesorului, inelele, datorită numărului mare descoperit, constituie serii edificatoare asupra răspândirii anumitor mode în lumea romană, dând un tablou fidel şi complet al evoluţiei cronologice a tipurilor.
Cronologic vorbind, un tip se menţine multă vreme în modă, datorită unui tradiţionalism de care se bucură în special podoabele de aur şi argint. Alte ori, piesa însăşi reprezentând în sine o valoare, are o lungă perioadă de utilizare şi uneori chiar de tezaurizare.
Astfel, în Dacia romană întâlnim unele profile sfragistice caracteristice modei romane a vremii dinaintea cuceririi ei.
Sunt de menţionat: un inel fragmentar în foaie de aur, având încastrat un carneol oval ce reprezintă capul unui bărbat tânăr către stânga, purtând diademă -descoperit în Oltenia şi databil în sec. I î.e.n. - sec. I e.n.info, un inel în argint masiv cu bara modelată caracteristic în «felii de pepene», purtând de asemenea o piatră gravată în chaton -descoperit în castrul de la Răcari şi datat în sec. I e.n.info.

Printre inelele de aur simple cu corp filiform şi chaton cu piatră gravată, datând din primele două secole ale erei noastreinfo, sunt caracteristice două piese descoperite în Oltenia . O formă mai rară, tot în aur, este cea a unei pieseinfo alcătuită din trei inele sudate longitudinal, având fiecare încastrată în chaton câte o piatră gravată.
În argint, tipic pentru sec. IIinfo este un inel masiv descoperit în castrul de la Răcari, cu chaton încorporat, având încastrată o piatră gravată .
Pentru perioada de trecere de la sec. II la sec. III, trei piese descoperite tot în Oltenia, una de aurinfo , alta în argintinfo aurit şi alta în bronzinfo, sunt în special caracteristice. Ca majoritatea inelelor de bronz, şi piesa înainte amintită este o copie după un inel de argint cu trei pietre, datând din aceeaşi epocă. În cazul nostru pietrele au fost înlocuite cu trei butoni din acelaşi metal dispuşi pe o bază comună în relief. Aşa cum indică expedientele de execuţie, inelul este realizarea unui meşter localnic, destinat unui autohton cu resurse limitate.
Inelele caracteristice secolului III sunt cele care au bara frântă lateral în ambele părţi în două unghiuri obtuze. Un inel în aur masiv descoperit la Romulainfo, un altul tot în Oltenia, passiminfo, o variantă a acestora în argint descoperită în castrul de la Răcariinfo sunt exemplele cele mai grăitoare asupra modei sfragistice a acelei vremi, nu numai în Dacia, ci în tot imperiul.
Cât priveşte decoraţia barei, secolul III, printre formele preferate, adoptă pe cea în volumen, cu marginea chatonului sculptată în stilizate elemente vegetale.
Sfârşitul secolului III şi începutul secolului IV merg către profile simple, nepretenţioase, către diminuarea ponderii estetice a barei inelului în favoarea masivităţii chatonului ce cuprinde fie o piatră gravată de dimensiuni mari, fie trei pietre negravate de culori diferite, ce vădesc gustul accentuat al epocii pentru policromia elementului litic al podoabelor. Ilustrative în acest sens sunt trei inele descoperite în Dacia Inferior, două masive în aurinfo şi al treilea în foaie de aurinfo.
Colecţiile de podoabe din ţară abundă în inele atipice de bronz, databile în secolele II-III e.n. şi descoperite în Dacia, passim, având chatonul de regulă împodobit cu o piatră gravată: un jasp roşu sau galben sau un carneol. Acestea constituiau produsele cele mai obişnuite ale atelierelor locale, putând fi obţinute la un preţ scăzut de o numeroasă clientelă cu resurse mici.
Printre bijuteriile cu caracter deosebit care se aflau cu precădere în caseta oricărei familii înstărite erau colierele cu sau fără pandantiv. Unul dintre cele mai interesante este cel de argint, descoperit împreună cu alte piese de podoabă la Aţel.
