Portretul roman în România

IDENTIFICĂRI PORTRETISTICE

Prezentul capitol este consacrat studierii celor 38 de portrete cărora am reuşit să le aflăm şi, sperăm, să le şi demonstrăm apartenenţa la iconografiile unor cunoscute personaje politice sau culturale ale lumii greco-romane. Majoritatea o constituie, cum era şi firesc, figurile de împăraţi romani, de membri ai familiilor imperiale. Doar 8 portrete imperiale sînt, după părerea noastră, susceptibile de a fi altfel interpretate; pentru acest fapt ele nu sînt mai puţin sigur portrete imperiale. Incertitudinea constă în privinţa persoanelor, nu a rangului lor. Identificarea s-a făcut pe baza unui imens material portretistic, adunat şi prelucrat de diverşi autori începînd încă de la finele veacului trecut şi pînă astăzi. Atît noile descoperiri, cît şi noile reconsiderări ale perioadelor, fazelor ori stilurilor portretisticii romane şi implicit ale identificărilor personajelor constituie şi vor constitui şi în viitor subiectele unor abordări tot mai exacte, mai circumstanţiate, în cadrul vastului şi pasionantului domeniu al iconografiei imperiale. Realizările impunătoare şi temeinice de pînă acum ne situează pe un tărîm ferm, de la sfîrşitul secolului I î.e.n. pînă în primul sfert al veacului III e.n., cu prea puţine excepţii înlăuntrul acestui răstimp. Efigiile monetare sînt reperul iconografic cel mai cert, apoi busturile cu numele celui reprezentat înscris pe ele, apoi pietrele gravate; toate împreună, supuse analizei critice, impunîndu-se ca nouă sursă de informare şi interpretare iconografică, alături de piesele în ronde-bosse ce şi-au căpătat identitatea graţie izvoarelor abia amintite.
Fiziognomonia are a-şi spune cuvîntul argumentativ ori critic atunci cînd la identificarea unor personaje pot fi invocate informaţii istorice scrise, deloc rare atît pentru imperiul timpuriu cît şi pentru cel tîrziu. Bianca Maria Felletti Maj, Raissa Calza, dar şi alţii înaintea lor, au recurs la atare informaţii contemporane personajelor în discuţie, imediat posterioare lor sau mult mai tîrzii. Critica, atît sub raport iconografic, cît şi istoric a acestor izvoare scrise este ea însăşi o disciplină complexă în care mai important este să ştii unde să te opreşti decît să epuizezi steril ademenitoarele tertipuri ale arguţiei nesusţinute de temeiuri obiective. Pentru răstimpul evantaiului portretistic din prezentul capitol, cititorul este îndemnat să se adreseze, dincolo de ceea ce spaţiul ne-a îngăduit să-i oferim noi înşine, textelor istoriografiei epocii. Din Istoria romană a lui Dio Cassius (cca 164—cca 235), scrisă în greceşte, în 80 de cărţi, s-au păstrat integral doar cărţile XXXVI—LIV, cuprinzînd nararea evenimentelor dintre anii 68—69 î.e.n.; din cărţile anterioare avem doar fragmente restrînse; ceva mai ample sînt fragmentele cărţilor LV—LX (ani 9 î.e.n. — 45 e.n.) şi LXXIX—LXXX. Pentru textul pierdut beneficiem însă de excerptele bizantine executate la dorinţa împăratului Constantin Porfirogenetul (sec. X), de rezumatul călugărului Ioannes Xifilinus (sec. XI) şi de cel al lui Ioannes Zonaras (sec. XII). După ce a deţinut înalte funcţii politice şi administrative, Dio Cassius se retrage în Niceea natală şi-şi scrie opera (începută cu întemeierea Romei) care se termină prin nararea evenimentelor domniei lui Severus Alexander. Tot în greceşte îşi scrie cele opt cărţi ale lucrării sale şi sirianul Herodian. Istoria imperiului roman după moartea lui Marcus Aurelius pînă la urcarea pe tron a lui Gordian III (deci de la 180 la 238) a fost redactată în jurul anului 240. Africanul Sextus Aurelius Victor a fost consularis Pannoniae secundae în 361, prefect al Romei în 389 şi înalt judecător sub Theodosius I (împărat între 379—395). Scrierea intitulată Caesares a redactat-o prin 360. Expune pe scurt biografiile împăraţilor romani de la Augustus pînă la Constantius II (mort în 361).
Istoricul Eutropius a fost magister memoriae al lui Valens (împărat între 364—378), a luat parte la campania partică a lui Iulian Apostatul, iar în calitatea sa de istoric de curte a primit însărcinarea să scrie o scurtă istorie romană (Breviarium ab Urbe condita), în 10 cărţi. Redactată în 369, aceasta expune faptele mai de seamă de la întemeierea Romei pînă la moartea lui Iovian (364). Istoriei imperiului de la Augustus pînă la Valens îi sînt consacrate cărţile 7—10.

La războiul partic al lui Iulian Apostatul participă şi istoricul Ammianus Marcellinus, născut la Antiochia în 330 şi mort la Roma pe la anul 400. Lucrarea sa intitulată Rerum gestarum libri a fine Cornelii Taciti (Cărţi de istorie romană de la sfârşitul istoriei lui Cornelius Tacitus) zugrăveşte în 31 de cărţi istoria romană de la moartea lui Domiţian (96) pînă la tragicul sfîrşit al lui Valens (378), ars de viu împreună cu suita şi statul său major de către goţi, în timpul unei lupte împotriva acestei seminţii germanice, bătălie dată în apropiere de Adrianopol. Primele 13 cărţi s-au pierdut. Cărţile XIV—XXXI, păstrate, relatează evenimentele anilor 353—378. Acest continuator cronologic al scrierii lui Tacit este deopotrivă şi al doilea mare istoric roman de limbă latină, demn emul al înaintaşului său.
În fine, scrierea istorică latinească cea mai controversată, dar şi cea mai bogată în amănunte pitoreşti, este aşa-zisa Istoria Augustă, cuprinzînd biografiile împăraţilor de la Hadrian şi pînă la Diocleţian exclusiv. Şase nume trec drept autorii celor 39 de biografii imperiale; presupuşii autori lasă a se înţelege că şi-au redactat opera la finele veacului III şi începutul celui următor, aşa cum s-ar deduce din dedicaţiile ori invocaţiile către Diocleţian, Constantius Chlorus şi Constantin cel Mare. În decursul paginilor acestui capitol am trimis şi noi la numele autorilor respectivelor vieţi, urmînd traducerea românească semnalată cititorului. Pe acesta trebuie să-l avertizăm însă că dacă data numitei scrieri este încă obiect de controversă, Ronald Syme (Emperors and Biography. Studies in the Historia Augusta, Oxford, 1971) a demonstrat unicitatea autorului ei, explicînd inadvertenţele deja ştiute, semnalînd şi rezolvînd altele trecute cu vederea; exegeza sa este indispensabilă folosirii corecte, ca izvor istoric, a textului Istoriei Auguste. Syme recunoaşte unitatea vieţilor epocii Antoninilor, ele avînd la bază scrierea unui autor contemporan sau imediat posterior. În mai mică măsură în vieţile Severilor, dar foarte mult în cele din perioadele următoare, erorile şi informaţiile de scandal mişună. Aceasta nu înseamnă întotdeauna că atare informaţii sînt lipsite de substrat real. Herodian le dă şi el. Pe unul cît şi pe celălalt (I. A.) i-am citat pornind de la ideea că o îndelungată comportare demenţială la vîrful puterii, de unde la început se menţine izolată şi nocivă doar pentru cercul puterii, ajunge în cele din urmă, prin propagare şi spoliere, prin armată şi administraţie să mineze în totalitatea lui psihicul colectiv al statului. Or tocmai aceasta este cauza morţii unei civilizaţii. Citînd pe Herodian şi Istoria Augustă am vrut să menţinem mereu prezentă întrebarea: cum de a fost posibil? Să reamintim două celebre pasaje din eseul Margueritei Yourcenar, Les visages de l'histoire dans l'Histoire Auguste: „În ciuda lungii liste a documentelor false, a afirmaţiilor inepte şi a confuziilor de nume, de date şi de evenimente, eroarea şi minciuna înfloresc adesea în Istoria Augustă, mai puţin în enunţarea faptelor decît în interpretarea dată acestora. În nouă cazuri din zece minciuna e dictată de ura partizană sau de linguşirea principelui la putere. Portretul lui Gallienus nu e decît un pamflet inspirat de ranchiuna senatorială; cel al lui Claudius Gothicus conţine aproape tot atît adevăr ca un discurs electoral din zilele noastre sau ca unul funebru din secolul XVII. Commodus a fost un principe detestabil, dar viaţa sa scrisă de Lampridius nu e decît un furios rechizitoriu post-mortem. Istoricii susţin în mare, grupul plutocratic şi conservator ce devenise senatul”. Pentru Marguerite Yourcenar nu este important dacă cei şase autori ai celor 39 de biografii imperiale au fost în realitate una şi aceeaşi persoană sau dacă opera în întregimea ei a fost scrisă mai tîrziu decît ar fi voit să lase impresia presupusul ei unic autor. Importante nu sînt nici erorile şi nici falsurile evidente, ci, pe de o parte, mentalitatea care se degajă din operă, cea pe care ea o reflectă indirect, iar pe de alta, ideea despre amurgul unei civilizaţii pe care scriitoarea o deduce din noianul de fapte.

Anularea noţiunilor de „decadenţă” şi de „progres” obiectivate altfel decît în ordinea spiritului, încă şi aici într-un mod foarte particular şi înalt, este una din caracteristicile perspectivei istorice a Margueritei Yourcenar: „Oamenilor finelui veacului trecut, decadenţa romană le apărea sub aspectul unor patricieni încununaţi cu roze, sprijinindu-se cu cotul pe perne sau pe fete frumoase, ori chiar, aşa cum şi i-a închipuit Verlaine, compunînd indolenţi acrostihuri şi privind trecînd pe uriaşii barbari albi. În ce ne priveşte sîntem mai bine informaţi asupra felului în care o civilizaţie ajunge să piară. Nu din pricina abuzurilor, a viciilor sau a crimelor care există de cînd lumea, căci nimic nu poate dovedi că cruzimea lui Aurelian a fost mai cumplită decît cea a lui Octavian, ori că venalitatea în Roma lui Didius Iulianus era mai mare decît în cea a lui Sylla. Bolile de care se moare sînt mai specifice, mai complexe, mai lente, uneori mai greu de descoperit şi de definit. Am învăţat însă a recunoaşte gigantismul care nu-i decît o contrafacere nesănătoasă a unui proces de creştere, risipa care te face să crezi în existenţa bogăţiilor ce, iată, nu mai există, supraabundenţa repede înlocuită cu foametea la cele dintîi semne de criză, distracţiile organizate de sus, atmosfera de inerţie şi panică, de autoritarism şi anarhie, reafirmările pompoase ale unui trecut măreţ în mijlocul mediocrităţii şi dezordinii, reformele care nu sînt decît paliative şi acele accese de virtute ce se manifestă doar prin măsuri radicale, gustul pentru senzaţional ce duce la triumful politicii celei mai cumplite, pe cei cîţiva oameni de geniu prost secundaţi şi rătăciţi în gloata grosolanilor descurcăreţi, a nebunilor violenţi, a oamenilor de bine nepricepuţi şi a înţelepţilor neputincioşi. Cititorul modern se află la el acasă în Istoria Augustă”.
Pentru orientarea aceluiaşi cititor în ce priveşte problematica exegezei Istoriei Auguste, îl trimitem atît la studiul introductiv al traducerii româneşti (I. A.) cît şi la teza de doctorat a lui Henri Stern, Date et destinataire de l'Histoire Auguste, Paris, 1953, precum şi la o altă carte importantă a lui Sir Ronald Syme, Ammianus and the Historia Augusta, Oxford, 1968. Accesibile şi atrăgătoare sînt cele trei volume ale lucrării Figuri de împăraţi romani, de D. Tudor, apărute la Bucureşti în 1974—1975.

1 Homer(il. 1 ab). Cap de marmură inedit, ceva mai mare decît dimensiunile naturale, provenind dintr-una din cetăţile pontice dobrogeneinfo; el pune dificile probleme de identificare şi interpretare. Barba şi masa capilară sînt bogate, dar cea din urmă este sumar tratată, şi numai în părţile vizibile. Pe creştet şi în partea din spate ea este doar eboşată. Urechile sînt mult împinse înapoi, dar bine trasate şi prelucrate cu oarecare atenţie. Barba şi mustăţile sînt redate în şuviţe groase care curg în jos. Şuviţele bărbii, mai detaliate decît ale coafurii, urmează în general traseul literei S, iar barba este rotunjită la vîrf şi pe bărbie. Părul bogat lasă liberă o frunte „triunghiulară”, marcată de două cute orizontale. Ochii sînt mici, cu pleoape groase, iar globurile oculare nu au pupilă plastică. Două cute pornind în jos, de la baza nasului, completează aerul de distincţie şi meditaţie al acestui remarcabil portret. Un amănunt semnificativ: părul este masat într-o protuberanţă laterală la nivelul fiecărei tîmple, aceste protuberanţe fiind retrase ceva mai înapoi din pricina deplasării spre spate a urechilor şi a minimei dezvoltări a părţii posterioare a capului. Alături de acest din urmă detaliu, neprelucrarea părului în părţile amintite indică limpede că portretul era destinat privirii din faţă sau de pe laterale, el urmînd a fi adosat unui perete ori plasat într-o nișă.
Este firesc ca alura intelectuală a chipului să ne ducă cu gîndul la unul dintre împăraţii filosofi, singurul cu iconografie asemănătoare neputînd fi decît Iulian Apostatul. Raissa Calzainfo include printre portretele acestuia un cap de dimensiuni reduse (11,5 cm), intrat în Muzeul din Ierusalim în 1942 şi provenind, se pare, din Siria. Lipsa pupilei plastice la acest portret, precum şi vîrsta înaintată a celui reprezentat (Iulian moare la 33 de ani, în 363, după nici trei ani de domnie) o determină însă pe autoare să vadă mai degrabă în micul cap de la Ierusalim o replică tîrzie a chipului lui Zenon sau Sofocle.

Îndreptîndu-ne deci către reprezentările poeţilor şi intelectualilor greci constatăm cu satisfacţie că avem de-a face cu un deosebit de interesant portret al lui Homer. G.M.A. Richterinfo împarte destul de bogata serie a acestora în patru tipuri: 1) aşa-numitul tip Epimenides, reprezentat de 7 exemplare; 2) aşa-numitul tip Modena atestat de două replici mici de bronz ale aceluiaşi prototip; 3) tipul Apollonios din Tyana, căruia i se integrează 13 exemplare; 4) tipul elenistic, tipul orb, cel mai cunoscut dealtfel, este un portret realist, imaginar, în stilul elenismului tîrziu, bucurîndu-se de mare popularitate, atestată de cele 22 de exemplare existente. În vreme ce originalul tipului Modena este plasat în prima jumătate a secolului IV î.e.n., iar cel al tipului Apollonios din Tyana în jurul anului 300 î.e.n., prototipul celui elenistic, este contemporan cu Altarul de la Pergam, cu Laokoon, cu portretul lui Pseudo-Seneca.
Acest nou portret al lui Homer se încadrează tipului Epimenides care-şi trage numele de la cel al profetului cretan despre care se spune că a dormit 40 sau 57 de ani într-o peşteră (unele piese ale tipului au pleoapele închise). Identificarea respectivelor portrete a fluctuat multă vreme între Epimenides şi orbul Homer. Ultima identificare este acum unanim acceptată. Este vorba, în speţă, de una dintre cele mai nobile creaţii ale portretisticii greceşti. Data originalului trebuie căutată în jur de 450 î.e.n. S-a emis presupunerea că acesta ar putea reproduce însuşi capul statuii (de bronz?) ce i-a fost înălţată poetului de către Mikythos, la Olimpia, în partea stîngă a templului lui Apolo, printre alte multe ofrande aduse de acelaşi. Pausanias (sec. II e. n.) a văzut statuile lui Homer şi Hesiod la Olimpia: „Ofrandele aduse de Mikythos sînt foarte numeroase, dar ele nu se află toate la un loc, ci unele se văd în apropiere de statuile ce reprezintă pe eleanul Iphitos... alte ofrande se află pe partea stîngăinfo a marelui templu şi anume... poeţii Homer şi Hesiod, apoi zeităţile Asclepios şi Hygeia”. Aproape toate portretele lui Homer au părul reţinut de o bandă legată în jurul capului. În spaţiul închis de aceasta, părul e pieptănat în fîşii radiare. Părul de pe frunte este întors peste bandă şi prins la spatele capului. Numai portretul nr. 7 al serieiinfo, descoperit la Olbia şi aflat acum la Muzeul de Istorie din Moscova, nu are părul strîns în bandă. El este prevăzut însă cu orificii în care se implantase o cunună metalică. Micul portret olbian se aseamănă deci în această privinţă cu cel dobrogean, care nu are însă nici orificii de fixare a vreunei coroane metalice (sugerînd apoteozarea lui Homer, redată plastic de un vestit basorelief de la British Museum).
Homerul dobrogean are ochii deschişi ca cel din colecţia R. Boehringer de la Genevainfo. Deşi mai puţin finisat, el este mai expresiv decît exemplarul genevez. Cu toate că deplasate uşor, masele de păr de pe tîmple sunt păstrate cu străşnicie ca trăsătură iconografică individualizantă, în ciuda altor „licenţe” de amănunt deja amintite. Portretul lui Homer descoperit pe litoralul dobrogean, realizat în secolul II e.n., poate fi, ca şi cel olbian, o producţie a mediului artistic local. Cu atît mai mult ar fi de apreciat în atare caz expresivitatea remarcabilă a acestei excepţionale piese, cu cît ea atinge pe aceea a capului de la Müncheninfo.

2 Platon-Epicur (il. 2 a, b ,c ). Dublă hermă de marmură, inedită. Locul de descoperire al acestei piese este necunoscutinfo. Nu există o linie de demarcaţie a celor două capete. Masele capilare din această zonă nici n-au fost măcar eboşate. Ambele nasuri sînt ştirbite în părţile lor înalte. Bustul e păstrat pînă la partea de jos a bărbii, în cazul lui Platon (il. 2 a) şi ceva mai mult în dreapta capului lui Epicur (il. 2 b); pe umărul stîng al fiecăruia se vede o parte a faldurilor mantalei. Capul lui Platon a fost uşor alungit spre a corespunde volumului perechii sale.

Hermele duble de filosofi, poeţi sau istorici constituiau decoraţia obişnuită a interioarelor şi grădinilor păturii culte şi înstărite din imperul roman. Ca grupaje, ele sînt creaţii ad-hoc ale sculptorilor din imperiu şi de aceea, uneori, din nevoia adecvării volumelor, se sacrifică proporţia coordonatelor faciale ale celor reprezentaţi în atare jumelări iconografice.
Şi totuşi s-au păstrat prea puţine herme duble. Din cele 23 de portrete ale lui Platon, cîte i-au fost cunoscute Giselei Richter cu două decenii în urmă, există doar o singură hermă dublă (cu Zenon), descoperită în Egipt şi aflată acum la Luvruinfo. Alte două herme duble, dar dubioase în ce priveşte autenticitatea lor ca piese antice, se află una la Muzeul Naţional din Atenainfo (Platon jumelat unui personaj masculin necunoscut), iar cealaltă (unde întemeietorul Academiei este jumelat cu Zenon) la Muzeul din Berlininfo. Dublele herme ale lui Epicur sînt, cum era de aşteptat, cu prietenul său Metrodor, iar Richter cunoaşte trei pieseinfo. S-ar putea spune că dubla hermă de la Bucureşti este un unicum. Un unicum bizar în felul său. Căci dacă portretul lui Platon poate fi apropiat, sub raportul trăsăturilor, de cel aflat acum la Luvru şi achiziţionat la Smirna, în Asia Micăinfo, chipul lui Epicur este înzestrat cu o pieptenătură a părului deasupra frunţii tipică unor bine cunoscute imagini în ronde-bosse ale lui Alexandru cel Mareinfo. Gama portretelor lui Epicur numără 29 piese catalogate de Richterinfo. Chipul întemeietorului Grădinii este generic în cazul dublei herme pe care o publicăm. Sigur, el nu poate fi decît al lui Epicur, nediscordînd faţă de nici unul din portretele sale cunoscute, dar neîntrunind totodată acea notă de specificitate atît de caracteristică. După modul redării volumelor faciale, după maniera de tăiere a gurii şi după expresivitatea ei, artistul sculptor pare să fi aparţinut tradiţei şcolii attice de epocă romană, mai precis din vremea Antoninilor. Poate că intenţia sa a fost să redea, la modul generic, două chipuri de filosofi adosate, avînd drept modele portretele lui Platon şi Epicur, fără să se fi socotit obligat la rigoare iconografică. Pare-se că procedeul era destul de răspîndit în epocă, cu atît mai mult cu cît o ambiguitate cerută în mod expres ori meşteşugit insinuată între figura unui filosof şi cea a beneficiarului sculpturii nu putea decît să-l măgulească pe cel din urmă, să-i flateze orgoliul său de intelectual. În acest sens ne stau mărturie două capete duble, descoperite la Baiae în zona aşa-ziselor „Terme della Sosandra”. Sînt mai mici decît mărimea naturală şi fiecare reia pe ambele părţi portretul aceluiaşi personaj. E vorba de două portrete genericeinfo, unul sugerînd chipul lui Hermarhos din Mitilene (elev al lui Epicur şi urmaş al acestuia la conducerea şcolii, după 270 î.e.n.), iar celălalt pe al logografului Hiperide (389—322 î.e.n.).

3 Lucius Antonius (il. 3 a, b , c ). Cap de marmură inedit înalt de 42 cm, deci superior mărimii naturale, aflat acum în depozitele M.I.R.S.R.info şi reprezentînd un bărbat între 30—40 de ani. Locul descoperirii este necunoscut; probabil achiziţionat în străinătate la sfîrşitul secolului trecut sau la începutul acestuia. Este un portret de excepţională valoare artistică, exprimînd cu multă forţă caracterul, ambiţiile unui personaj ce cu siguranţă a avut de jucat un anumit rol în lumea vremii sale. Gura nu prea mare, încadrată de două pliuri coborînde, indică multă dorinţă de parvenire, dar şi lipsă de mijloace întru deplina ei realizare, de unde şi alura uşor dezabuzată, bine controlată de o anumită crispare a părţii de jos a feţei. Buza inferioară este uşor ieşită. Ochii sînt mari, ca şi urechile; ei au arcade puternice, partea de jos a frunţii fiind la rîndu-i protuberantă. Chelia avansează pînă spre creştetul capului, dar părul este bogat la spate şi pe tîmple, redat în groase şuviţe şerpuinde (Flockenhaare). Gîtul este gros, puternic, iar în partea stingă a lui se văd cel puţin două cute oblice ale carnaţiei.

Prin felul de redare a părului, prin volumele sugerate de carnaţie, prin însăşi mobilitatea şi plasticitatea ei, portretul se vădeşte a fi opera unui sculptor vestit din a doua jumătate a secolului I î.e.n. şi va fi fost parte a unei statui onorifice ieşită dintr-un atelier grecesc ce lucra pentru mărimile Romei republicane. Statuie onorifică a unui oficial roman, prin dimensiuni şi puternica personalitate sugerată, ne rămîne să-i căutăm identitatea recurgînd la iconografia monetară a timpului şi numai după aceea să vedem dacă-i mai putem găsi analogii în rîndul altor opere plastice. Interpretînd profilul monetar al lui Lucius Antonius, Bernoulliinfo scotea în evidenţă tocmai trăsăturile fizionomice cele mai caracteristice cum ar fi calviţia avansată, pomenită şi de cîteva inscripţii pe proiectile de praştie din plumbinfo, descoperite la Perusia (Perugia). Monede de aur şi argint au fost bătute de către Marcus Antonius cu efigia celui mai tînăr dintre cei trei fraţi Antonius (Marcus, Caius şi Lucius) într-o monetărie itinerantă din Orient, în 41 î.e.n., anul consulatului (primul şi ultimul) lui Lucius Antoniusinfo. Bernoulli consemnează de asemenea existenţa unei baze de statuie onorifică descoperită în gimnaziul de la Pergam şi semnată de sculptorul Menofilos. Era o dovadă de cinstire adusă celui care prin anul 50 î.e.n. fusese quaestor al lui Q. Minucius Thermus, în Asia Mică. Bernoulli mai afirmă că personajul s-a bucurat de mai multe monumente onorifice, printre care şi o statuie ecvestră de bronz aurit ridicată la Roma, dar toate aceste imagini au fost distruse după izbînda lui Octavian asupra lui Marcus Antonius. Nu puţine sînt portretele în ronde-bosse cărora în vremea modernă s-a încercat să li se dea numele lui Lucius Antonius.
Climatul artistic căruia îi aparţine capul pe care-l publicăm este neîndoielnic grecesc continental, insular sau chiar microasiatic. Redarea masei capilare (Flockenhaare) constituie un factor comun al atelierelor din zona menţionată. Poulseninfo precizează că nu e vorba de o influenţă a artei policletice, întrucît şuviţele de păr n-au nimic pur clasic în ele, ci vădesc mai degrabă o contrafacere clasicizantă elocventă, în materie de plastică, asupra tonului vremii. În privinţa acestuia sînt elocvente în egală măsură capul masculininfo din Gliptoteca Ny Carlsberg, Copenhaga (inv. 457), statuia portret de la British Museum (inv. 1152), descoperită în pronaosul templului Atenei de la Prieneinfo, intaliul de la Lewes Houseinfo, capul de la Muzeul Naţional din Atena, descoperit la Smirnainfo, şi, în fine, capul lui Caesar de la Tasos, lucrat în marmură localăinfo. Omologînd acest cap de la Bucureşti, prin comparaţie cu efigiile monetare, drept portretul în ronde-bosse al lui Lucius Antonius, credem că-i putem alătura ca asemănătoare profilul de pe gema de la Lewes House şi statuia portret de la Priene, mai înainte amintite. Este adevărat că portretul monetar prezintă o dublă bărbie, fapt subliniat de J.M.C. Toynbeeinfo. Trebuie avut în vedere că monedele datează din anul 41 î.e.n., iar cele două capete de statui (de la Priene şi Bucureşti), ca şi intaliul, pot fi cu 8—9 ani mai timpurii. Admiţînd, împreună cu Bernoulli, că Lucius Antonius nu s-a născut mai devreme de 81 î.e.n., el va fi avut deci cea 31 de ani în perioada însărcinărilor sale în Asia Mică şi în jur de 40 cînd a fost consul. Şi totuşi capul de la Bucureşti lasă impresia unei îmbătrîniri premature. Aceeaşi impresie i-o făcea lui Vessberg şi profilul monetarinfo. Într-adevăr, chipul lui Lucius se deosebeşte de cel al fratelui Marcus prin trăsături esenţiale, minuţios redate în spaţiul miniatural al flanului monetar. Întăriţi în convingerea, că nu avem de a face cu un portret monetar convenţional, chiar dacă diferit de al lui Marcus, sîntem prin însăşi existenţa, în cadrul aceleiaşi serii monetare, a efigiei lui Marcus Iunior, fiul lui Marcus Antonius, efigie care repetă mecanic modelul celei paterne, fără să aibă nici un fel de accent personal. Vessberg conchide în sensul că profilul monetar al mai tînărului Lucius arată mai vîrstnic decît al mai marelui şi ilustrului său frate. Chelia constituie, desigur, un serios motiv. Dar ea nu este unicul. Frămîntarea în gol a unei vieţi, ambiţiile atît de puternic trădate de capul de la Bucureşti, rămase neîmplinite peste aproape un deceniu, la vîrsta consulatului şi a portretului monetar, au făcut ca acesta din urmă să fie de fapt portretul unui om aflat la sfîrşitul carierei, nicidecum la apogeul ei, aşa cum îi va fi plăcut poate să creadă.

Istoriografia a fost totuşi generoasă cu Lucius Antonius, mai ales prin pana lui Dio Cassius. Aflat printre zeloşii susţinători ai lui Iulius Caesar, Lucius propune în 44 o lege care-i dădea acestuia puteri speciale precum şi o lege agrară în virtutea căreia, el însuşi a funcţionat ca împuternicit. Victoria de la Filipi (42 î.e.n.) asupra lui Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Caesar, îl situează în rîndurile lui Octavian cu care înţelege să se poarte ca între egali, pe temeiul că e fratele lui Marcus, la toate acestea adăugîndu-se ceea ce considera a fi de fapt esenţialul, şi anume îndreptăţirea „geniului” său. Dar să-i trecem cuvîntul lui Dio Cassius însuşi: „În anul care a urmat, cu numele, au fost aleşi consuli Publius Servilius şi Lucius Antonius, în fapt consulii erau Octavian şi Fulvia. Aceasta din urmă, soacră a lui Octavian şi soţia lui Antonius nici nu-l lua în seamă pe Lepidus... şi ţinea singură în mînă treburile statului, în aşa fel că nici senatul, nici adunarea poporului nu îndrăznea să ia vreo hotărîre împotriva voinţei ei. Iată un exemplu. Nimeni n-a consimţit să fie celebrat triumful lui Lucius asupra unor anumite populaţii din zona Alpilor, sub pretext că le-ar fi învins — lucru la care Lucius ţinea nespus — cîtă vreme Fulvia s-a împotrivit. Cînd însă şi-a schimbat gîndul, înduplecată de rugăminţile lui, toţi au votat pentru triumf. Aşa încît, dacă aparent Lucius Antonius a fost onorat şi a primit cinstea unui triumf pentru victoria împotriva unor populaţii pe care pretindea că le-a învins (căci nici nu săvîrşise ceva demn de a fi încununat printr-un triumf şi, ca să fim drepţi, nici măcar nu fusese comandant suprem prin acele ţinuturi), în realitate Fulvia era aceea căreia îi reveneau aceste cinstiri... Afară că Lucius a îmbrăcat toga triumfală şi s-a urcat pe carul de ceremonie, săvîrşind şi celelalte acte prevăzute în asemenea împrejurări, Fulvia a lăsat impresia că s-a slujit de prezenţa lui Lucius ca de aceea a unui subaltern... Lucius se tot lăuda că este egalul lui Marius, pentru că şi-a celebrat triumful chiar în ziua de anul nou, an în care pentru prima oară fusese ales consul.. Şi toate se datorau numai Fulviei şi banilor pe care ea îi împărţise pe ascuns în dreapta şi în stînga... Cît despre Lucius şi Fulvia, ca unii care se socoteau drept rude cu Octavian şi părtaşi la conducere, la început nu dădură semne de nelinişte. Cu trecerea vremii se văzură totuşi pe poziţii diferite; cei doi fiindcă nu căpătaseră partea ce i se cuvenea lui Antonius din împărţirea ogoarelor, iar Octavian pentru că nu primise în schimb de la ei legiunile făgăduite”. Cititorul poate urmări pe multe pagini relatarea de către Dio Cassiusinfo a faptelor lui Lucius Antonius, în traducerea românească a Istoriei romane. După ce se declară net împotriva lui Octavian, Lucius este asediat în Perusia, obligat prin foame să se predea, iertat de Octavian dintr-un motiv pe care Ronald Symeinfo ne lasă să-l înţelegem (este vorba de menajamentele faţă de Marcus Antonius cu care Octavian se reconciliază în anul 40 î.e.n., la Brundisium) şi trimis apoi, în virtutea aceloraşi raţiuni politice, ca legat în Spania al succesorului lui Iulius Caesar, unde moare după scurtă vreme în condiţii necunoscuteinfo. Lucius Antonius a fost deci, sub raport politic, în cel mai bun caz un fantast lipsit de clarviziuneinfo. Figura capului de la Bucureşti este, într-adevăr, nu numai aceea a unui ambiţios şi a unui vanitos, ci şi a unui fantast. Excepţionalului psihologism al acestui portret i se vor consacra poate încă multe pagini, mai ales dacă se va afla vreodată că el a fost achiziţionat în Turcia, făcînd plauzibilă ipoteza că va fi fost capul statuii onorifice ridicate lui Lucius Antonius în gimnaziul de la Pergam, lucrare ieşită din mîna sculptorului Menofilos. În tot cazul, din punct de vedere al stilului acestei opere nu se poate nega ideea înscrierii ei printre ecourile romane ale vestitei şcoli sculpturale din fosta capitală a regatului Atalizilor, lăsat prin testament moştenire Romei.

4 Domitia Longina(il. 4 ab). Cap de marmură inedit, înalt de 33 cm. Achiziţionat probabil în străinătateinfo. Cu excepţia ochilor şi a părţii superioare a frunţii, faţa este aproape în întregime spartă, la partea superficială a marmurei. Coafura caracteristică epocii Flaviilor, cu bucle perforate în centru cu burghiul. La spate, spre creştet, un coc de asemenea tipic coafurii feminine a vremii. S-a păstrat integral ovalul perfect al feţei precum şi părţile posterioare ale ambilor obraji, oval care exclude identificarea, ca portret imperial, cu faţa mai unghiulară a Iuliei, fiica lui Titus, cunoscută prin capetele de la Muzeul Naţional din Roma şi de la Galeria Uffizi din Florenţainfo. Acest portret nu are eleganţa şi excepţionala finisare a acelei frumuseţi feminine de la curtea Flaviilor, consemnată de vestitul cap de la Muzeul Capitoliului, Romainfo, dar prin distincţia-i organică se deosebeşte net de portretele unor particulare din epocă, portrete ce au avut şansa să se păstreze: Bustul de la Galeria Uffizi din Florenţainfo, cel de la Muzeul Naţional din Napoliinfo, capul de la Muzeul din Ostia, ori cel de la Fuldainfo.
Ce piese pot fi invocate atunci la dosarul iconografiei Domiţiei Longina? Portretul de la Muzeul greco-roman din Alexandria (inv. 3516) nu are ovalul feţei perfect, iar cel de la Muzeul din Paestum este vulgar şi o îmbătrîneşteinfo. Capul, provenind probabil de la Roma şi aflat acum la Muzeul Naţional din Varşovia (inv. 142717), este o piesă de calitateinfo căreia îi lipseşte însă ţinuta celei de la Bucureşti. Anna Sadurska o datează între 82—92 e.n. şi credem că are toată dreptatea. Cu totul altfel stau lucrurile cît priveşte portretul de la Muzeul Termelor, Roma (inv. 4219) şi cel de la Muzeul Naţional din Atena (inv. 307). Atît Hausmanninfo cît şi respectiv A. Dátzuli-Stavridiinfo le recunosc poziţia de excepţie în rîndul nu prea numeroaselor imagini ale soţiei lui „Calvus Nero” — Nero cel Chel — cum i se spunea unanim detestatului ei soţ. Capul de la Bucureşti si cele două abia menţionate constituie un trio iconografic dificil de explicat altfel decît prin caracterul lor postum, confirmat de o eternă tinereţe, de absenţa oricărui psihologism, de vălul olimpian menit să acopere pentru eternitate chipul acelei nefericite femei căreia posteritatea i-a fost recunoscătoare pentru că a participat la eliminarea odiosului tiran.
Domiţia Longina era fiica marelui generalinfo Gnaeus Domitius Corbulo pe care Nero îl cheamă în octombrie 66 în Grecia şi-l obligă să se sinucidă. În 70 Domiţia este dată de soţie lui Domiţianinfo, drept semn de preţuire al lui Vespasian faţă de memoria celui mai ilustru comandant militar al vremii sale. Cu Domiţian a avut un fiu şi ne putem închipui că viata nu i-a fost tocmai uşoară înainte de urcarea acestuia pe tron, în 84, şi cu atît mai puţin după. În 83 a repudiat-o pentru că, chipurile, se îndrăgostise nebuneşte de actorul Paris. Este anul în care prea eticul Domiţian ucide trei fecioare vestale sub motiv de imoralitate. În lipsa Domiţiei, împăratul se consolează avînd drept concubină pe nepoata sa Iulia, fiica fratelui Titus, predecesorul său imperial. Anul următor Domiţia este chemată înapoi la palat, Domiţian afirmîndinfo că acţionase astfel „sub presiunea maselor populare”. Cum se ştie, Domiţian se situase cu timpul în mijlocul unui cerc vicios al crimei. Fiecare nou complot ratat pricinuia şi mai multe execuţii. În cele din urmă, Domiţia, temîndu-se pentru propria-i persoană, a consimţit să participe la un complot, alături de şambelanul Partenius, de cei doi prefecţi ai pretoriului, dintre care Petronius Secundus fusese de curînd numit. Stefanus, cel ce urma să execute gestul suprem, a pătruns la împărat graţie conspiratorilor şi l-a lichidat, puternic cum era, doar cu ajutorul slugilor lui Parteniusinfo. Era ziua de 18 septembrie 96 cînd dinastia Flaviilor se stingea prin uciderea unui tiran. Domiţia îşi salvase viaţa şi răzbunase totodată, într-o vai cît de fidelă efigie, uciderea propriului ei tată de către Nero. Nerva însuşi, investit de senat cu puterea imperială în chiar acea zi de septembrie, nu fusese străin de ce se pregătea şi, în fine, izbutise. Oglinzile cu care Domiţian îşi umpluse palatul spre a nu fi atacat pe la spate, nu i-au fost de nici un folos. Cînd e să se întîmple, se întîmplă!