Mai mult decât cerceii şi inelele, colierele ofereau prilejul desfăşurării unei policromii savante atât de mult pe gustul clientelei romane din secolele II-IV. Putem spune chiar că gustul pentru policromie, venit fără îndoială din Orient, devine atât de puternic încât pentru satisfacerea lui la nivelul unor cerinţe foarte mari se recurge la folosirea pietrelor din pastă vitroasă policromă, mai ieftină, mai uşor de lucrat prin procedeul turnării şi oferind o gamă foarte largă de culori, după voie. Perlele din pastă vitroasă sunt folosite astfel în bijuterii alături cu aurul, în coliere, care, în veacul IV, abandonând forma masivă, se fixează pe gracilitate şi discret, întrebuinţând aurul drept contrast pentru culoarea elementului sticlos al pieselor la care ne referim.
Un astfel de colier de aur, cu lanţ din verigi de aur purtând micile pastile de agată neagră tăiate circular sau în mici faţete şi pandantiv cu camee în pastă vitroasă imitând agata (relief alb pe fond închis) şi reprezentând pe Hercule spre dreapta în luptă cu Cerberul, a fost descoperit la Drobeta, datând din sec. III e.n.info.
Printre podoabele cele mai răspândite, însă cu rost funerar, se numără diademele din foaie de aur prelucrată foarte subţire şi tăiată în romburi sau rozete, ca în cazul unei diademe din colecţia Academieiinfo, sau cel mai des în formele Un element constitutiv al podoabelor antice, de valoare atât coloristică cât şi microsculpturală, este cel al pietrelor gravate.

Numărul atelierelor de tăiere şi gravare a pietrelor semipreţioase pe cuprinsul imperiului era destul de însemnat. Şi în provincia Dacia, după cantitatea pietrelor descoperite, fie libere, fie montate, aşa cum s-a văzut, în inele sau pandantive, vor fi existat fără îndoială ateliere de tăiere şi gravare a pietrelor semipreţioase. Pentru Dacia Inferior, în urma unor descoperiri elocvente, se poate vorbi de un atelier de tăiere şi gravare la Romula şi poate şi de unul la Sucidava.
Pentru Dacia Superior se presupune existenţa unui astfel de atelier la Potaissa (Turda).
Cele 180 de geme şi camee provenind de la Romula (Reşca) constituie un material mai preţios decât s-ar putea bănui la o fugară luare de contact cu aceste monumente, mici prin dimensiunile lor, dar nu mai puţin importante prin semnificaţia şi informaţiile ce ni le pot procura asupra unor aspecte puţin cunoscute ale vieţii romane în provincia Dacia, sau chiar după părăsirea ei, într-o vreme în care numărul altor izvoare istorice scade simţitor.
Numeroasele studii ale prof. D. Tudorinfo, exhaustive în privinţa depistării şi strângerii tuturor informaţiilor asupra pietrelor gravate de la Romula, cât şi în privinţa identificării şi clasării lor, lasă puţine cuvinte de adăugat celui care s-ar ocupa de această problemă.
În ce ne priveşte, trebuie să subliniem importanţa studiilor şi a materialului amintit care devine criteriu de clasare pentru bogata colecţie de pietre gravate a Academieiinfo.
Nu mai există astăzi pentru nimeni nici o îndoială că la Romula au funcţionat ateliere de gravare a pietrelor semipreţioase, ateliere care îşi au personalitatea lor bine definită şi ale căror produse sunt astăzi termen de comparaţie şi referinţă pentru toate acele piese, aflate în colecţiile ţării, cărora fie nu li se cunoaşte locul descoperirii, fie, în cazul că acesta este cunoscut, s-ar fi putut spune până acum prea puţin despre centrul care le-a produs.
În colecţia Academiei, piesele care se pot atribui Romulei pe baza criteriului ferm pe care-l constituie astăzi gemele acolo descoperite sunt numeroase. Un alt lot important îl constituie acele geme care, venind din colecţia Orghidan, au fost achiziţionate în Bulgaria. Tot din Bulgaria provin cele peste 100 de bucăţi colecţionate de C. Bălăcescu şi achiziţionate în urmă cu câţiva ani de Academie.