În paginile ce urmează vor fi prezentate trei portrete ale lui Traian, dintre care doar primul este inedit, ca cele patru piese discutate pînă acum în cadrul prezentului capitol. Personalitatea lui Traian este bine cunoscută cititorului român, astfel că evocarea ei aici nu-şi mai are rostul. Cu atît mai mult cu cît oricine îşi poate reîmprospăta generalităţi ori amănunte recurgînd la recenta şi exhaustiva monografie a lui Eugen Cizekinfo, sau la capitolul cărţii noastre la care ne-am referit puţin mai înainteinfo.

5 Traian(il. 5 a, b, c ). Cap de marmură cenuşie, avînd înălţimea de 26 cm. A fost descoperit la Roma şi provine din colecţia M. Sutzuinfo. Nasul, gura şi bărbia sînt deteriorate. Capul este uşor înclinat către partea dreaptă.
După cum se ştie, W. H. Grossinfo împărţea bogata portretistică a lui Traian în mai multe tipuri ce urmau, fireşte, evoluţia în timp a fizionomiei împăratului, ţinînd totodată seama de anumite cerinţe oficiale legate de înfăţişarea şi difuzarea în imperiu a imaginilor Optimului Princeps. El propunea aşadar grupul primului portret, al celui de al doilea portret: tipul cu corona civilis — Bürgerkronentypus şi tipul de la Florenţa, Palatul Corsini; grupul portretului decenal oficial, realizat cu prilejul sărbătoririi a zece ani de la venirea la domnie (în 98 e.n.); grupul imaginilor descendente din portretul decenal, subîmpărţit în tipul bustului de la Viena şi al capului de la Oslo şi în tipul capului de la Avignon şi al portretului votiv; în fine, iconografia traianică s-ar fi încheiat, în viziunea sa, cu bustul de la München şi frumosul cap de la Ostia. Caracteristica principală a capului de la Bucureşti nu este neapărat cea a locului timpuriu pe care l-ar ocupa în portretistica lui Traian, ci maniera de realizare a carnaţiei pline, a redării şuviţelor de păr în forma literei S (ca îndepărtată amintire a portretelor republicane din a doua jumătate a veacului I î.e.n., ieşite din atelierele greceşti sau chiar microasiatice), dar mai ales comprimarea părţii de jos a feţei (buze, gură, bărbie), vădind deopotrivă voinţă şi stăpînire de sine, trăsătură pe care am mai întîlnit-o la portretul lui Lucius Antonius, cu alte accente însă şi alte semnificaţii. Este de fapt vorba de o concepţie portretistică ce acordă importanţă deosebită jumătăţii inferioare a feţei şi mai puţin ochilor. Lipsiţi de pupilă plastică, aceştia trebuie să cedeze gurii întîietatea în ce priveşte puterea de expresie.
Portretul în discuţie nu este singular. El îşi află apropiate analogii, nu doar formale, ci de concepţie asupra raportului dintre volum şi plasticitate facială, în trei piese catalogate şi discutate de Gross. Este vorba de un bust de marmură aflat la Roma în comerţul de antichităţi (înaintea ultimului război, la peste o jumătate de secol de vremea în care Sutzu a cumpărat valorosul chip al lui Traian) şi care pe deasupra poseda şi particularitatea de a avea capul înclinat către umărul dreptinfo. Gross situa respectivul bust în grupul primului portret (nr. 4). În acelaşi grup cuprindea şi capul de la Frankfurt am Main, păstrat la Liebieghaus, cap ceva mai alungit, lucrat în marmură cenuşie (ca şi cel de la Bucureşti) şi despre care credea că ar fi fost sculptat în insulele greceşti ori în Asia Micăinfo. În fine, al treilea portret, similar celui în discuţie, este capul de la Palatul Corsini al Prato de la Florenţa, cap de marmură grecească uşor dat pe spate şi înclinat spre dreapta, pe care Gross îl consideră tot o operă greceascăinfo. Capul de la Florenţa este plasat de Gross în al doilea grup portretistic, de dinaintea portretului decenal oficial. Avem deci oricum de a face cu reprezentări ale lui Traian ţinînd de prima parte a principatului său. Dacă admitem ca dată de naştere a împăratului anul 53, înseamnă că atare portrete l-ar înfăţişa între 45 şi 55 de ani. Privin-du-le n-am putea afirma cu certitudine ce vîrstă are personajul. Va fi fost vorba de o eludare intenţionată a vîrstei? În ce-l priveşte pe Traian, acest lucru pare puţin probabil. Părul îi era alb înaintea urcării pe tron, iar maturitatea şi senectutea le socotea mai degrabă confirmări ale autorităţii imperiale decît diminuări ale ei. Atare portrete nu fac decît să adeverească spusele lui Plinius cel Tînăr şi ale lui Dio Cassius despre vigoarea şi rezistenţa împăratului, în ciuda vîrstei şi părului prematur albit.
Chiar patru fiind, aceste portrete nu se singularizează, cît priveşte voluntarismul expresiei faciale şi vigoarea lipsită de vîrstă a chipului (care nu este, după cum s-a văzut, o cerinţă expresă a portretisticii oficiale), în restul iconografiei traianice. Asemănător este capul (nr. 648) din Depozitele Vaticanuluiinfo, asemănător cel (păstrat doar jumătatea inferioară) al unei statui eroice colosale de la Muzeul din Sevillainfo, asemănător, după cît ne putem da seama dintr-un desen, cel al unei statui eroice dispărute, una din piesele de început ale colecţiei berlineze de antichităţiinfo. În ce priveşte realizarea artistică, stilul sculpturii, nu putem să nu le recunoaştem o individualitate aparte.

O individualitate care, aşa cum bănuia Gross, ne duce către insulele greceşti. Mai multe capete masculine şi feminine datînd de la începutul secolului II e.n. au fost descoperite în insula Cos şi asemănarea stilistică a acestora cu grupul celor patru portrete traianice despre care vorbim este izbitoareinfoinfo.
Este foarte posibil ca un atelier sculptural grecesc, insular ori microasiatic să fi lucrat la Roma sau la Ostia în primul deceniu al principatului lui Traian, cele patru-cinci capete fiind o dovadă a funcţionării acestuia în Italia, iar tipul portretistic de el creat să fi exercitat la rîndu-i anumite influenţe asupra portretelor statuilor eroice amintite şi nu numai asupra lor (a se vedea mai jos discuţia în jurul capului lui Traian din Colecţia Severeanu, nr. 7). Dar capul înclinat se înscrie mai degrabă în gestica unei statui decît a unui bustinfo. Bănuim aşadar că aceste capete vor fi aparţinut sau urmau să aparţină unor statui de felul celei de la Sevilla, ori a celei dispărute de la Berlin, integrabile şi ele producţiei presupusului atelier de obîrşie grecească.

6 Traian (il. 6 ab). Cap de marmură italică, mult înnegrită, înalt de 37 cm, descoperit la Ostiainfo în 1869; acum în sălile de expunereinfo ale M.I.R.S.R. Este vorba de una şi aceeaşi piesă cunoscută ca figurînd în sala XV a Muzeului Lateran Profan (nr. 879). Calza menţionează că A. Giuliano acceptă datarea propusă de Grossinfo pentru acest portret. El se încadrează grupului de imagini din descendenţa portretului decenal oficial, fiind copie sau variantă a unui unic prototip creat pentru jubileul de zece ani şi corespunzînd monedelor bătute în 108. Tot Calza subliniază că Gross apropie capul de la Lateran de un portret de la Oslo care este însă mai agitat şi-l redă pe împărat la o vîrstă mai înaintatăinfo.Portret tipic şi foarte caracteristic al împăratului, această piesă, datată după 108 e.n., denotă o anumită relaxare a maselor cărnoase, mai ales în expresia gurii, puţin cam delăsată. Meşele părului sînt lipsite de viaţă şi cad pe o frunte de asemenea neutră. Nota generală este monotonia, lipsa de vitalitate si căldură. Profilul este mai elocvent decît fațainfo.

7 Traian (il. 7 a,b ,c ). Cap de marmură albă cu granulaţie medie, înalt de cca 28 cm, aflat la Bucureşti, în Colecţia Severeanu (nr. 20001) a M.I.M.B. Capul a fost montat de către colecţionar pe un tronson de marmură gălbuie cu granulaţie foarte fină care completează partea de jos a gîtului. Cu aceeaşi ocazie urechile şi nasul au fost refăcute în ghips, profilul celui din urmă fiind alertat. Tot cu ghips au fost întregite şi unele ciupituri ale marmurei, la vîrful bărbiei şi pe buza superioară. Portretul a fost pentru prima dată identificat şi publicat de noiinfo. Am arătat atunci argumentele în virtutea cărora socotim că este vorba de una dintre ultimele imagini antume ale lui Traian, purtînd pe faţă urmele bolii şi ale oboselii. Nu este cazul ca întreaga demonstraţie să fie reluată aici.
După publicarea clasicei lucrări a lui Grossinfo, iconografia lui Traian s-a mai îmbogăţit cu cîteva imagini sculpturale. Întîi de toate două statui în armură, una descoperită la Ostia în 1938 şi aflată la Muzeulinfo din localitate (nr. 23), iar alta, provenind probabil tot din Italia, intrată la Fogg Art Museum (nr. 1954.71) din Cambridge (Massachusetts), în anul 1954, după cum arată numărul de inventar şi publicarea eiinfo doi ani mai tîrziu. Evident, Gross a recunoscut identificarea portretelor abia amintite. În 1955 a fost descoperit la Xanten, la est de Nijmegen, în apele rîului Waal, partea din faţă a capului şi pieptului unei statui de bronz a lui Traianinfo. Cu două decenii înainte de 1968 a fost descoperit în regiunea Ankarei vestitul medalion de bronz aurit înfățişîndu-l pe Traian îmbătrînit şi ros de boalăinfo. În mod întemeiat am făcut la vremea respectivă legătura cronologică între medalionul de la Ankara şi capul din Colecţia Severeanu. Gross nu a recunoscut însă niciodată identificarea portretelor de bronz de la Xanten şi de la Ankara. Pe primul l-a recuzat încă din 1965. Pe cel de al doilea, în 1971, cu ocazia publicării bustului de bronz de la Hanovra (Kestnermuseum) pe care-l consideră singurul portret de metal al lui Traian. Curios este faptul că bustul de bronz de la Hanovra aparţine primului grup de portrete stabilit de Gross şi este foarte asemănător capetelor de el şi de noi considerate ca ieşite dintr-un atelier grecesc activînd în Italia (vezi mai sus, nr. 5). Despre portretul din Colecţia Severeanu nu cred că Gross va fi luat cunoştinţă. Neîndoielnic că ar fi respins identificarea noastră. Aspectul vetust al carnaţiei pieselor de la Xanten, Ankara şi Bucureşti (Colecţia Severeanu) credem că este principalul motiv al lipsei de înţelegere a lui Gross pentru cel puţin primele două.

Îi era de neconceput în reprezentările plastice un Traian fiziceşte minat, cu toate că Raissa Calza accentuase asupra relaxării maselor cărnoase ale portretului de la Lateran, apropiat de Gross de cel de la Oslo (vezi mai sus, nr. 6).
Traian nu a ţinut niciodată să pară altfel decît arăta, nu era complexat de semnele premature ale senectuţii. Iată ce ne spune în Panegiric (4) Plinius cel Tînăr care-i era prieten: „Puterea lui, statura lui impunătoare, capul falnic şi faţa frumoasă, în plus o maturitate a vîrstei care nu l-a înconvoiat, iar părul lui, pe care un dar al zeilor l-a împodobit cu semnele premature ale bătrîneţii, care nu fac decît să-i sporească măreţia — toate acestea nu vestiseră în toată lumea un împărat?”info. După mai bine de un veac Dio Cassius scria (68, 6, 1): „Acesta (Traian, n.n.) era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa precum şi prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vînjos (începuse să domnească la vîrsta de patruzeci şi doi de ani) şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi; iar sufletul era la înălţime deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrîneţe”info.
Însemnătatea portretului lui Traian din Colecţia Severeanu constă tocmai în aceea că, alături de imaginile de la Xanten şi Ankara, încetăţeneşte şi confirmă chipul împăratului din ultimele sale luni de viaţă. Faptul de a amîna pînă în cele din urmă momente desemnarea unui urmaş, de a nu renunţa nici pe patul de moarte la reluarea dezastruoasei campanii partice vădesc necurmata credinţă a principelui în inepuizabila sa forţă vitală, credinţă împărtăşită de majoritatea covîrşitoare a factorilor responsabili din imperiu, în primul rînd de cadrele armatei, şi care a constituit cu siguranţă temeiul politic, psihologic, militar al unor imagini de felul celor trei amintite.
Portretul din Colecţia Severeanu pare să fi fost descoperit în Dobrogeainfo. Oricum, n-am fostinfo şi nici nu sînt convins că e o operă locală. Plasticitatea excepţională a feţei există mai mult în posibilitate decît obiectivă ca atare. Lucru ce mă face să presupun un original de bronz a cărui copie în marmură e inerent „ratată” datorită specificităţii înseşi a pietrei. O confirmare a acestei ipoteze ar putea fi capul de bronz de la Cladova, aflat la Muzeul Naţional din Belgradinfo, asemănător ca stil celui din Colecţia Severeanu. S-a spus că el l-ar reprezenta pe Claudius Livianus, prefectul pretoriului în cursul primului război dacic. În Muzeul Lateran Profan există, după opinia mea strict livrescă, o replică în marmură a capului de la Cladova, „portret al unui necunoscut” datat de Paribeniinfo la sfîrşitul secolului I e.n. Statuaria de bronz balcanică este o realitate peste care nu se poate trece atunci cînd se studiază arta romană la Dunărea de Jos. Asupra ei vom zăbovi şi noi în capitolul următor. Iată însă că se iveşte problema raportului dintre această statuarie şi portretistica în marmură. În lipsa mai multor piese probatorii, nu poate fi depăşit stadiul enunţării chestiunii. Oricum, rămîne fie doar pentru mine limpede că mîna care a lucrat capul traianic „dobrogean” nu poate aparţine decît mediului artistic grecesc, egeic ori microasiatic, aproape exclus celui pontic, local. Cu toate aceste semne de întrebare „ultimul portret antum” al lui Traian este una din puţinele capodopere ale artei romane în România.

8 Hadrian(il. 8 a, b, c). Cap de marmură inedit, descoperit la Roma, înalt de 40 cm, aparţinînd unei statui care depăşea mărimea naturală. Provine din colecţia M. Sutzuinfo. Deteriorat la partea superioară a nasului, în sensul că bucata de marmură desprinsă nu s-a păstrat integral, fiind lipită şi completată cu ghips. Faţă de axa gîtului, capul este uşor întors spre dreapta. Masa capilară este prelucrată în şuviţe dense şi înalte, pe frunte şi tîmple, pînă la urechi; pe restul capului părul este redat în şiruri concentrice de meşe abia eboşate. Acestea sînt ceva mai îngrijit lucrate pe ceafă. Barba şi mustaţa sînt scurte. Spărturi superficiale în zona bărbiei, pare-se moderne. Ochii au pupile plastice şi irisurile marcate. Lucrarea este conformistă, atipică şi rece. Motiv pentru care a şi fost bănuită de neautenticitate (copie renascentistă). Puţin probabil, deoarece capul era parte integrantă (detaşabilă) a unei statui (sau tocmai de aceea?).

Sprîncenele încruntate şi caracterul generic al capului trimit la bustul colosal din Rotonda Vaticanului (inv. 543)info. Numai pînă în 1891 iconografia lui Hadrian pe care o înregistrează Bernoulli se ridica la 21 de statui şi torsuri şi la 91 de busturi şi capete; este adevărat că nu toate erau opere antice. Numărul lor nu a sporit prea mult pînă la finele deceniului patru al veacului nostru, atunci cînd Wegner le trece din nou în revistă.
Iată însă că tocmai înaintea trimiterii la tipar a acestei cărţi se anunţă de la Constanţa (A. Rădulescu, Statui imperiale la Tomis, în Magazin istoric, 1985, nr. 2, p. 39, fig. 6) descoperirea în localitatea Vadu, jud. Constanţa, pe litoralul Mării Negre, a unui bust („sînt încă discuţii dacă partea descoperită nu aparţine unei reprezentări integrale”) în marmură „al lui Antoninus Pius”. Cu toate că fotografia nu este de calitate, structura feţei, barba şi masa capilară, bogate şi foarte plastic redate, mă determină să nu am nici un dubiu asupra adevăratei identităţi a personajului: Hadrian. S-ar părea că pe cap poartă o cunună (stejar sau laur?), iar trupul este în veşmînt civil. Gîndul ne duce la statuia de bronz a lui Hadrian de la Kadirli, în Cilicia, aflată la Muzeul din Istanbul, statuie reprezentîndu-l pe împăratul filelen în costumaţie greacă (hiton şi himation). Evident, nu ne putem pronunţa dacă portretul lui Hadrian de la Vadu reprezintă o variantă a statuii abia amintite (Portrait sculpture, pp. 71—72, nr. 35, pl. XXIII) sau a altor opere microasiatice (către care ne îndreaptă totuşi atît de puţin precisa imagine), ca de pildă statuia în armură de la Perge (ibidem, nr. 29, p. 68, pl. XIX, 2; XXI), ori cea în nuditate eroică de la Pergam (ibidem, nr. 31, p. 70, pl. XVIII, 1—2; XIX, 1). Nu este deci un portret foarte tipic al lui Hadrian, de vreme ce el poate fi confundat cu figura lui Antoninus Pius. Atelierele greceşti nu păcătuiau prin disparitatea flagrantă a exemplarelor aparţinătoare formulei iconografice adoptate. Singurele, din vecinătatea Dobrogei romane, cărora le este caracteristic atare bogat evantai de interpretări iconografice sînt atelierele microasiatice. Fiul adoptiv al lui Traian, desemnat ca urmaş la tron in articulo mortis, se stinge el însuşi la Baiae, la 10 iulie 138, după ce la 25 februarie al aceluiaşi an adoptase la rîndu-i pe Antoninus Pius. Despre viaţa şi domnia împăratului Hadrian cititorul se poate informa şi deopotrivă delecta citind celebra carte a Margueritei Yourcenar, recent apărută în traducere româneascăinfo.

9 Antoninus Pius (il. 9 a, b, c). Cap de marmură inedit, descoperit în Egipt, înalt de 33 cm. Provine din colecţia M. Sutzuinfo. Piesa are fruntea şi partea centrală a coafurii deteriorate. Nasul a fost retezat prin tăiere. Globurile oculare nu au marcate irisul şi pupila. Două cute, observabile în profil, conturează marginea superioară a mustăţii. Ochii sînt foarte apropiaţi, la rădăcina nasului. Aplatizare a feţei şi în general a capului. Figura este curăţită de orice expresivitate, trăsăturile fiind uşor idealizate.
Înclinarea spre dreapta a capului sugerează apartenenţa lui la o statuie. Linia trasată la partea de jos a buzei inferioare indică un prototip de bronz după care a lucrat marmorarul. Globurile oculare lise, precum şi idealizarea şi întinerirea figurii sînt elocvente asupra caracterului postum al prezentului portret (Antoninus Pius moare în vîrstă de 74 ani). Aplatizarea feţei şi a capului, precum şi apropierea ochilor la rădăcina nasului trimit către o manieră portretistică tipică Africii de nord.
Prezentul portret postum este întrucîtva similar celui tot apoteotic descoperit în 1857 la Ostia şi aflat acum în sala XVI a Muzeului Lateran Profan (inv. 947). Ca şi exemplarul de la Bucureşti, are partea de jos a buzei inferioare marcată printr-o linie, ceea ce presupune copierea după un original de bronz. Faţa este curăţită de orice rid şi implicit întinerită; ochii nu au pupilă plasticăinfo.

În ce priveşte mustaţa, barba, detaliile masei capilare, dar mai ales structura şi tectonica ansamblului, capul pe care-l publicăm se alătură celui provenit de la Formia şi care a căpătat numele de tipul Formiainfo, ilustrat de încă alte două portrete: bustul de la Baiae, acum la Muzeul Naţional din Napoli (inv. 6031) şi cel de la Gliptoteca din München (inv. 337)info. Acest tip a fost mult imitat. O treime din portretele păstrate îi aparţin. Aria sa de răspîndire nu se limitează la Roma şi împrejurimi, ci a fost copiat şi în provincii, cu precădere în Africa de nord.
Antoninus Pius s-a născut în 86 la Lanuvium, lîngă Roma. Numele său era Titus Aurelius Fulvus Boionius Antoninus, tatăl fiind originar dintr-o familie consulară din Gallia (Nemausus, Nîmes). În 120 s-a căsătorit cu Annia Galeria Faustina care moare în 141. Încă din timpul vieţii lui Hadrian şi la dorinţa expresă a acestuia a adoptat pe Marcus Aurelius, nepot al Faustinei, şi pe Lucius Verus, fiul lui Aelius Ceionius, prieten al lui Hadrian, urmaş desemnat al acestuia, dar mort de ftizie în prima zi a anului 138. Antoninus Pius moare la 7 martie 161 la Lorium, în etate de 74 ani. Iulius Capitolinus ni-l descrie astfel: „Era un bărbat frumos la chip, un spirit distins, un caracter bun, nobil, cu o înfăţişare blîndă, cu o rară înzestrare în domeniul elocinţei şi mai ales al literaturii, sobru, harnic agricultor, îngăduitor, darnic, corect, manifestînd aceste însuşiri cu modestie, fără trufie, în sfîrşit lăudabil întru toate şi meritînd a fi comparat cu Numa Pompilius, după părerea oamenilor de bine. A fost supranumit de către senat Pius, fie pentru că ţinea de braţ în şedinţele senatului pe socrul său, istovit de bătrîneţe... fie pentru că a cruţat pe cei pe care Hadrianus în timp ce era bolnav îi condamnase la moarte, fie pentru că a decretat lui Hadrianus postmortem, contra opiniei tuturor, onoruri imense şi infinite, fie pentru că l-a împiedicat să se sinucidă, supraveghindu-l şi păzindu-l, fie pentru că prin firea lui a fost foarte iertător şi n-a săvîrşit în timpul domniei sale nici un act de cruzime... Toată viața sa particulară şi-a petrecut-o foarte adesea pe ogoare, dar a devenit vestit în toate locurile. A fost ales de către Hadrianus între cei patru foşti consuli, pentru a guverna acea parte a Italiei în care avea cele mai multe posesiuni fiindcă Hadrianus se îngrijea de liniştea şi cinstea unui astfel de bărbat”.info sau: „A fost înalt de statură, impunător, dar fiindcă din cauza înălţimii la bătrîneţe începuse să se cocoşeze, îşi punea în jurul toracelui un corset de ateluţe de tei, ca să meargă drept”info.

10 Antoninus Pius(il. 10 ab). Cap de calcar descoperitinfo la Apulum (Alba Iulia), înalt de 36 cm, conservat la M.U.A.I. şi publicat anterior de noiinfo. Partea din spate a capului este tăiată, iar vîrful nasului lipseşte. Gîtul prelung este marcat de pliuri ale pielii, indicînd senectutea, în contrast cu obrajii lipsiţi de riduri. Pe frunte, părul este dispus în acoladă, iar fruntea însăşi este străbătută de trei riduri paralele orizontale. Ochii au pupila şi irisul bine marcate; pleoapele sînt precis trasate. Privirea este îndreptată în sus, dînd portretului un caracter apoteotic. Mustaţa se uneşte cu barba. Limita dintre masa capilară şi piele este puternic şi precis trasată. Părul e lucrat superficial în bucle mai largi, în vreme ce mustaţa şi barba sînt redate mai riguros, în şuviţe mărunte. Asemănarea este frapantă cu portretele de bătrîneţe ale lui Antoninus Pius. Măcar că informaţiile asupra descoperirii indică unul din cimitirele romane de la Apulum, nu este exclus faptul ca piesa să fi fost transportată acolo accidental, chiar în vremurile moderne, cînd, după cum ştim, au fost desfiinţate, în plin secol XIX, cea mai mare parte a numeroaselor ruine ale oraşului antic care, în ciuda dezvoltării sale vertiginoase sub raport economic şi urbanistic, nu avansează, în mod foarte curios, la rangul de municipium pînă în vremea războaielor marcomanice ale lui Marcus Aureliusinfo. În afara aspectului general al portretului în chestiune, care sugerează identitatea sa cu imaginile lui Antoninus Pius, cîteva detalii caracteristice certifică atribuirea noastră. În primul rînd privirea ridicată indică ipostaza de divus a imperialului personaj. În al doilea rînd aspectul neîngrijit al prelucrării părţii din spate a capului sugerează plasarea statuii căreia îi aparţinea portretul într-o nişă a unui edificiu dedicat poate cultului imperial. Că este vorba de o statuie, şi încă de una imperială, ne mai indică şi uşoara înclinare a capului spre dreapta, faţă de gît. În fine, o serie întreagă de detalii iconografice, specifice fizionomiei şi portretisticii lui Antoninus Pius, întăresc opinia rezultată dintr-o primă examinare a piesei. Ridurile orizontale de pe frunte sînt caracteristice multor portrete ale împăratului, ele apărînd foarte puternic trasate pe bustulinfo de la Muzeul Naţional din Napoli (inv. 6078), deopotrivă cu meşele de păr lăsate pe centrul frunţii şi stilizate pe piesa de la Apulum printr-un ieşind sub formă de acoladă a masei capilare.

Cutele de pe gît sînt înregistrate de iconografia tîrzie a lui Antoninus Pius, bineînţeles nu de cea cu caracter exclusiv oficial. Un cap conservat la Muzeul din Olimpia (Grecia) şi descoperit în 1878 la sud de exedra lui Herodes Atticus, se foloseşte şi de acest procedeu pentru a indica vîrsta înaintată a imperialului reprezentatinfo. Barba lui Antoninus Pius prezintă o anumită particularitate. Sub buza inferioară se află îndeobşte o „muscă”, făcînd, cîţiva centimetri mai jos, corp comun cu zona bărbii de pe bărbie. Nu ne surprinde că atare detaliu lipseşte, datorită execuţiei artizanale a portretului de la Apulum; dealtfel el nu apare în iconografia tîrzie a lui Antoninus, căci nu este prezent nici pe capul colosalinfo de la Muzeul Naţional din Atena (inv. 3563), nici pe cel de pe baza Columnei Antonineinfo aflată la Vatican (Giardino della Pigna, inv. 223). Nasul spart al portretului ce-l publicăm nu ne privează însă de un indiciu esenţial. El poate fi dealtminteri uşor reconstituit întrucît baza sa şi mijlocul sînt încă păstrate. Din faţă, el se prezintă aidoma totalităţii iconografiei împăratului, iar din profil nu face cîtuşi de puţin excepţie de la trăsăturile efigiilor monetare, atît de bogate şi atît de clare, pe care credem că le va fi urmat şi artistul din Dacia atunci cînd a păstrat aceeaşi structurare a volumelor şi acelaşi echilibru al proporţiilor pentru portretul, cam generic e drept, pe care l-a lucrat. Genericul este însă o consecinţă a caracterului artizanal. Numai un personaj imperial se putea bucura de o imagine cu privirea ascendentă, de obraji fără riduri, în ciuda existenţei acestora pe frunte şi pe gît. Cum arăta un portret artizanal reprezentînd un particular din vremea lui Antoninus Pius ne putem da seama studiind capul de la Intercisa (Pannonia), de pildăinfo. Vom realiza atunci cu certitudine statutul de imagine imperială postumă al piesei de la Apulum. Antoninus Pius va fi fost cinstit în Dacia pentru luptele duse aici, spre sfîrşitul domniei sale, prin 156—157, de către armatele romane, împotriva dacilor liberi (Macrea, p. 55).

11 Marcus Aurelius (il. 11 ab). Cap de marmură inedit, achiziţionat în străinătate, înalt de 31 cm. Provine din colecţia M. Sutzuinfo. Portretul este mai mare decît dimensiunile naturale. Nasul este spart. Părul este lucrat în cîrlionţi foarte strînşi, perforaţi cu burghiul. Barbă şi mustăţi mijinde. Se ştie că numărul mare al portretelor împăratului filosof îi înregistrează chipul la vîrsta tinereţii, a maturităţii şi a bătrîneţii. Tipul tînăr ca şi cel bătrîn au continuat să fie reproduse multă vreme după moartea personajului şi chiar aşezate antitetic în casele romanilor de vază ca imagini simbolice ale tinereţii şi bătrîneţii înţeleptului. Ochii au marcate irisul şi pupila, iar barba mică (barbula) este bogată şi lucrată în şuviţe unduite în forma literei S, în părţile din faţa urechilor. Masa capilară este redată în manieră romană, iar faţa după tipicul grecesc (cu gura cărnoasă şi uşor deschisă), evident fiind jocul muşchilor sub pielea subţire a obrajilor. Fruntea este senină, întinsă. Mustăţile nu se unesc cu barbula. Este foarte asemănător ca vîrstă şi execuţie (poate acelaşi atelier) capului de la Muzeul Forului Roman (nr. 1211) care este cel mai bun exemplar al unui grup de portrete tinere, fără să aibă însă barbula crescută pînă la bărbie, mustaţa fiind abia sugerată. Wegnerinfo datează bustul de la Roma, prin comparaţie cu o monedă de bronz (care are figurată barbula pînă pe bărbie), în 147. Portretul de la Bucureşti reproduce fidel imaginea monetară şi ar putea data (ca variantă a tipului) chiar din anul amintit. Un an plin de încercări pentru tînărul filosof: în februarie sau martie i se naşte primul fiu, Titus Aelius Antoninus care avea să moară la 28 martie 147. Tot atunci, din pricină că Antoninus Pius pierduse nădejdea de a mai avea un fiu, este asociat de acesta la domnie. Nu putem trece cu vederea înrudirea tipologică a capului de la Bucureşti cu portretul lui Marcus de la Muzeul Naţional din Napoliinfo.
Marcus Aurelius (Marcus Annius Verus) s-a născut la 26 aprilie 121 la Roma, ca fiu al lui Annius Verus, un frate al Faustinei Senior şi al Domitiei Lucilla a cărei familie era proprietara unei mari ţiglării din apropierea Romei, întreprindere ce ulterior i-a revenit lui Marcus, intrînd în patrimonium Caesaris. În 139, la desfacerea logodnei cu Fabia, fata de curînd răposatului ftizic Aelius Caesar, se logodeşte cu Annia Galeria Faustina, fiica lui Pius şi a Faustinei Senior, pe care avea să o ia de soţie la începutul lui 145, odată cu preluarea celui de al doilea consulat (primul l-a deţinut în 140 cînd a şi fost desemnat Caesar).