Dar înainte de a trece la discutarea tuturor problemelor pe care activitatea gliptică a atelierelor romulense le ridică atenţiei noastre, se cade a ne opri în preliminar asupra tipurilor celor mai răspândite ale imagisticii monumentelor în discuţie.
Evident că în primlul rând figurează divinităţile panteonului roman, ca Jupiter tronând sau în picioare, Minerva, Mercur, Marte, Isis şi Serapis, Fortuna, Victoria fie împreună cu Fortuna, fie încoronând un trofeu, Ceres, Aesculap, Salus, Muzele, Sol în cvadrigă, Eros, Leda cu lebăda.
În al doilea rând, repertoriul este completat de scene de gen, animale, grylli. Din categoria primelor cele mai frecvente sunt: un păstor care mulge o capră, Pan în luptă cu capra.
Dintre animale, cele mai numeroase reprezentări înfăţişează animale mici, ca păsări, cocoşi luptându-se, sau cocoş în faţa unui altar.
Gryllii sunt figuraţi din capete adosate, păsări cu corpul alcătuit din mai multe capete sau, un motiv mai interesant,un cap de vultur căruia îi este adosată o mască cheală şi bărboasă.
Meşterii gravori de la Romula dădeau dovadă nu numai de o certă măiestrie în săparea pietrelor sau în alegerea imaginilor, ci şi de gust în privinţa materiei brute, a rocii, a cărei culoare nu era lipsită, în optica purtătorilor de amulete, de anumite virtuţi curative sau apotropaice. Dintre pietrele întrebuinţate de cavatores gemmarum romulenses, mai des întâlnite sunt jaspisurile, roşu şi galben, şi agatele, negre, cenuşii, verzi sau agatele în mai multe straturi. Foarte frecvente sunt cornalina şi carneolul. Rocile acestea erau aduse din Carpaţii Meridionali sau din Banat. Se întâlnesc în număr ceva mai redus, totuşi destul de însemnat, şi diferitele specii şi coloraţii de sardonix, rocă adusă, aşa cum arată şi numele, din Orient. Rămăşiţele deşeurilor de prelucrare ale acestor roci, apărute în număr mare la Romula, infirmă prin ele însele părerea exprimată în mod neîntemeiatinfo că materialul imens descoperit de secole în această aşezare romană ar fi fost în întregime provenit din import.

Un nucleu mare de sardonix aflat în Muzeul din Caracal şi provenind de la Romula arată clar chipul în care erau tăiate din acesta fragmente de mărime obişnuită care aveau să fie prelucrate şi mai apoi gravate. Precizăm că prelucrarea şi gravarea pietrelor nu erau două operaţii care să fi fost executate împreună în cadrul aceluiaşi atelier.
O dată nucleul aşchiat prin lovire, fragmentele obţinute erau tăiate, bizotate şi lustruite. Se găsesc la Romula o serie întreagă de deşeuri rezultate din tăierea sau bizotarea defectuoasă, după cum există multe deşeuri ivite la gravarea propriu-zisă a pietrei.
Operaţia de tăiere, cât de simplă ar fi fost în aparenţă, prezenta dificultăţi nu acolo unde roca monocromă era tăiată pentru geme monocrome, ci în cazul acelor nuclee policrome, alcătuite în straturi, de unde meşterul avea să scoată pietre pentru gemele în două straturi sau pentru camee.
Tăierea acestora era cu atât mai grea cu cât trebuia să se păstreze în principiu cam aceeaşi grosime a straturilor pe toată întinderea pietrei. Numeroasele deşeuri din această fază de prelucrare, descoperite la Romula, atestă o dată mai mult, dacă ar fi nevoie, existenţa atelierelor romulense.
Gravarea pietrelor astfel tăiate, bizotate şi lustruite se realiza cu ajutorul unui strung rudimentar, al cărui cuţit amovibil era un sfredel de diferite forme, confecţionat din fier călit, dur (ferrum retusum). Piatra se fixa, cu ajutorul unei materii puternic lipicioase, în partea opusă cuţitului. Când acesta era mânuit prea brusc sau când roca avea fisuri în structura ei, invizibile cu ochiul liber, piatra se spărgea. Astfel proveneau deşeurile din faza de gravare. În cazul unor roci cu duritate mare, sfredelul era, mai înainte de a fi folosit, muiat într-un amestec de pulbere de diamant cu un liant uleios de o anumită consistenţă. Pulberea fină de diamant ajuta la gravarea rocii fără să se solicite apăsarea puternică a cuţitului care ar fi provocat eventuala ei avariere.
Arătând pe scurt care era procedeul tehnic de realizare a gemelor şi cameelor, procedeu ce a variat de altfel foarte puţin în decursul dăinuirii sale multimilenare, ne vom întoarce asupra materialului iconografic consemnat prin descoperirile gliptice de la Romula, pentru a vedea ce datorează acesta altor categorii de monumente ce ne sunt cunoscute.
Printre ele în primul rând se aşază monedele. Aşa cum s-a mai remarcat, şi în cazul gemelor iconografia monetară a constituit o serioasă sursă de inspiraţie pentru litoglifi. Şi nu este o excepţie. La vremea respectivă, când gravarea pietrelor semipreţioase luase extensiunea unei industrii artistice, toate atelierele ce funcţionau pe cuprinsul lumii romane aveau să folosească cu precădere repertoriul iconografic atât de uşor accesibil oferit de monede. Întâlnim pe Jupiter, Minerva, Mercur, Marte, Fortuna, Victoria, Ceres, Aesculap, Salus, Sol, Roma, Genius etc., în aceleaşi ipostaze, cu aceleaşi atribute, înfăţişaţi mai mult sau mai puţin meşteşugit de către gravorii de la Romula.
Cum reversurile monedelor romane prezintă gama de imagini sus enumerate pe o largă perioadă de timp,sec. II-III, cu greu am putea data gemele cu ajutorul monedelor. Sunt însă şi unele cazuri când iconografic putem stabili prin frecvenţa unei imagini un terminus post quem. Este, de pildă, exemplul reprezentării lui Sol în cvadrigă, care apare cu totul sporadic în sec. II în iconografia monetară romană, dar care devine frecvent o dată cu domnia lui Caracalla (211-217), constituind apoi pentru tot secolul III o imagine de predilecţie pe reversurile monedelor imperiale, preferinţă explicabilă de bună seamă prin numărul larg de adepţi ce-şi găsesc în acest veac diversele culte solare şi religiile de mântuire.
Cultele astrologice identificate pe materialul gliptic de la Romula, reprezentate prin cornul lunar cu o stea în centru sau mai multe stele în jur, sunt atestate în iconografia numismatică după domnia lui Septimius Severus. Acvila gata de zbor, călăreţul cu lancea, capricornul sunt imagini care figurează în chip obişnuit în repertoriul iconografiei numismatice în sec. II-III.
Dar preferinţa gravorilor pentru monede ca sursă de inspiraţie are şi o altă explicaţie în afara comodităţii şi a lipsei inspiraţiei originale, care de altfel ştim că era înlocuită în toate domeniile artei prin acele cartoane de meşteri cu o largă circulaţie în lumea romană, metodă răspândită încă din elenismul târziu.

Această explicaţie ar consta în dimensiunile apropiate ale monedelor cu pietrele gravate, de cele mai multe ori identice. Faptul de a poseda un model la mărimea adecvată reprezintă o substanţială înlesnire, înlăturându-se astfel operaţia migăloasă a reducerii la proporţiile miniaturale pe care le implică arta gravării pietrelor fine.
Pe pietrele gravate de la Romula şi pe atâtea altele descoperite întâmplător pe întreg cuprinsul Daciei romane există o serie de reprezentări care nu-şi au izvorul în imagistica monetară. Din grupul numeros al acestora remarcăm scenele de gen ca mulsul caprei, două capre păscând de o parte şi de alta a unui arbore frunzele acestuia, sau o categorie foarte largă, a gryllilor, de care ne vom ocupa mai pe larg în partea finală a acestor pagini.
Caracteristica scenelor este elementul peisagistic, pătruns şi în arta romană şi dezvoltat mai apoi într-o mare măsură graţie influenţelor pe care arta alexandrină le-a exercitat asupra artei romane de la sfârşitul republicii şi începutul imperiuluiinfo.