La sfîrşitul lui aprilie 146 se naşte Annia Galeria Aurelia Faustina, primul din cel puţin 13 copii, dintre care doar 5 au supravieţuit tatălui, printre ei şi Commodus. La 7 martie 161, la moartea lui Antoninus Pius, Marcus rămîne singur cîrmuitor al imperiului. Lucius Verus este asociat la domnie şi logodit cu Lucilla, fiica lui Marcus şi a Faustinei Junior. La, 31 august 161 se naşte Commodus, împreună cu un frate geamăn care nu a trăit decît patru ani. Soarta punea de data aceasta la grea încercare nu numai viaţa, ci chiar posteritatea gîndirii şi faptelor politice ale strălucitului şi sentimentalului stoic aflat pe tronul cezarilor. Între 162—166 are loc campania partică; Verus pleacă în Asia. În 167 încep războaiele marcomanice ce vor dura pînă după moartea lui Marcus, survenită la 17 martie 180 (la Vindobona, Viena), cînd Commodus se va grăbi să le ducă la un pripit şi de mîntuială sfîrșit.
Împăratul, care şi-a scris celebrele Cugetări în cursul campaniilor contra cvazilor şi marcomanilor, a avut parte de un destin omenesc nu pe măsura înălţimii şi distincţiei sale spirituale. Ca înţelept iubea pacea, ca împărat domnia i-a fost aproape un continuu război; ca filosof s-ar fi voit urmat de o minte luminată, ca împărat şi tată nu a avut tăria să îndepărteze de la tron pe sceleratul vădit încă din tinereţe, pe Commodus, după ce, spre marea sa tristeţe, îi murise în septembrie 169, în etate de 6 ani, fiul Annius Verus, în care-şi pusese toate speranţele. Ca om de bine şi de mare caracter ar fi dorit să fie secondat în căsnicie nu numai de o soţie prolifică, ci şi de una care să-l respecte, în primul rînd ca spirit ales şi ca soţ devotat; ca împărat a trebuit să suporte în circ sau la spectacole aluzii usturătoare la aventurile amoroase ale Faustinei; zeii nu i-au hărăzit lui Marcus o a doua Plotină, pentru ca un nou secol de aur să reînceapă după moartea lui. Despre marele prestigiu al lui Marcus printre contemporani stau mărturie principalele izvoare istorice:
Dio Cassiusinfo; Herodianinfo şi Iulius Capitolinusinfo. Iată cum se rosteşte Herodianinfo: „Marcus Aurelius era preocupat de tot ceea ce ţinea de domeniul moralei. Era un mare iubitor al culturii strămoşeşti şi în această privinţă nu a fost întrecut de nimeni... Pentru supuşii săi a fost un împărat blînd, moderat şi primitor faţă de cei ce i se adresau: gărzilor sale le interzicea întotdeauna să respingă pe oricine s-ar fi apropiat de el. A fost singurul dintre împăraţi care nu a adeverit filosofia în cuvinte şi nici prin cunoştinţe cu caracter de dogmă, ci printr-o fire demnă şi o viaţă cumpătată. Aşa se explică cum epoca lui a putut aduce la lumină atîta belşug de oameni înţelepţi, pentru că se ştie că supuşii îşi potrivesc mai întotdeauna viaţa după vederile celui ce îi cîrmuieşte”. Iar Iulius Capitolinusinfo confirmă: „Dar, fiindcă pentru acest război (marcomanic, n.n.) îşi sleise visteria sa personală şi n-avea de gînd să ceară provincialilor nimic în afara rînduielii obişnuite, şi-a pus la mezat în Forul lui Traian podoabele imperiale. Astfel şi-a vîndut cupele de aur, de cristal şi de murin (sticlă fină şi rară, de culoare purpurie, sidefată, n.n.), vasele regale, îmbrăcămintea de mătase ţesută cu aur a soţiei şi chiar pietrele preţioase pe care le găsise în mare cantitate în tezaurul secret al lui Hadrianus”. Demnă de amintit este atitudinea lui Marcus Aurelius faţă de Avidius Cassius a cărui revoltă izbucneşte în Siria la mijlocul lui aprilie 175 şi este înnăbuşită prin uciderea viteazului general Cassius la finele lui iulie al aceluiaşi an, ucidere executată nu din ordinul împăratului şi chiar fără ştiinţa şi aprobarea acestuia. Cînd Verus, cu cîţiva ani mai înainte îi scria lui Marcus despre dorinţa de a domni a lui Cassius, acesta îi răspundea: „Ţi-am citit scrisoarea; în ea te arăţi mai mult un om îngrijorat decît un împărat, ceea ce nu e la înălţimea vremii noastre. Căci dacă providenţa îi hărăzeşte lui domnia, nu-l vom putea înlătura, chiar dacă am vrea. Ştii zicala străbunului tău: „nimeni nu-şi poate ucide succesorul”. Dacă, dimpotrivă, nu e hărăzit pentru domnie, va cădea de la sine în lanţul destinului, fără să fie nevoie de cruzimea noastră. Mai ales că nu-l putem face vinovat pe cel pe care nimeni nu-l acuză şi pe care, după cum spui, soldaţii îl iubesc”info.

 

12 Marcus Aurelius (il. 12 ab). Cap de calcar cu cunună de laur (?), descoperit la Apuluminfo, înalt de 16,5 cm, păstrat la M.U.A.I. (inv. 796). Singură cununa de laur indică apartenenţa piesei la iconografia imperială. Structura generală, din profil şi din faţă, fruntea uşor bombată şi nasul în continuarea acesteia, partea de jos a feţei mai îngustă prin raport cu fruntea şi implicit barba ascuţită impun o singură identificare posibilă: Marcus Aurelius, prin recurgerea, sub raportul reprezentării şi vîrstei, la schema capului colosal de la Luvruinfo. Din pricina proastei conservări a piesei şi a sumarei ei execuţii artizanale nu putem lua în discuţie nici un detaliu, dar trecînd în revistă toate portretele acestui împărat cît şi iconografia sa monetarăinfo constatăm că sculptura nu face notă discordantă cu nici unul din chipurile cunoscute ale filosofului aflat în fruntea imperiului. Nici un alt personaj imperial pînă la Septimius Severus nu s-a bucurat de o atare popularitate, de o unanimă apreciere încît portretul să-i fie interpretat chiar de meşteri umili, în materiale comune. Că aparţine acelei vremi, ne confirmă însăşi concepţia clasicizantă, rigoristă, vădită, în ciuda lipsei mijloacelor artistice, prin păstrarea nealterată a organicităţii figurii, fapt o dată mai mult impus de chiar redarea unui chip imperial. „Şi nu numai că i-au acordat onoruri divine toţi oamenii, de orice vîrstă şi sex, de orice condiţie şi rang, dar era judecat ca nelegiuit cel ce nu-i avea portretul în casa sa, dacă situaţia materială îi permitea să-l aibă. Pînă şi astăzi se găsesc în multe locuinţe, între zeii penaţi ai casei, statuete ale lui Marcus Antoninus. Au fost oameni cărora li s-a arătat în vis, făcîndu-le prorociri care s-au adeverit”, ne spune Iulius Capitolinusinfo.
Importanţa domniei lui Marcus Aurelius pentru Dacia este deosebită. Datorită războaielor marcomanice, această provincie, adevărat avanpost al romanităţii în mijlocul neamurilor vrăjmaşe, a fost deseori şi grav afectată de incursiunile barbare la care participau şi dacii din afara hotarelor provinciei. Marea fierbere a popoarelor de pe limes, din centrul şi estul Europei, pare-se că a fost stîrnită de prea puţin cunoscutele mişcări de populaţii pricinuite de masiva migrare a goţilor de la Marea Baltică pînă la ţărmul nordic al Mării Negre. Reorganizarea Daciei se face treptat din 167 pînă în 169 şi începe prin transferarea legiunii V Macedonica de la Troesmis (Igliţa), la Potaissa (Turda), în Dacia Porolissensis. Tot atunci au fost aduse în Dacia vexilaţii din legiunea I Italica şi dintr-a X Fretensis. Cele trei Dacii: Porolissensis, Apulensis (pentru prima dată denumite astfel în loc de Superior) şi Malvensis, ca şi provincia Moesia Superior sînt unite sub conducerea unică a unui legatus Augusti pro praetore de rang consular, în persoana lui Marcus Claudius Fronto, numit într-o inscripţie de la Sarmizegetusa legatus Augusti pro praetore trium Daciarum et Moesiae Superioris simul. Marcus Aurelius ridică la rang de municipium şi curînd după aceea de colonia (pînă în 180) aşezarea romană de la Apulum, reşedinţă a legatului imperial, deşi capitala provinciei era la Sarmizegetusa. Tot la Apulum îşi avea garnizoana legiunea XIII Geminainfo. Toate cele de mai sus justifică cu prisosinţă aflarea la Apulum a unui portret artizanal reprezentîndu-l pe stoicul oştean imperial care a fost înţeleptul Marcus Aureliusinfo, răpus de ciumă la datorie, în cartierul său general de la Vindobona (Viena).

13 Faustina cea Tînără (il. 13 ab). Cap de marmură greacă cu granulaţie finăinfo descoperit la Ostrov, lîngă Durostorum (Silistra), înalt de 26 cm şi publicat de G. Bordenacheinfo. Portretul este avariat la vîrful nasului, iar cocul de la spate al coafurii este retezat în întregime. Pieptănătura este deosebit de spectaculoasă: mai multe şiruri suprapuse de ondulaţii, dispuse radiar pe rotunjimea capului, în cadrul fiecărui şir. Masa capilară este susţinută de o diademă în torsadă, vizibilă doar pe o scurtă porţiune deasupra frunţii. Wegnerinfo numeşte atare coafură unterteilte Wellenfrisur (ondulaţii secţionate în felii orizontale). În spatele urechilor se află cîte o buclă tubulară verticală de păr, care cade pe gît. La capul de la Ostrov acestea sînt foarte deteriorate, dar încă vizibile. În privinţa iconografiei soţiei lui Marcus Aurelius, coafura este un element esenţial de grupare şi datare portretistică, evident prin continuă raportare la efigiile monetare. Faţa poate fi uneori confundată cu cea a fiicei Lucilla (soţia lui Lucius Verus), motiv pentru care Bernoulliinfo, de pildă, ezita în a atribui Faustinei II sau Lucillei capul de la Markuna (în Africa de nord, lîngă antica Lambaesis).

Wegner stabilise, pe baza monedelor, şapte tipuri iconografice. Doar cinci au fost preluate de portretistica în ronde-bosse. Tipul în care se încadrează portretul de la Ostrov este atestat mai ales de monedele de aur şi argint. Portretul de la Luvru (nr. 1144) exprimă cel mai bine genul acesta de coafurăinfo. El îşi află însă difuziunea în rîndul atelierelor sculpturale din Grecia. La Muzeul Naţional din Atena există patru capete identice ale Faustinei cea Tînără, toate corespunzînd perfect celui de la Ostrov. Două din capetele atenieneinfo au nr. de inventar respectiv 359 şi 1687, un al treilea, fără număr, este ilustrat de Wegnerinfo, iar al patrulea, descoperit la Maraton, nu este reprodus de Wegner. Aşadar portretul de la Ostrov se înscrie în versiunea oficială greacă a portretelor Faustinei, versiune datată, graţie monedelor, către sfîrşitul anului 160. Este limpede că piesa de la Ostrov a fost adusă în antichitate la Durostorum dintr-una din oficinele sculpturale ateniene.
Annia Galeria Faustina era fiica lui Antoninus Pius şi a Faustinei Maior, născută, probabil, pe la 130. După ce, în 138, fusese logodită, la dorinţa lui Hadrian, cu viitorul Lucius Verus, s-a logodit în anul următor cu Marcus Aurelius, căsătorindu-se cu acesta în 145. În 146 i s-a născut prima fiică, iar în 147 primul băiat. A avut cel puţin 13 copii. Emisiunile ei monetare încep în 147 cînd Marcus Aurelius este asociat la domnie de Antoninus Pius. În acelaşi an capătă titlul de Augusta: Faustina Augusta Antonini Augusti Pii filia. Prin 156—157 Antonini Augusti filia dispare din titulatură, iar forma prescurtată Faustina Augusta apare poate încă în toamna lui 158. În toamna anului 175, pe cînd călătorea cu Marcus Aurelius în Asia Mică, a murit în satul Halala, situat la poalele munţilor Taurus, localitate ridicată imediat la rangul de colonie, sub numele de Faustinopolis. Senatul i-a acordat onoruri divine şi titlurile onorifice Diva, Pia, Mater castrorum (mamă a castrelor, mama soldaţilor).
Durostorum a fost ridicat la rang de municipium de către Marcus Aurelius ca urmare a reformelor administrative ale împăratului în Dacia şi la Dunărea de Jos, reforme prilejuite, precum arătam, de războaiele marcomanice. O primă inscripţie care pomeneşte Municipium Aurelium Durostorum, descoperită la Silistra, a fost datată între 169 şi 176, deci după moartea lui Lucius Verus şi poate chiar după dispariţia Faustinei, dacă acceptăm ipoteza că portretul de la Ostrov a fost adus în aşezarea romană de pe malul drept al Dunării dintr-un vestit atelier atenian, tocmai pentru a cinsti printr-un act de pietate memoria împărătesei de curînd decedate, ca recunoştinţă a promovării de care localitatea se bucurase din partea augustului ei soţ.
Viaţa particulară a Faustinei cea Tînără ar fi fost poate mai puţin discutată dacă n-ar fi fost împărăteasă, soţie a unui bărbat de excepţie, unanim iubit şi admirat, şi, în fine, mamă a lui Commodus, nedemnul urmaş al preaînţeleptului său tată şi încheietorul, întru umilire şi ruşine, a celei mai strălucite dinastii a imperiului, creatoarea secolului de aur al acestuia. Iulius Capitolinusinfo se referă la toate aceste trei motive atunci cînd afirmă despre Faustina, fără a încerca să o absolve, următoarele: „Mulţi spun că într-adevăr Commodus s-a născut dintr-un adulter, căci se cunoşteau destul de bine condiţiile în care a stat Faustina la Caieta (staţiune maritimă de petrecere, n.n.), unde şi-a ales favoriţi dintre marinari şi gladiatori. Cînd cineva, vorbind cu Antoninus despre ea, i-a spus să o repudieze, dacă n-o ucide, se zice că Marcus a răspuns: «Dacă las soţia, dau înapoi şi dota». Şi care era dota dacă nu domnia primită de la socrul său care-l adoptase din voinţa lui Hadrianus? Dar viaţa lui de împărat bun, puritatea, seninătatea sufletească, pietatea au făcut ca purtarea urîtă a nici unui apropiat al său să nu-i întunece numele. În sfîrşit, şi-a păstrat întotdeauna trăsăturile de caracter şi nici exhibiţiile de gladiator ale fiului, nici infamiile soţiei, nici bîrfelile nu l-au putut schimba”. La cele de mai sus adăugăm şi o frază a lui Aelius Lampridiusinfo: „...senatorii, în bătaie de joc, l-au numit Pius pe Commodus pentru că făcuse consul pe un amant al mamei sale ...”.

Gura „greacă” a capului de la Ostrov, precum şi senzualitatea pe care o degajă chipul redat cu pătrundere, subtilitate, dar şi cu ireproşabilă prudenţă aşa cum doar un artist grec putea să-l înfăţişeze, se împacă deopotrivă de bine atît cu prolificitatea plină de elan, cît şi cu apetitul pentru galante sau extravagante aventuri erotice.

14 Lucius Verus(il. 14 ab). Bust de marmură albă cu granulaţie medieinfoinfo, înalt de 65 cm, aflat în sălile de expoziţie ale M.I.R.S.R. Lucius Verus s-a bucurat de o vastă portretistică, adevărat că destul de stereotipă, portretistică ce se grupează în marea ei majoritate, după Wegnerinfo în jurul unui tip principal, ilustrat de foarte bune exemplare, cum sînt busturile de la Luvru (nr. 1101) şi cel de la Muzeul Capitoliului (Imperatori, 41)info, cu barba tăiată scurt şi „şnuruită”. Iată însă care sînt caracteristicile fizice ale bustului de la M.I.R.S.R.: nasul este în întregime rupt şi restaurat. Cîteva ciupituri superficiale la sprînceana dreaptă şi la buza superioară; o spărtură mică, poate recentă, în partea stîngă superioară a masei capilare. Fibulă simplă, circulară, nedecorată. Capul a fost desprins de bustul original şi remontat pe el (mai există o altă fisură în partea superioară a pieptului). Piciorul bustului este modern: cămaşa şi întreaga zonă a umărului drept este spartă şi restaurată, în cea mai mare parte cu fragmentele originale. Portretul este un bust în armură al împăratului, armură acoperită în întregime de un palundamentum prins cu o fibulă pe umărul drept şi drapat pe cel stîng. Cămaşa este larg răscroită, cu falduri ample dar rigide (ca şi drapajul) în partea din faţă; Gura este rece, inexpresivă. Sub buza inferioară o mică „muscă”, abia sugerată. Pe buza superioară nu se găseşte nici urmă de mustaţă. Ochii nu au marcate irisul şi pupila plastică. Coafura este amplă, mai puţin detaliat lucrată la spate şi în partea superioară a capului. În ciuda numeroaselor şanţuri, nu există „punţi”. În fine, capul este uşor întors spre umărut drept. Exemplarul este evident foarte apropiat de cel de la Muzeul Capitoliului; îl diferenţiază doar fibula lisă, lipsa pupilei plastice şi a mustăţii. Copia este însă neutră, uşor schematică, aidoma faldurilor paludamentum-ului. Neîndoielnic că se înscrie în seria portretelor postume prin care, după 169, Marcus Aurelius a înţeles să întreţină oficial memoria fostului coleg imperial.
Publicînd un bust al lui Lucius Verus de la Ashmolean Museum din Oxford, Albertson info îl atribuie unui portretist grec necunoscut patronat de Herodes Atticus. Trăsăturile distinctive ale acestui artist sînt asidua folosire a daltei şi sfredelului, obţinînd efecte de clar-obscur. Şi alte portrete au fost atribuite aceluiaşi artist: pe lîngă bustul lui Herodes Atticus şi cel al lui Marcus Aurelius, acum la Luvru, descoperite împreună cu bustul de la Oxford lîngă Maraton, bustul lui Antoninus Pius descoperit la Roma, pe Palatin. Deşi identice ca tehnică, aceste portrete a căror atribuire unuia şi aceluiaşi artist a fost sugerată prima dată de J. Charbonneaux, se deosebesc ca stil. În afara operelor amintite, acestui artist attic i se mai pun în seamă: bustul unui necunoscut, găsit lîngă Olimpieion, la Atena, păstrat acum la Gliptoteca Ny Carlsberg; capetele Faustinei Junior descoperite la Atena şi Maraton (vezi mai sus, nr. 13), interpretate de Wegnerinfo drept varianta oficială greacă a portretului împărătesei; busturile lui Plydeukes de la Berlin şi Kefisia. Numai prototipurile portretelor descoperite în mai multe exemplare sînt opere ale artistului în chestiune, restul fiind copii de rutină. Că una e tehnica şi alta stilul unei sculpturi ne-o dovedeşte chiar creaţia artistului nostru. El l-a însoţit pe Herodes Atticus în ultima lui vizită la Roma, în 160, după ce acesta nu mai părăsise Grecia vreme de 12 ani. Sculptorul a executat „pe viu” un bust al lui Antoninus Pius, bătrînul prieten al foarte bogatului fiu de bancher atenian, el însuşi sofist şi profesor al lui Marcus Aurelius şi Lucius Verus. Portretul de pe Palatin, aflat acum la Muzeul Naţional din Roma (nr. 1219), este un portret privat de mare valoare, care indică adevărata măsură a talentului acestui sculptor, operă net deosebită de tot ce lucrase mai înainte în materie de portret imperial, după copii mai mult sau mai puţin reuşite.
Iată dar că artistul care a sculptat capul Faustinei cea Tînără, descoperit la Ostrov şi provenind de la Durostorum era un grec patronat de Herodes Atticus, profesorul lui Marcus Aurelius, apropiat al împăratului şi deci cunoscător fără putinţă de tăgadă al vieţii particulare a Faustinei. De aceea spuneam că varianta greacă a respectivului portret imperial e mai biografică, mai elocventă decît pare la prima vedere. În contextul în care o plasăm acum ea este încă şi mai grăitoare.