Fără îndoială că prezenţa unor astfel de scene pe gemele din Dacia şi implicit pe cele produse la Romula se explică prin existenţa cartoanelor miniaturale care erau mulajele în ipsos şi care alcătuiau registrul de modele al oricărui meşter din branşa respectivă a industriei artistice. Se cunosc în ipsos mulaje folosite în toreutică, cum ar fi de pildă cele descoperite la Alexandria sau la Begraminfo. La Cabinetul numismatic al Academiei, încă inedite şi fără a avea locul de descoperire cunoscut, se află câteva mulaje de argilă arsă, în relief, cu care se executau probabil gemele din pastă de sticlă.
Amintim că este de făcut o deosebire între mulajele cu care se executau operele respective şi mulajele după care se executau acestea, cele din urmă neintrând în mod material în procesul producţiei.
O altă categorie de monumente gliptice bine reprezentate în Dacia sunt aşa - numitele geme gnostice. Multe din ele fac parte din grupul abraxas-urilor, folosite de adepţii secţiei basilidienilorinfo , totalitatea literelor, care înseamnă cifrele, însumând numărul zilelor anului.
A insista asupra acestei întregi categorii în stadiul în care ne aflăm, de puţinătate a izvoarelor directe şi deci demne de luat în seamă — referitoare la problema gnosticismului antic, înseamnă a ne hazarda într-un domeniu încă nesigur şi care de altfel prin specificul său de istorie a religiilor iese în afara preocupărilor reflectate în rândurile de faţă, acelea de istorie a artei.
Cât priveşte portretul, şi mai ales portretul imperial, gliptica romulensă se fixează cu rare excepţii, cum ar fi un Lucius Verus, la două tipuri: Faustina II şi Iulia Domna. Imaginile acestor două împărătese sunt reproduse la infinit, uneori pierzându-se poate chiar identitatea celei reprezentate, figurile acestora devenind prototipurile unei împărătese.
Cât a durat activitatea atelierelor de la Romula este o problemă care rămâne deschisă. D.Tudorinfo opinează pentru închiderea lor o dată cu a doua jumătate a veacului III şi cu tulburările care se abat atunci asupra Daciei şi Moesiei Inferior.
Interesant este de remarcat faptul că monede de bronz găsite în câmpia Dunării, datând din sec. IV şi aparţinând unor autorităţi emitente necunoscute, imitând bineînţeles moneda romană de bronz, unele din aceste piese fiind publicate mai înainte de către D. Tudorinfo, altele descoperite mai recent, deci că aceste monede, prin caracteristica stilistică de ansamblu a efigiilor lor, se aseamănă cu multe din capetele foarte sumar şi nemeşteşugit tratate ale unor geme romulense, ce-şi vădesc şi prin tăierea brutală şi urâtă a pietrei, disproporţionată şi nelustruită, caracterul lor târziu.
Este vorba de o serie întreagă de pietre tronconice destul de mici, ce urmau să fie prinse în caboşon în diverse podoabe, caracteristice gustului pentru policromie şi încastrare ce-şi face loc în aceste regiuni în preajma începutului perioadei migraţiilor. Chestiunea rămâne încă în studiu, argumente mai numeroase şi convergente urmând să o lămurească într-un chip sau altul.

Despre însemnătatea atelierelor de la Romula ne-am da mai bine seama dacă am cunoaşte mai exact aria şi mărimea razei de difuziune a acestor produse, utilizate fie în orfevrăria locală, fie în cea de dincolo de graniţele provinciei Dacia. Se afirmă pe bună dreptate că măcar o parte din pietrele gravate găsite în necropolele cetăţilor pontice
ar proveni de la Romula. O altă parte vor fi provenit din atelierele din Moesia şi Thracia, cu caracteristici stilistice sensibil deosebite. Fără îndoială că produsele acestor ateliere din Dacia Inferior, în cazul când acceptăm că şi la Sucidava a funcţionat un asemenea centru, atestat de altfel doar prin numeroase fragmente de geme ce ar putea fi considerate rebuturi de gravare dacă nu simple deteriorări ulterioare, ajungeau şi dincolo de munţi, în Dacia Superior. Numeroase sunt piesele descoperite în acea regiune, ele însă se strâng cu toate sub aceleaşi caracteristici stilistice ale gemelor romulenseinfo. Unii cercetători susţin că ateliere de gravare vor fi fost şi la Apulum, Napoca, Tibiscum. Părerea noastră este că numărul mic al descoperirilor din această regiune prin raport cu cele de la Romula nu ar indica un asemenea atelier, greu de presupus de dimensiuni reduse, ci mai degrabă o clientelă militară care ştim că rezida în centrele amintite şi care era o mare consumatoare de asemenea produse ale industriei artistice.
Se poate presupune că gemele gravate la Romula ajungeau până în Pannonia, căci cele aflate în colecţia Muzeului naţional din Budapesta vădesc asemănări stilistice foarte pronunţate cu cele din Dacia, dacă nu cumva acestea vor fi provenit din comerţul cu «antice» ce se practica în secolele trecute şi care trecea prin Ungaria spre Occident.
Este de bănuit că un centru însemnat cum era Aquincum va fi avut de bună seamă asemenea ateliere şi pentru motivul că era un centru militar important totodată.
Dat fiind că pietrele gravate răspândesc cu precădere acel gen al caricaturii elenistico-romane care erau gryllii, vom încerca să schiţăm istoria sa pentru a înţelege mai bine cu ajutorul antecedentelor acea serie întreagă de reprezentări atât de comune secolelor II şi III roman, nu numai în gliptică.
Nu ne vom ocupa în cele ce urmează de întreaga problematică pe care o impune studierea caricaturii antice în plastică sau literatură, monumentele ce o ilustrează fiind foarte numeroase şi unele dintre ele foarte vechi, spre a nu aminti decât clasicul exemplu al figurii lui Thersites în Iliada sau reprezentările kordaxului şi thiasului dionisiac ce apar în ceramica corintică la sfârşitul sec. VII î.e.n., imitate apoi în ceramica beotică, attică, laconică, calcidică.
Caracterul caricaturii antice este profund raţional, prin simplul fapt că el rezidă într-o îndepărtare voită, simbolică, cu semnificaţie precisă, de la canonul artistic al preocupării centrale a civilizaţiei greco-romane, omulinfo.
Reprezentările plastice caricaturale apar astfel numai după ce se constituie în esenţă arta greacă antropomorfă, ele nefiind, cum uşor s-ar putea presupune, nici manifestări ale unei lipse de experienţă artistică, nici târzii derogări de la canonul policletean. Ţinând seama de istorismul manifestărilor plastice greceşti ca o concepţie realistă în filozofia artei antice, credem alături de Bianchi-Bandinelliinfo că satira plastică, caricatura îşi are evoluţia ei proprie în permanent sincronism cu celelalte categorii ale artei.
Creaţia logică, conştientă, simbolismul precis şi abstractizarea au stat la originea caricaturii, a cărei evoluţie seculară atinge apogeul către sfârşitul epocii elenistice, închizând ciclul sub caracteristicile aceluiaşi simbolism şi aceleiaşi abstractizări iniţiale, dar pe un plan superior, al acumulării de soluţii plastice vreme de aproape un mileniu.
Ne preocupă în special categoria gryllos şi apariţia acesteia în cadrul caricaturii elenistico-romane, în cercetarea căreia avem a desluşi mai întâi apariţia şi semnificaţia termenului, evoluţia sa, monumentele pe care le desemnează, simbolismul şi valoarea estetică a lor.
Recenta lucrare a lui Binsfeldinfo se ocupă în mod special cu categoria gryllos, inventariind toate ipotezele asupra apariţiei şi semnificaţiei de început a termenului, pornind de la textul lui Pliniusinfo asupra pictorului Antiphilos, rivalul lui Apelles. Se pare că interesul stârnit de această categorie a caricaturii antice dăinuie până târziu, căci un patriarh al Constantinopolului din sec. VI, Joannes Jejunator, se străduieşte încă să-i explice controversata semnificaţie.