Albertson este de acord cu Wegner în ce priveşte datarea tipului principal al portretului lui Lucius Verus; ne reamintim că aceeaşi dată, pe la 160, a fost fixată şi pentru varianta ateniană a capului Faustinei II (piesa de la M.I.R.S.R.). Se pare că tipul principal al portretului lui Verus a fost creat la Roma. O copie a prototipului a fost trimisă în Grecia, unde a fost la rîndu-i copiată cu mici schimbări, mai ales în ce priveşte redarea bărbii. Cele patru capete, de la Oxford, Dresda, Veneţia şi Atena, sînt singurele care combină două trăsături ce le deosebesc de replicile tipului principal: 1) mustaţa care se extinde dincolo de colţurile gurii, unindu-se cu barba şi 2) existenţa favoriţilor care acoperă întreg obrazul, în locul unui smoc de păr separat. Bustul de la Oxford este singurul care are barba împărţită în două lungi bucle tirbuşonate. Albertson crede fie că a fost lucrat în 166, cînd Verus a vizitat Atena în drum spre Roma, după campania partică, fie că portretul ar fi postum şi acele bucle ale bărbii ar fi trebuit să dea chipului înfăţişarea unei divinităţi. Mai realist, Wegner spune că ar fi vorba de o modă de frizare a bărbii ce predomina prin 164—166, de cînd dealtminteri datează statuia ecvestră de bronz a lui Marcus Aurelius de pe Capitoliuinfo.
Tipul numit de Wegner principal mai are ca detaliu caracteristic trei bucle mici pe frunte, spre partea centru-stînga a ei. Aceste bucle se observă şi în coafura portretului de la M.I.R.S.R. Bustul de la Oxford are doar două din cele trei bucle. La piesa de la Oxford mustaţa este mai groasă, spre deosebire de replica de la Toronto (inv. 933.27.3) unde este mai subţire. Capetele lui Verus de la Dresda (Albertinum, inv. 387) şi Veneţia (Muzeul Arheologic, inv. 280) au mustăţile groase deoarece ele sînt produse ale atelierelor romane, fiind mai apropiate de tipul principal decît bustul de la Oxford. Piesa de la Bucureşti este uşor derutantă: ea se înrudeşte de aproape cu bustul de la Muzeul Capitoliului şi deci cu variantele romane ale tipului principal; pe de altă parte prezintă toate indiciile că ar fi postumă, în acest sens interpretîndu-se şi lipsa mustăţii. Nu trebuie însă a trece cu vederea bustul de la Mantua, Muzeul Arheologicinfo, a cărui mustaţă este foarte mică, iar musca de sub buza inferioară abia se vede; din faţă, barba este foarte asemănătoare cu cea a piesei de la Bucureşti; ochii capului acestui bust în armură sînt mici şi alungiţi ca şi ai portretului în discuţie, ei au însă pupile plastice. Este limpede că între bustul de la M.I.R.S.R. şi cel de la Oxford sînt multe şi mari deosebiri evidenţiate de cele mai sus expuse. Este însă tot atît de limpede că bustul de la Bucureşti se apropie mult de cele mai bune exemplare romane ale tipului principal. Albertson nu are dreptate cînd crede că bustul de la Oxford ar fi postum şi apoteotic. Nu pot exista două variante mult deosebite ale unui portret postum, mai ales cînd e vorba de o iniţiativă imperială, de o anumită politică iconografică. Moartea prematură şi subită a lui Verus în ianuarie 169, în urma unei congestii cerebrale, la numai 39 de ani, a impus eternizarea imaginii lui sub o formă tînără. Faţa este curăţită de orice emoţie, e senină, olimpiană, ochii sînt neutri, privesc în gol. Mustaţa a dispărut, sacrificată fiind ideii de veşnică tinereţe a memoriei împăratului. Avem deci de a face cu un portret postum de formulă romană, întărită de maniera redării masei capilare şi a gurii.
Iulius Capitolinusinfo ne dă un portret literar al lui Verus: „A avut un corp frumos, o faţă veselă, cu barba lăsată mare, aproape ca a barbarilor. Era înalt şi impunător, cu fruntea puţin încreţită între sprîncene. Se spunea că avea atîta grijă pentru părul său blond, că-şi punea solzişori de aur pe cap, pentru ca pletele să-i fie de un galben şi mai aprins. Era niţel împiedicat la limbă, ahtiat după jocurile de noroc, cu o viaţă foarte liberă, în cele mai multe privinţe asemenea lui Nero, însă fără cruzimea şi cabotinismul acestuia”. Tot el îi descrie şi isprăvile războiniceinfo: „Cînd Verus a plecat la război împotriva parţilor, Marcus l-a însoţit pînă la Capua. De aici încolo, umblînd prin toate casele rău famate a căzut la pat bolnav la Canusium, unde fratele (Marcus, n.n.) a venit să-l vadă. Se cunosc multe ticăloşii şi josnicii ale vieţii lui, chiar din timpul războiului. Căci în vreme ce un generalul al său a fost ucis şi legiunile măcelărite, în vreme ce Orientul era devastat, iar sirienii plănuiau să se răscoale, el făcea vînătoare în Apulia, se plimba în cîntece şi simfonii pe mare la Corint şi la Atena şi în toate porturile maritime mai mari ale Asiei, Pamfiliei şi Ciliciei; pe unde trecea se dădea la desfrîu...

Războiul cu parţii l-au purtat timp de patru ani generalii Statius Priscus, Avidius Cassius şi Martius Verus. I s-au dat numele de Armeniacus, Particus şi Medicus, nume date şi lui Marcus care se găsea la Roma. Cei patru ani Verus i-a petrecut iarna la Laodiceea, vara la Dafne, iar restul timpului la Antiohia. S-a făcut de rîsul tuturor sirienilor de la care au rămas multe epigrame spuse la teatre pe seama lui... S-a întors la Efes ca să primească pe Lucilla, care-i fusese trimisă ca soţie de tatăl ei Marcus, făcînd aceasta pentru ca să nu vină Marcus cu ea în Siria şi să-i afle blestemăţiile... Se spune că pentru capriciul unei prietene de rînd din Siria şi-a tăiat barba, ceea ce a provocat multe spirite împotriva lui din partea sirienilor”. Totdeauna i-am acordat încredere aşa-zisului Iulius Capitolinus pentru nu puţinul spirit critic de care dă dovadă. Indirect, descoperirile arheologice întăresc spusele saleinfo. Lucius a avut un adevărat cult al propriei înfăţişări. Se cunosc portrete ale lui nu numai în marmură, ci şi în argint (bustul de la Marengo, la Torino) şi sticlăinfo. O camee cu preafrumosu-i profil are pe revers intaliată o scenă simbolizînd atît de puţin meritatul triumf particinfo.
Aminteam despre o anumită politică iconografică a răspîndirii imaginilor postume ale lui Verus. Ea nu era menită a dezminţi zvonurile inepte cum că Marcus sau Faustina, cu care ar fi trăit, l-ar fi ucis, ci să atenueze bine cunoscuta, deşi numai faţă de intimi mărturisită, nemulţumire a lui Marcus în ce priveşte comportamentul şi totala incapacitate politică şi militară a lui Lucius. Datorită firii sale minunate, dar şi demnităţii rangului imperial, Marcus s-a comportat faţă de Verus şi familia acestuia aidoma unui urmaş pios faţă de memoria înaintaşului. „Marcus a fost de o aşa mare candoare, încît a acoperit şi a apărat cusururile lui Verus, deşi-i displăceau foarte mult. După moarte l-a numit divinul, acordînd mătuşilor şi surorilor acestuia demnităţi şi subvenţii pentru a le asigura o viaţă fără griji, iar pentru cinstirea memoriei lui a organizat multe slujbe de pomenire. I-a dedicat un flamin, sodali antoniniani şi toate onorurile care se acordă zeilor”info. Deci în ciuda nemulţumirilor tainice ale lui Marcus, imaginile postume ale lui Lucius se înscriu pe linia acelei concordia augustorum, obiectivată în emisiunile monetare din timpul vieţii lui Verus, dar mai ales în cele glipticeinfo, aşa cum vom vedea că este atestat atare gen de politică iconografică şi în cazul altor familii imperiale cu şi mai mari disensiuni între membrii lor.

15 Pertinax (il. 15 a,b,c,d). Statuie imperială din marmură vineţie cu vinişoare, mărime naturală, conservată fragmentar (înălţime 138 cm) şi aflată acum la M.U.A.I. (inv. 51). Capul, înalt de 27 cm, este în general bine păstrat, cu excepţia nasului şi a unui fragment din obrazul drept, care lipsesc. Jumătatea din spate a capului nu este lucrată, ca dealtfel şi spatele statuii, bine finisată însă în ceea ce priveşte lorica şi faldurile paludamentum-ului, aruncat pe umărul stîng. Braţele şi picioarele acestei unice statui imperiale din România s-au pierdut. Platoşa are pe piept capul Meduzei. Piesa provine de la Batthyaneum, iar descoperirea ei la Apulum este atestată de cea mai veche bibliografieinfo care şi identifică personajul imperial cu Marcus Aurelius. B. Cserni, reluînd monumentul în a sa Monografie a judeţului Alba de Jos, epoca romanăinfo, crede a fi vorba de Antoninus Pius. Mai recentinfo, s-a presupus că, după păr şi barbă, statuia ar reprezenta un împărat din sec. III, Gordian I sau Trebonianus Gallus. Publicînd-o pentru prima oară în mod criticinfo, am demonstrat că personajul reprezentat este Publius Helvius Pertinax, împăratul roman care a domnit 87 de zileinfo, de la 1 ianuarie 193 pînă la 28 martie al aceluiaşi an. Marmura vineţie cu vinişoare estompează relieful detaliilor, ca în cazul bărbii a cărei valoare plastică o reduce, apiatizînd-o, în vreme ce privită de aproape se arată a fi lucrată cu grijă şi comportînd o apreciabilă bogăţie capilară. Destinată unei nişe, statuia imperială impune prin frontalitatea ei, aceasta fiind şi direcţia pe care sculptorul şi-a axat deaitminteri toate preciziunile individualizante ale portretului. Identificarea noastră cu Publius Helvius Pertinax, născut la 1 august 126 în Liguria dintr-o familie de negustori de pîslă, se bazează tocmai pe bogăţia capilară a bărbii de care nu dau dovadă portretele lui Gordian I (cf. nr. 27, p. 139) şi Trebonianus Gallus.

Dealtfel moda vremii este a bărbii bogate şi lungi (iconografia monetară stă mărturie), aşa cum o purtau Didius Iulianus, Pescennius Niger, Clodius Albinus şi, în fine, Septimius Severus. Ştim ca acestuia din urmă i-a plăcut să fie privit drept reinstaurator al ordinei publice şi răzbunător al asasinării lui Pertinax de către gărzile pretoriene, în cel de-al 67-lea; an al vieţii aceluia. Capul statuii de la Apulum reprezintă o senectute senină, apoteotică, proprie unui portret postum. Scurta guvernare a lui Pertinax şi condiţiile tragice ale sfîrşitului său au fost suficiente motive ca iconografia postumă să fie mai numeroasă decît cea antumă. Această victimă nevinovată a unei gărzi pretoriene redevenită, omnipotentă, cum nu fusese nici cu mai bine de un secol în urmă, s-a bucurat de portrete comemorative şi în categoria pietrelor gravate. O camee din colecţia Academieiinfo, acum la M.I.R.S.R., poate mai puţin precisă ca document iconografic, este în tot cazul o dovadă a simpatiei pe care memoria sa a stîrnit-o în epocă. Comparaţia cu bustul din Rotonda Vaticanului (inv. 258) este elocventă pentru stabilirea identităţii statuii de la Apuluminfo. Aceeaşi pieptenătură, mai groasă pe creştetul capului, aceleaşi arcade puternice şi pleoape bine conturate, aceeaşi privire precis redată de marcarea pupilelor. Nasul cel puţin după urma lăsată pe faţa portretului de la Alba Iulia, pare a fi identic cu cel al bustului amintit de a cărui certă apartenenţă iconografică Paribeni nu era sigurinfo. Barba lungă dar rotunjită la vîrf a bustului de la Vatican şi a statuii de la Apulum, spre deosebire de reprezentările monetare în cazul cărora apare cu vîrful netăiat, precum şi atmosfera general identică a celor două piese menţionate, diferite de portretele a căror identificare i se părea lui Bernoulli îndoielnică, ne îndreptăţesc a crede că avem de a face cu unul şi acelaşi personaj, în speţă Pertinax, cu atît mai mult cu cît după începutul sec. III (ca urmare a epuizării modei „retro” severiene, a portretelor „antonine”) comandamentele portretului roman sînt altele. Lorica şi paludamentum, comune celor două monumente, par a fi în cazul de faţă (se va vedea îndată de ce) mai degrabă o precizare biografică decît o simplă coincidenţă. Identificarea pe care am propus-o ne-a fost, cel puţin nouă, confirmată de reperarea printre sculpturile romane ale Muzeului Albertinum din Dresda a unui cap de marmură considerat drept al unui anonim şi datat la începutul secolului III, cap care seamănă întru totul portretului de la Alba Iulia, ambele monumente întregindu-şi astfel reciproc identitatea.
Herodianinfo, Dio Cassius şi Iulius Capitolinusinfo ne dau despre Pertinax informaţii, în mare, concordante. Primii doi trec însă sub tăcere avariţia acestuia, evidenţiată de ultimul, care afirmă că viitorul împărat, în calitatea sa de prefect al Romei, ştia de complotul căruia avea să-i cadă victimă Commodus, sceleratul fiu al împăratului filosof Marcus Aurelius.
Marcia, concubina preferată a lui Commodus, află din întîmplare că în prima zi a Saturnaliilor, gladiatorul de pe Palatin o sortise morţii împreună cu Laetus, comandantul gărzilor pretoriene, Eclectus, intendentul palatului, şi alte persoane de vază. Împreună cu cei doi, a pus la cale otrăvirea şi sugrumarea tiranului, al cărui cadavru, înfăşurat într-o pătură, l-au trecut pe sub nasul gărzilor şi l-au scos cu o căruţă afară din Roma. Senatul l-a desemnat pe Pertinax ca purtător al purpurei imperiale. Laetus şi Eclectus l-au însoţit în tabăra pretorienilor, deja înconjurată de populaţia Romei, exultînd de bucurie că scăpase de ucigaş. Soldăţimea, nărăvită la darurile lui Commodus, la jafurile şi violenţele ce i le îngăduia, se făcu a crede în versiunea morţii de apoplexie a acestuia, neputînd decît să-l aclame cu jumătate voce pe Pertinax cel însoţit de ovaţiile cetăţenilor. Discursul înţelept al experimentatului administrator şi militar în faţa senatului, în zilele următoare, reformele ce le pusese la cale dimpreună cu membrii înaltului corp (oricine se putea împroprietări din pămînturile nelucrate, cu condiţia să le muncească), instaurarea ordinei legale şi stăvilirea abuzurilor civile şi mai ales militare, precum şi regimul de economii la care obliga visteria literalmente golită de Commodus, toate împreună avură drept urmare nemulţumirea pînă la furie a soldaţilor din gărzi, care, după nici trei luni, se reped înarmaţi la palat şi pătrund la Pertinax. Informat şi sfătuit să fugă, împăratul iese neînarmat în faţa propriei gărzi, încercând s-o împiedice prin cuvinte de la săvîrşirea unei fapte nelegiuite.