Pornind de la aceeaşi informaţie a lui Plinius, Champfleuryinfo arată că pictorul Antiphilos, rivalul lui Apelles căruia îi opunea pictura sa nonconformistă, a parodiat exempli gratia una dintre cele mai cunoscute imagini din Kerameikosul atenian — lupta de la Mantineea (362 î.e.n.), operă a artistului Euphranor, a cărei figură centrală era Gryllos care se remarcase şi căzuse în timpul bătăliei. Pe acest Gryllos, Antiphilos îl redase alcătuit din diverse părţi de animale.
După o ştire de la Diogenes Laertiosinfo, Gryllos era unul din cei doi fii ai istoricului Xenofon care s-au întors la Atena în urma revocării în 367 î.e.n. a decretului de exilare a tatălui lor, participând astfel în tabăra ateniană la lupta de la Mantineea.
Deci originar termenul gryllos însemna o caricatură prin recompunerea corpului omenesc din membre sau părţi ale diverselor animale. Un corolar al acestei modalităţi caricaturale este apariţia în gliptică, mai ales în epoca romană, a diverselor figuri groteşti (în special de păsări) rezultate din juxtapunerea unor protome de animale cu măşti umane.
Cum majoritatea gryllilor sunt în gliptică versiuni diferite ale tipului hippalectryon, s-a presupus că acesta a fost imitat de caricatura elenistico-romană după cunoscutul model atticinfo. Anne Roes, într-un studiu mai vechi, opinează pentru originea orientală, sassanidă a modeluluiinfo, pe care o argumentează cu împrumuturi similare în iconografia arhaică şi clasică provenite din arta iranianăinfo.
Vedem clar polarizarea sensurilor noţiunii gryllos ca desemnând originar caricaturi umane prin recompunere animală cu corolarul figurilor zoomorfe alcătuite din măşti umane şi protome de animale, iar mai apoi desemnând şi exagerări ale figurii sau corpului, aşa cum conchide Binsfeld în studiul amintit.
Dar pe lângă grylii propriu-zişi, în acest din urmă sens, există în lumea elenistico-romană o serie întreagă de reprezentări similare, fie de actori comici, fie de figurine cu rost apotropaic sau talismanic, de care va trebui să deosebim în mod riguros categoria ce ne preocupă.
Este uşor a distinge grylii de reprezentările de actori comici, fie după lipsa măştii sau a oricărei recuzite actoriceşti, fie după absenţa pantomimei, caracteristică acestor figurine. Margarete Bieber şi T.B.L. Webster, în special, au alcătuit în acest sens un exhaustiv repertoriu tipologicinfo. Categoria în discuţie are o filieră care la un moment dat trece prin faza de abstractizare a personajelor mimului sau atellanei (Bucco, Dossenus, Manducus etc.), faptul însă marchează numai un stadiu în evoluţia sa către valoarea simbolică.
Există figurine care exagerează un defect fizic în scopul de a păzi pe posesor de răul pe care îl înfăţişeazăinfo, altele de acelaşi tip constituie instrumente ale terapiei magice, folosite în dromena misterelor de la Eleusisinfo . Este evident că gryllii nu pot fi confundaţi cu nici unele din cele amintite.
Care este atunci semnificaţia lor, ce vizează această caricatură? Este o manifestare gratuită sau sensul ei trebuie înţeles altfel decât în satirizarea unor tipuri anumite?
Pentru a pătrunde adevărata lor semnificaţie, valoarea lor simbolică, este necesar să ne situăm în climatul artei elenistice târzii, amatoare de particular, de naturalism, cu creaţii reprezentative în Bătrâna beţivă (improbabil atribuită lui Myron din Teba, dacă se ţine cont de cunoscuta epigramă cuprinsă în Antologia palatină), în Pescarul de la Louvre sau în Bătrâna păstoriţă mergând spre piaţă (Roma - Palazzo dei Conservatori).
Înţelegem astfel că în toată lumea elenistică, dar mai cu seamă în Alexandria se dezvoltă gustul pentru formele distorte, anormale, pentru cacoshematie şi exoticinfo. Contactul cu elementul semitic şi negroid furnizează în plus acestui gust o gamă vastă de alterări burleşti ale corpului şi figurii umaneinfo. Nu mai poate fi acum vorba de particularismul şi naturalismul incipient alexandrin, ci de o ridicare în abstract a deformărilor faciale, transformând cacoshematia şi asimetria în opusul logic al lor şi realizând o armonie sincopată, bazată pe procedeul naturalismului şi al exoticului.