Mulţi dintre soldaţi se pregăteau să plece, puţinii înverşunaţi văzînd cum stau lucrurile s-au repezit asupra lui Pertinax şi l-au ucis. S-au închis apoi în tabără şi convingîndu-se că populaţia Romei tace de frică, că toate personalităţile se retrăseseră din acelaşi motiv pe la cele mai îndepărtate proprietăţi din Italia, după cîteva zile urcară crainici pe ziduri şi dădură de ştire că imperiul este de vînzare şi că va fi dat celui ce va plăti mai mult, urmînd ca după aceea să fie instalat de gardă în palat. Evident, s-a găsit un cumpărător în persoana lui Marcus Didius Iulianus, un senator bogat şi destrăbălat.
Întrebarea care se pune este de ce o statuie, chiar comemorativă, i-a fost ridicată efemerului Pertinax în oraşul de reşedinţă a guvernatorului celor trei Dacii? Ca să răspundem, trebuie să trecem măcar sumar în revistă cariera militară şi politicăinfo  a victimei celor ce-au profitat de haosul creat de un tiran dement. După ce timp de zece ani (150—160) Pertinax a profesat ca grammaticus, adandonează învăţămîntul şi intră în armată spre a face carieră, bucurîndu-se de protecţia influentului nobil Lollianus Avitus cu care tatăl sau avea legături de afaceri. Întîi centurion, apoi praefectus cohortis în Siria, ulterior tribun militar în legiunea VI Victrix, cantonată în Britannia, graţie protecţiei lui Claudius Pompeianus, căsătorit cu Lucilla după moartea lui Verus şi ajuns consilier militar de încredere al lui Marcus Aurelius, Pertinax este transferat ca praefectus alae în Moesia, nu departe de binefăcătorul său care-şi avea cartierul general la Aquincum. În 168 Pompeianus îl numeşte procurator în sistemul alimentar din zona Via Aemilia — nordul Italiei. E trimis apoi ca praefectus classis în Germania, cu un salariu anual de 100 000 sesterţi. Din Germania a trecut în Dacia cu funcţia de procurator ad duceria sestertia, poate în vremea în care Claudius Fronto era guvernator aici şi deopotrivă în Moesia Superior (168/169). Din pricina unor suspiciuni a fost scos din funcţie la ordinul lui Marcus Aurelius. Se reintegrează iarăşi în armată şi datorită destoiniciei recîştigă poziţiile pierdute. Prin 170 devine praepositus vexillationum în Raetia şi Noricum. Ca răsplată pentru activitatea deosebită şi la insistenţa lui Claudius Pompeianus, Marcus Aurelius îl face senator. În aprilie 172, cu ocazia revoltei lui Avidius Cassius, s-a stabilit în Siria în calitate de comes imperatoris. În acelaşi an este şi consul suffectus împreună cu Didius Iulianus. Între 175—177 este guvernator în Moesia cu grad de legatus Augusti pro praetore. După Moesia, Pertinax guvernează Dacia unde a stat în 177—178. Giacomo Pignata subliniază că doar Cassola interpretează fraza din I.A.: „După înăbuşirea conspiraţiei lui Cassius, a plecat din Siria, la paza Dunării de Jos unde a fost guvernator al celor două Moesii şi al Daciei” drept dovadă a unei unice şi concomitente guvernări. A făcut-o şi N. Gostarinfo, fără a reuşi să impună ideea. D. Tudorinfo publică o inscripţie pe o cărămidă descoperită la Romula-Malva, care consemnează trecerea lui Pertinax pe acolo spre Apulum, unde trebuia să-şi ia în primire postul. La Romula Pertinax se întîlnise cu fostul guvernator al Daciei, C. Arrius Antoninus în drum spre Dalmatia, unde fusese numit în aceeaşi funcţie. În Siria îl regăsim pe Pertinax în 180 ca guvernator al provinciei. După moartea lui Marcus a fost rechemat la Roma de către Commodus, făcîndu-și intrarea formală în senat. La finele lui 182 primeşte din partea prefectului Perennius ordinul de a se retrage din viaţa publică la vila-i părintească din Liguria. Domiciliul său forţat a durat pînă în 185 cînd Commodus îl suprimă pe Perennius, reabilitîndu-l în mod expres pe senatorul Pertinax pe care-l trimite să potolească revolta legiunilor din Britannia. A devenit ulterior proconsul al Africei, apoi prefect al Romei şi coleg cu Commodus, în 192, la al şaptelea consulat al acestuia.
Ca vir militaris, lui Pertinax i se putea ridica o statuie în armură, în vremea guvernării sale în Dacia. Gestica monumentului pe care-l comentăm pare a fi însă cea a unei imagini imperiale, dacă avem în vedere considerentele enumerate de Niemeyerinfo şi în special prezenţa paludamentum-ului aruncat „eroic” pe umărul stîng. Moartea sa a fost într-adevăr eroică şi singulară, iar armura ar putea fi interpretată, cum mai spuneam, drept aluzie la faptul că a fost ucis mişeleşte, neînarmat. Toate acestea sînt însă speculaţii, ca şi aprecierile privitoare la vîrsta personajului în anii guvernării în Dacia şi eventuala ei consonanţă cu cea pe care i-am atribui-o portretului. Poate că nu vom şti niciodată cînd a fost lucrată această statuie, în 177— 178 sau după 193. Rămînem în continuare la părerea mai veche: după 193. Părere pe care o credem îndreptăţită deopotrivă de caracterul apoteotic (postum şi deci întinerit) al portretului şi de ceea ce Severus afirma în primul său discurs imperial în faţa senatului: „...că a venit să răzbune uciderea lui Pertinax, să restabilească şi să reintroducă forma de stat aristocratică... să asigure cea mai mare fericire supuşilor săi... luînd în toate drept pildă pe Marcus Aurelius, iar de la Pertinax nu numai numele, ci şi firea”info. Or, Septimius Severus avea nevoie de propaganda iconografică a legitimităţii, pe dare a împins-o pînă la a-şi comanda unele portrete foarte asemănătoare cu ale Antoninilor al căror urmaş dorea să fie socotit.

16 Septimius Severus (il. 16 ab). Cap de calcar cu cunună de laur, poate cu o podoabă în centru, deasupra frunţii (spărtură), plasată pe o coafură bogată, modelată amplu şi perforată cu sfredelul; înalt de 34 cm. Părul, barba şi mustaţa alcătuiesc o masă înaltă prin raport cu faţa mult micşorată. Nasul este spart; ochii au pleoapele conservate şi bine trasate, precum şi pupila marcată. Partea din spate a capului, începînd imediat de deasupra cununii, este nelucrată. Jumătate din frunte este ascunsă sub păr, iar ochii sînt foarte apropiaţi la rădăcina nasului. Capul a fost descoperit la Apulum în jurul anului 1950, nu se ştie în ce zonă a teritoriului actual. Păstrat la M.U.A.I. (inv. 5).

17 Septimius Severus(il. 17 ab). Cap de calcar, aidoma celui de mai sus, mai mic însă şi mai deteriorat (bărbia, gura, mustaţa, nasul şi întreaga faţă sînt mult erodate). Panglicile cununei sînt vizibile pe partea din spate a capului, ceva mai mult prelucrată decît la portretul precedent. Ochii sînt apropiaţi la rădăcina nasului şi au pupilele marcate. Descoperit la Apulum înaintea ultimului război mondial. Se află acum la M.U.A.I. (inv. 799).
Identificarea acestor două capete (considerate imagini ale lui Serapis) cu portretul lui Septimius Severus a fost făcută de noi cu un deceniu în urmă, dată pînă la care ele rămăseseră inediteinfo. Pentru oricine, cît de cît iniţiat în iconografia artei antice, era limpede că piesele nu puteau fi puse în legătură cu numitul zeu, întrucît de pe frunte lipseau cei cinci cîrlionţi verticali tipici, niciodată absenţi; pe de altă parte cununa de laur nu este întîlnită pe capul lui Serapis, împodobit întotdeauna cu un modius (măsură pentru grîne). Este adevărat că bogăţia părului şi bărbii este caracteristică imaginilor lui Serapis şi tocmai apropierea cu acest zeu a vrut şi a reuşit să o sugereze meşterul care le-a lucrat. Or, împăratul care a dorit să fie reprezentat asemănător lui Serapis (într-o anumită perioadă a domniei sale, după cum se va vedea) este chiar Septimius Severus. Desigur, dacă alăturăm spre comparaţie aceste realizări artizanale portretelor celebre ale împăratului, prea puţini ar da crezare identificării noastre. Chipurile lui Severus „serapizat” sînt încă destul de rare, iar cele de acest gen se află răspîndite aproape exclusiv în Africa de nord, unde au şi fost lucrate. Ce se înţelege prin „acest gen”? Este vorba de apropierea ochilor la rădăcina nasului, de aplatizarea feţei şi chiar a capului, în întregimea lui. O concepţie proprie unor ateliere nord-africane, cu apreciabilă extensiune temporală, atestată prin portrete anonime ori imperiale, dinaintea şi după perioada Severilor. Se înţelege că atare concepţie, în cazul portretelor lui Septimius Severus, nu „funcţionează” exclusiv în ce priveşte tipul Serapis; ea este reperabilă şi la unele portrete aparţinînd altor grupe, toate însă lucrate în regiunea amintită.
Temeinicul studiu al Margueritei McCanninfo a pus ordine în iconografia, destul de dificil de clasat şi periodizat, a lui Septimius Severus. Există astfel trei tipuri ale perioadei celor mai timpurii portrete oficiale, urmată de tipurile portretistice Antoninus Pius - Septimius Severus, conform politicii iconografice de oare aminteam ceva mai sus (nr. 15). Acestea sînt tipurile IV, V, VI şi VII, în clasamentul autoarei la care ne referim. Tipului IV îi este subsumat un cap de marmură de la Muzeul Arheologic din Tripoli, provenit din termele hadrianice de la Leptis Magna (inv. 455). Acestainfo are caracteristicile „genului” portretelor de la Apulum, ca şi cele pe care le menţionăm în continuare. Tipului VI îi este încadrat un cap de marmură cu cunună de Stejar, aflat la Muzeul Arheologic din Istanbul şi descoperit probabil la Beirutinfo. Tipul VIII este cel al portretelor severiene sugerînd corelaţia Marcus Aurelius - Severus. El are patru variante, dintre care ultima (D) este postumă. Nici una din piesele de provenienţă nord-africană ale respectivelor variante nu poartă pecetea conceptuală a capetelor apulense. În fine, ultimul tip, al IX-lea, este cel al identificării Serapis - Severus. El are cinci variante. Cele mai multe analogii le aflăm, în mod firesc, în cuprinsul acestui tip. În varianta B este plasat capulinfo  descoperit în băile de lîngă Forum novum de la Khamissa (Thubursicum Numidarum) şi păstrat acum la Muzeul de Antichităţi din Guelma (Algeria); piesa este datată înainte de 200. Un alt cap de marmură provine din aceeaşi localitate şi se găseşte în acelaşi muzeuinfo. El a fost clasat în varianta D și datat spre sfîrşitul domniei lui Severus. În cea din urmă variantă (E) a ultimului tip, McCann a grupat portretele serapice ale lui Severus care se fac ecoul viziunii structive faciale nord-africane, chiar dacă e vorba de portrete realizate în Italia, de un înalt nivel profesional-artistic, cum ar fi frumosul portret de la Roma, Muzeul Capitoliuluiinfo.

Cu alte cuvinte, formele acestor portrete vădesc aceeaşi tendinţă către aplatizare şi consolidare a masei plastice, chiar dacă se renunţă la cealaltă trăsătură a genului”, apropierea ochilor la rădăcina nasului. Difuziunea „genului” nord-african în portretistica de elevată realizare italică scoate din izolaţionismul lor portretele de la Apulum, cărora trebuie să le lămurim totuşi prezenţa de excepţie în mediul artizanal al provinciei Dacia. Nu înainte de a mai adăuga cîteva precizări în legătură cu portretistica severiană.
Hillinfo a observat de curînd că în vreme ce în portretistica monetară a lui Caracalla şi Geta stilurile se succed unul altuia într-o serie logică şi regulată, cronologia emisiunilor lui Severus e mai puţin clară, ea prezentînd aspectul oarecum stufos şi incert al portretelor în ronde-bosse; stilurile noi apar întîi pe nominale de bronz, ori se înscriu în cadrul unor emisiuni romane aparţinînd perioadelor de tranziţie. În mod foarte judicios Salettiinfo a subliniat că portretele în altorelief ale lui Severus de pe arcul de triumf tetrapyl (cu patru picioare dispuse în pătrat) de la Leptis Magna, cetatea nord-africană unde s-a născut împăratul, constituie tranziţia de la curentul realist la cel idealizant al iconografiei severiene. Există în ultimii ani tendinţa de a disocia capetele nord-africane de tip Iupiter-Serapis-Severus de portretele imperiale de factură mai mult sau mai puţin artizanală. E vorba în speţă de un cap de la Muzeul din Tipasa despre care Budriesiinfo afirmă textual: „Studiul iconografic al piesei şi examinarea atentă a portretisticii imperiale, mai ales în perioada sfîrşitului sec. II şi a începutului celui următor a dus la excluderea identificării acestui cap cu un împărat, chiar dacă coroana de stejar (corona civilis) de pe cap ar putea îndreptăţi teoretic atare identificare, iar imperfecta corespondenţă a datelor somatice să fie datorată unui avansat proces de idealizare”. Capul de la Tipasa aparţine şi el „genului” nord-african ca şi cele apulense. Poziţia autoarei antecitate mi se pare un anacronic îndemn la ignoramus et ignorabimus, cu atît mai anacronic cu cît însuşi Bernoulliinfo  la vremea sa vedea în capul colosal de la Markuna (lîngă Lambaesis, în nordul Africii) un elocvent exemplu de ipostaziere serapică a chipului lui Septimius Severus.
Este greu de presupus că cele două capete laureate de la Apulum îl reprezintă pe Iupiter-Serapis şi că nu au nimic comun cu Septimius Severus sau fiii săi. Nu se cunosc în bogatul material sculptural roman din Dacia redări analoage ale chipului lui Iupiter, cu barba rotunjită. Chiar capul părintelui zeilor, descoperit la Harzheim în Germaniainfo, ce eventual ar putea fi apropiat de piesele în discuţie, are toate trăsăturile specifice ale reprezentărilor lui Iupiter: părul dispus radiar dinspre creştet, capetele meşelor capilare şi ale bărbii lucrate în spirală, lipsa cununei de laur. Pe de altă parte, portretele apulense sînt individualizante, aşa cum este dealtfel şi cel al lui Marcus Aurelius (nr. 12), în ciuda sumarei realizări artistice. Pe reliefurile triumfale ale arcului cvadrifrons de la Leptis Magna, Septimius Severus apare în mai multe scene fie ca Iupiter, fie ca Pontifex Maximus, fie ca triumfător în cvadrigă, alături de Caracalla şi Geta, cu chipul conceput aidoma capetelor de la Alba Iulia. Arcul de la Leptis este cu foarte puţin posterior anului 202 cînd au fost sărbătorite decennalia lui Severus și întoarcerea triumfală la Roma după cucerirea Mesopotamiei. Pe reliefurile arcului menţionatinfo Septimius are faţa încadrată de o barbă bogată, de o coafură masivă pe frunte, podoaba capilară exploatînd la maximum, aidoma capetelor de la Apulum, procedeul reliefului negativ, încetăţenit în decoraţia sculpturală a grandioaselor monumente imperiale de la Leptis de către şcoala artiştilor marmurari de la Afrodisias care a lucrat la împodobirea oraşului. Cununa de laur este şi ea prezentă, iar ipostazele împăratului ca Iupiter şi a Iuliei Domna ca Iuno sînt explicite cel puţin în scena în care cuplul imperial figurează încadrat de Tyhe (a oraşului) şi de Minerva.
Participarea lui Severus la numen-ul divin al lui Iupiter-Serapis se înregistrează iconografic cu începere din 203—204. H. P. L'Orangeinfo a precizat la vremea sa că trecerea la tipul Serapis are loc între 203, data foarte probabilă a arcului de la Leptis, şi 204, data limită superioară, a Arcului Argentariilor de lîngă Forum Boarium de la Roma, unde portretul lui Septimius Severus apare pentru prima dată cu buclele lui Serapis pe frunteinfo. Printre monumentele susceptibile de a arunca o mai edificatoare lumină asupra iconografiei împăratului se prenumără şi un bust aparţinînd unei aedicula, aflat în parcul de cultură de la Izmir şi care se remarcă prin barba bogată, rotunjită şi părul abundent, lăsat pe frunte, nu însă în şuviţe „serapice”, ci aidoma portretelor de pe arcul de la Leptis şi implicit acelora pe care le publicăm. Hornbostelinfo, care atrage atenţia asupra mărturiei amintite, menţionează şi un bust de teracotă de mici dimensiuni, aflat la Institutul de arheologie al Universităţii din Leipzig, de provenienţă alexandrină şi reprezentînd un Serapis cu modius, în care ar putea fi recunoscută figura lui Caracalla.