Rostul unor astfel de reprezentări apare clar în contextul creionat ca fiind cel decorativ, iar activitatea atelierelor de acest gen din Alexandria sau Asia Mică se prelungeşte până târziu în epoca romană, difuzând în tot imperiul grylli decorativi.

Un amănunt esenţial probează cele afirmate. Dentiţia prognată a figurinelor alexandrine groteşti este totdeauna completă, în vreme ce măştile personajelor mimului sau atellanei, după cum remarcă Armando Plebeinfo, au dentiţia ştirbă, fapt caracteristic concepţiei romane a grotescului. Or toate figurinele groteşti de factură alexandrină, difuzate sau copiate în atelierele locale pe tot cuprinsul imperiului, au dentiţia prognată completă.
Sensul abstract, decorativ al gryllilor este subliniat de Margarete Bieber şi G. Becatti pentru epoca elenistică şi de Jean-Pierre Cebeinfo pentru caricatura romană, datoare în atâtea privinţe celei alexandrine.
Care este însă în epoca romană soarta celuilalt fel de grylloi, de tipul hippalectryon şi cel cu corp uman şi cap de animal?
Genul hippalectryon dăinuie în gliptică până la începutul secolului III, fără a se confunda cu gemele gnostice şi fiind în general stereotip în alternarea părţilor componente. Bonnerinfo nu include în categoria gemelor gnostice acest tip, pe care îl socoteşte pur grotesc şi decorativ, în schimb caricaturile umane cu cap de măgar sau de cocoş primesc la un moment dat o semnificaţie gnostică.
Monumente de acest din urmă fel se găsesc răspândite în secolul III şi la începutul secolului IV în toată lumea romană, în gliptică, coroplastică, frescă, mozaic. Dacă despre unele se poate sigur afirma că au o semnificaţie gnostică, asupra altora se ezită între valoarea caricaturală şi cea mistică.
Din cele spuse despre genul caricatural gryllos se desprinde în primul rând valoarea sa estetică decorativă, sub formă de hippalectryon sau umană, aceasta din urmă apărând ca o manifestare a preferinţei artei elenistico-romane de a transforma figura omenească într-un element decorativ.
Gryllii elenistico-romani îşi au la rândul lor ecoul târziu în măştile decorative ale stilului gotic.
Despre podoabele în Dacia romană se poate avansa concluzia de ordin general că ele nu fac notă aparte faţă de ceea ce cunoaştem în această direcţie pentru tot Imperiul roman.
Aproape toate categoriile de podoabe sunt bine reprezentate, iar dacă ne gândim la gliptică, atelierele de la Romula şi eventual de la Sucidava şi Potaissa prin stilul lor propriu constituie o notă originală.

LES BIJOUX ROMAINS EN DACIE

RESUME

La tradition dace, de longue date dans l'art des ornements en argent, ne trouve pas, apres la conquete de la Dacie, son echo dans l'orfevrerie de l'epoque romaine. Le fait doit son explication â la brusque cessation de l'acces aux gisements de metaux precieux, controles durant cette periode par les autorites imperiales. Ainsi que les autres provinces de l'Empire, la Dacie s'ouvre â la circulation des bijoux romains et se plie aux modes successives de ces ornements. Les nombreuses decouvertes archeologiques dans les categories des bagues, des boucles d'oreille, des colliers sont autant de documents sur le gout, les ressources et la position sociale de la population romaine et romanisee de la Dacie.
Notre etude se propose d'enregistrer et d'ordonner chrono-logiquement ces pieces de parure du patrimoine national et de formuler quelques remarques sur leurs accessoires - les pierres gravees provenant au moins d'un centre producteur localise â Romula, sinon de plusieurs centres de la Dacie inferieure.
Un bref apergu sur le probleme des grylles, soulignant l'importance dont jouit ce genre de caricature dans l'iconographie glyptique de la Dacie, vient de mettre fin â la presentation qui constitue l'objet de cet article.

studia-2

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2