Întrepătrunderea iconografică merge deci pînă la a concura atributul divin (modius). Şi în cazul acestei piese miniaturale dispunerea bărbii, a mustăţii şi a părului este asemănătoare celei de la Apulum.
Fără a exclude aşadar cu desăvîrşire identificarea capetelor de la Alba Iulia cu portretul lui Caracalla (intenţionînd poate a sublinia astfel asemănarea cu tatăl, unanim concedată detestatului frate, şi prin aceasta legitimitatea plătită cu atîtea asasinate, începînd cu fratricidul din 212), înclinăm către atribuirea lor iconografiei lui Septimius Severus pentru similitudinile ce le au în arta majoră a Tripolitaniei romane. Precizăm că tinereţea olimpiană a feţei este pur apoteotică, consunînd cu numen-ul divin căruia i se asimilase Severus.
Lucius Septimius Severus s-a născut în 145 sau 146 la Leptis Magna, în Africa, şi a fost primul împărat roman de obârşie nord-africană. La 18 ani soseşte la Roma, devine quaestor şi apoi în aceeaşi calitate pleacă în Spania. A călătorit şi a studiat la Atena pînă este numit guvernator al Galliei Lugdunensis. În această poziţie s-a căsătorit cu siriana Iulia Domna şi imediat, prin 188, a avut primul băiat, pe aşa-zisul Caracalla. După cîteva luni de inactivitate a fost trimis ca proconsul în Sicilia, dar înainte de a-şi lua postul în primire, un al doilea fiu, Geta, i s-a născut la Roma, în 189—190. La reîntoarcere, a devenit consul în 190/191. După un alt an lipsit de însărcinări publice îl regăsim guvernator al Pannoniei Superior, graţie influenţei lui Laetus, prefectul pretoriului care a participat la asasinarea lui Commodus. La Carnuntum a fost aclamat ca împărat, la 9 aprilie 193, după uciderea mişelească a lui Pertinax de către pretorienii dezlănţuiţi, în ochii lui Dio Cassiusinfo a rămas un incult şi un necioplit, deşi studiase la Roma şi Atena; avea însă sinceră consideraţie şi entuziasm pentru cultura clasicăinfo. Sosit din Pannonia Superior la Roma, la 9 iunie 193, a pedepsit şi a dizolvat garda pretorianăinfo care de acum înainte nu va mai fi alcătuită din soldaţi romani ori cel mult italici, ci aleşi din toate legiunile din provincii. După ce, din ordinul senatului, Didius Iulianus, cel ce cumpărase tronul Romei, a fost ucis înaintea intrării lui Severus în capitală, acestuia îi rămînea sarcina eliminării rivalilor Pescennius Niger în Orient şi a lui Clodius Albinus, guvernatorul Britanniei, în Vest. Cel dintîi guvernator al Daciei în timpul domniei lui Septimius Severus a fost Polus Terentianus căruia i-a urmat în post însuşi fratele împăratului, Publius Septimius Geta, onorat la Aupulum printr-o inscripţie pusă de subofiţerii din statul său major. Tiberius Claudius Claudianus, comandant pe rînd al legiunilor V Macedonica şi XIII Gemina, cantonată la Apulum, a obţinut pretura la recomandarea împăratului însuşi, fiind ca şi acesta african, originar din Rasicade, în provincia Numidia. Un alt african, comandant al mai multor cohorte de infanterie şi unităţi de cavalerie din Dacia domniei lui Severus era şi C. Iulius Corinthianus, născut la Therveste, tot în Numidia. Epitaful acestuia din urmă (decedat la 39 de ani), aşezat de urmaşii săi, a fost descoperit la Apuluminfo. Dintre numeroşii guvernatori ai Daciei Severiene, sau dintre oficialii cu rang mai mic ce au urmat în posturi celor mai înainte menţionaţi, nici unul nu mai este de origine africană. Întrucît am demonstrat că „genul” portretistic nord-african nu este legat de tipul serapic al portretelor severiene, el apărînd şi înaintea acestora, este foarte posibil ca prezenţa timpurie a oficialilor africani în Dacia, dintre care unul chiar fratele împăratului, născut tot la Leptis Magna, să fi fost însoţită de diverşi meşteri şi oameni de afaceri din partea locului. Acestor beneficiari şi artizani de nivel mediu credem că li s-ar datora comanda şi respectiv execuţia portretelor reprezentînd pe ilustrul lor concetăţean imperial. Dovezi de cinstire şi mulţumire dedicate celui datorită căruia au ajuns pe pămîntul mănos al Daciei, unde au dus o viaţă îmbelşugată şi liniştită sub guvernarea marelui fiu al cetăţii Leptis. Mai mult încă, atît de puternic pulsa viaţa în Apulum, oraşul de reşedinţă al guvernatorului şi al legiunii, încît alături de mai vechea colonia Aurelia Apulensis, ia fiinţă pe locul unei aşezări dacice din actualul cartier Partoş un municipium Septirnium Apulense care şi el va primi curînd rangul de coloniainfo.

Ce ne spun izvoarele scrise despre înfăţişarea lui Septimius Severus? „Era frumos, voinic, purta barba mare, avea părul alb şi creţ, înfăţişare impunătoare, voce sonoră dar cu accent african pe care l-a păstrat pînă la bătrîneţe”, îl descrie Aelius Spartianusinfo şi statuia de bronz în nuditate eroică de la Nicosia confirmă atare descriere a unui compilator tîrziu. În schimb Dio Cassiusinfo care-i era contemporan şi l-a cunoscut, ni-l înfăţişează în următoarele cuvinte: „Era mic de statură, dar cu un corp destul de robust, deşi puţin slăbit de gută. Spirit deosebit, iubea literatura căreia i se dedică într-o astfel de măsură, încît progresele realizate l-au făcut mai degrabă abil decît elocvent. Recunoscător faţă de prieteni, răzbunător faţă de duşmani, se ocupa cu grijă de îndatoririle sale şi nu ţinea seama de ce se spunea împotriva lui. Avea o pasiune extremă de a strînge bani şi se servea pentru aceasta de tot felul de mijloace. Totuşi, trebuie mărturisit că niciodată nu a ucis pe cineva pentru ca să-i ia averea. Cheltuielile sale erau foarte modeste...”info. Singura explicaţie ce se poate găsi contrazicerii celor două izvoare este că Spartianus şi-a întocmit descrierea avînd în vedere şi monumentele oficiale care, prin însăşi natura lor, erau obligate să dea o alură impunătoare persoanei imperiale.

18 Iulia Domna (il. 18). Fragment din capul unei statui de bronz (jumătate din nas şi ochiul stîng) al Iuliei Domna, descoperit, împreună cu un fragment din faţa şi alte mici părţi ale unei statui ecvestre de bronz a lui Caracalla, în castrul roman de la Porolissum, Moigrad, judeţul Sălaj, pe platoul Pomet. Fragmentulinfo se păstrează la M.I.T. şi poate fi apropiat, pentru comparaţie, cu portretul de marmură al împărătesei aflat la Muzeul Naţional din Romainfo. A fost datat în anul 213 cînd se presupune că a avut loc vizita lui Caracalla şi a Iuliei Domna la Porolissum.

19 Iulia Domna (il. 19). Bustul în hermă al unei femeiinfo, lucrat în gresie, înalt de 43 cm, avînd partea din spate a capului (fruntea şi coafura) uşor avariată; descoperit la Apulum şi păstrat acum la M.U.A.I. Considerată cînd imagine a unei divinităţi infernale, cînd portret al unei necunoscute, piesa a stîrnit încă de la descoperirea ei interesul specialiştilorinfo. Nimeni însă nu a bănuit că am avea de a face, precum se va demonstra, cu o replică artizanală a unor bine cunoscute imagini ale Iuliei Domna. Părul bogat este pieptănat în ondulaţii mari, pînă la gît, acoperind urechile, fiind strîns la spate într-un fel de coc. Ochii au pleoapele, pupila şi irisul bine marcate. Gura este mică, patetic întredeschisă. Nu trebuie nici un moment scăpat din vedere faptul că avem de a face cu o operă artizanală în care strădania portretistului s-a materializat reuşit într-o figură deosebit de individualizată şi tensionată. Apropierea cu portretul Iuliei Domna descoperit la Markuna (lîngă Lambaesis) şi aflat acum la Luvru se impune de la sineinfo; de asemenea ne vine în minte şi imaginea acesteia de pe vestitul panou al Arcului Argentariilor de la Romainfo. Dar principala referinţă a chipului de la Apulum o constituie portretul Iuliei Domna de la Vatican. Acest cap colosal a cărui identificare a fost şi mai înainte dar şi mai recentinfo  controversată, susţinîndu-se că ar reprezenta pe Didia Clara, fiica lui Didius Iulianus (împăratul care a cumpărat tronul pentru foarte scurtă vreme), rămîne unul dintre portretele cele mai sigure şi mai interesante din toată iconografia timpurie a Iuliei Domna. Este meritul Raissei Calzainfo de a fi scos în evidenţă locul important aacestuia în iconografia împărătesei. Capul de la Vatican o reprezintă pe Iulia Domna la o vîrstă mai tînără, cînd poartă încă pieptănătura Didiei Clara, cu părul uşor ondulat, împărţit de o cărare la mijlocul frunţii, acoperind urechile şi reunindu-se apoi pe gît într-o împletitură plată şi artificioasă, à la tartaruga (broască ţestoasă). C. Albizzatiinfo a fost cel dintîi care a considerat capul de la Vatican drept portret al Iuliei Domna, el corespunzând cu efigiile primelor monede. Prezenţa, la Apulm a unei replici artizanale a celui mai timpuriu portret, care este cel de la Vatican nu ni se mai pare neverosimilă în contextul aflării tot acolo a celor două portrete ale lui Septimius Severus, mai înainte discutate, ce par a fi fost lucrate tot în primii ani ai domniei, cînd înalţi oficiali nord-africani se aflau în posturi la Apulum.

Revenind la portretul de la Vatican, este de subliniat, precum Calza însăşi o face, că el nu e singular, ci se află iconograficeşte imediat secondat de un portret de la Ostia (inv.454) de care se leagă capetele de la Oslo şi din Depozitele Vaticanului (inv. 728). Portretul de la Ostia este ceva mai matur dar păstrează şi el modelajul „clarobscural morbid şi evanescent al stilului Antoninilor”. Capetele de la Vatican şi Ostia sînt raportabile la imaginea împărătesei de pe Arcul Argentariilor, datat între 203—204. Probabil ca în jurul acestor ani, spune Calza, s-a creat tipul oficial iconografic, atestat de două busturi de la Gabii (acum la Luvru, inv. 1109, 1110) repetate în numeroase replici dintre care cea mai cunoscută este aceea de la Muzeul Palatinului, Roma (inv. 4298). Şi din punct de vedere numismatic Hill precizeazăinfo că portretistica Iuliei Domna a fost clară şi simplă la început, dar a devenit complicată după 206; stilul timpuriu a fost înlocuit cu cel mediu în 199. Portretele timpurii de tip Vatican-Ostia au fost difuzate în lumea elenă, caracteristici ale lor (faţa plină, rotundă, gura întredeschisă, coafura ca cea a bustului de la Apulum) putîndu-se depista la mai multe piese descoperite în zona amintită. Dintre ele, portretul Iuliei Domna de la Muzeul Naţional din Atena (inv. 485) pare un indubitabil prototipinfo al celui de la Apulum. Iar aceasta nu poate fi cu totul imposibil dacă ne gîndim la marele număr de greci care locuiau şi în vremea lui Septimius Severus în cele două aşezări jumelate de pe malul şi din imediata apropiere a Mureşului, unde pe lîngă peste 60 de nume greceşti atestate de inscripţii au fost descoperite 11 epigrafe redactate în limba greacăinfo. Din Italia ne parvine mărturia unei replici în bronz a tipului portretistic timpuriu Vatican-Ostia, prin capul din colecţia americană John Dusenbery, portretinfo care se remarcă şi el prin ochii larg deschişi, capul şi faţa rotundă, gura uşor întredeschisă, databil fiind, prin comparaţie cu portretistica monetară, între anii 193—196. Gliptica romană provincială şi cea din Dacia (de la Romula, de pildă) nu face excepţie, ne-a obişnuit cu larga serie de camee reprezentînd profilul împărătesei, ajuns să simbolizeze, prin repetiţie, profilul imperial feminin generic. Din toate cele de mai sus rezultă însemnătatea deosebită ca document plastic a bustului de la Alba Iulia, în noua lui ipostază exegetică de portret artizanal realizat după un posibil prototip elenic (variantă a capului de la Vatican) al chipului inteligentei, cultei, energicei şi nefericitei împărătese şi mame Iulia Domna.
Celor două fiice ale lui Iulius Bassianus din Emesa, în Siria, mare preot al zeului Baal, soarta le-a hărăzit cele mai importante roluri pe care femeile le pot juca în treburile unui imperiu; cu cîte sacrificii şi-au plătit însă destinul de excepţie! Iulia Martha şi Iulia Maesa au fost amîndouă mame de împăraţi, sprijinuri de nădejde ale lui Caracalla şi respectiv Elagabalus, personalităţi politice remarcabile şi experimentate administratoare. Iulia Martha, a cărei dată de naştere nu ne este cunoscută, a devenit a doua soţie a lui Septimius Severus, luîndu-şi numele de Domna. A avut o puternică influenţă asupra soţului, datorită inteligenţei şi firii ei ambiţioase. Eclipsată a fost doar între anii 200—205 de către Caius Fulvius Plautianus, originar şi el din Leptis Magna, devenit prefect al pretoriului în 197. Fiica lui, Plautilla, căsătorindu-se cu Caracalla, a intrat pentru puţin timp în familia imperială; Caracalla vrînd să scape însă de Plautilla a făcut totul spre a-l convinge pe Severus că Plautianus complotează împotrivă-i, poruncind în cele din urmă să fie ucis în faţa împăratului, după ce, chipurile îl dovedise vinovatinfo. Iulia Domna strînsese la curte un cerc de intelectuali din care făceau parte Filostrat şi Galen, plăcîndu-i să fie numită filosoful Iulia. Pe Severus şi pe Caracalla i-a însoţit peste tot în călătoriile lorinfo, găsindu-se chiar în castrul de la Carnuntum cînd Septimius a fost proclamat împărat. Îşi urmează bărbatul în Orient, împotriva lui Pescennius Niger. La Nisibi, dincolo de Eufrat, Iulia primeşte la 14 aprilie 195 titlul de Mater castrorum (mamă a castrelor), purtat întîia oară de Faustina cea Tînără. Întreaga familie imperială (domus divina) se deplasa de obicei împreună, iar titlurile pe care le primesc diverşii membri ai acesteia sînt legate de popasurile mai lungi ori mai scurte ale drumurilor lor prin imperiuinfo. Se pare că Iulia nu a vizitat niciodată Africa de nord. Severus a trecut însă de mai multe ori, pentru scurt timp, prin cetatea sa de baştină; în tot cazul o vizită a lui a avut loc pe la 207, în ajunul campaniei din Britannia, pentru a-şi asigura spatele. Din cele discutate, de noi mai sus, în jurul clasificării de către McCann a portretisticii severiene, reiese limpede că nu vizita din 207 în Africa a pricinuit apariţia portretelor nord-africane ale împăratului, aşa cum susţine D. Soechtinginfo.

Iulia a fost o femeie frumoasă, precum o arată efigiile monetare, portretele în ronde-bosse, cum afirmă izvoareleinfo. Despre nefericirea familiei acesteia, despre călătoria împreună cu Caracalla în Dacia se va vorbi cînd vom discuta portretele sceleratului ei fiu, în urmă asasinării căruia s-a sinucis în 217, la Antiohia.

20 Caracalla? (il. 20 ab). Cap de copil, din marmură albă cu granulaţie medie, înalt de 16 cm, provenind probabil de pe teritoriul Românieiinfo şi publicat drept portret anoniminfo. Nasul este spart; bărbia şi arcadele ciobite; ochii au pupila şi irisul marcate. Isabelle Rilliet-Maillardinfo are dreptate cînd afirmă că în ciuda lucrărilor lui Buddeinfo şi Wiggersinfo mai există încă serioase probleme în ce priveşte diferenţierea iconografică între portretele de copii ale lui Caracalla şi Geta. Fraţii prezintă pînă la vîrsta adolescenţei caractere faciale comune care îngreunează identificarea: coafura este bogată pe tîmple şi mai mică deasupra frunţii; tîmplele sînt largi, iar meşele părului sînt redate prin incizie; ochii îi au ambii migdalaţi; nasul formează în planul feţei un triunghi isoscel; obrajii îi au amîndoi bombaţi, cu gura cărnoasă şi buza inferioară uşor răsfrîntă; la cei doi copii bărbia este rotundă, dominînd un gît masiv. Aşa stînd lucrurile, oricîte analogii portretistice vom invoca în legătură cu piesa pe care o publicăm, nu vom reuşi să demonstrăm că ea reprezintă pe Caracalla şi nu pe Geta. Dar în prezenta lucrare nu ne-am asumat cîtuşi de puţin sarcina de a elucida şi eventual de a restructura, atunci cînd este controversată, totalitatea iconografiei personajelor luate în discuţie. Printre primele capete de copii cărora li s-a dat numele de Caracalla este cel de la Berlininfo, deseori interpretat ca Marcus Aurelius foarte tînăr, şi capul din Depozitele Vaticanuluiinfo, cu privirea patetic înălţată spre dreapta, asemănătoare dealtminteri celui de la Berlin. Capetele de la Strasbourginfo şi din Siciliainfo trebuie de asemenea invocate în legătură cu portretul de la Bucureşti. În fine, din regiuni mai apropiate de cea a Dunării de Jos — de unde pare a proveni portretul în discuţie — putem aminti bustul de mici dimensiuni descoperit la Efesinfo, reprezentîndu-l pe Caracalla tocmai pe la 210, şi capul descoperit la Plovdiv în cartierul Belomorskiinfo. Este foarte probabil ca portretul lui Caracalla de la Bucureşti să fie opera unor ateliere attice şi în acest caz provenienţa sa dobrogeană ar consuna cu materialul sculptural roman descoperit în această parte a ţării.

21 Caracalla(il. 21 a,b,c). Cap de marmură cu urme roşiatice de arsură şi pete negre, înalt de 6,5 cm. Nasul şi arcadele ştirbite; alte ciupituri superficiale la urechi, pe faţă şi pe masa capilară. Ochii au pupilele marcate, privirea fiind uşor ridicată. Gura este mică, buzele cărnoase, cea inferioară uşor protuberantă (ruptă). Piesa provine din colecţia muzeală Sabin Ola, din satul Cib, judeţul Alba. A intrat în patrimoniul M.U.A.I. (inv. 7624) fiind sumar semnalatăinfo, iar apoi identificată de noiinfo  ca portret al lui Caracalla. Remarcabilă la capul miniatural în discuţie este discrepanţa dintre faţa aproape infantilă şi profilul bărbătesc, maturizat nu numai de barbă. Faţa acestei piese, ca şi a celei precedente sugerează o mare bunătate şi sensibilitate, confirmate dealtfel de Aelius Spartianusinfo. Portretul de la Alba Iulia îmbogăţeşte iconografia lui Caracalla cu o imagine aparte, situabilă între portretele de copil-adolescent şi cele de tînără maturitate, unde barba este însoţită şi de mustaţă, ca în cazul, de pildă, al bustului de la Berlininfo. În sprijinul identificării noastre putem invoca micul portret descoperit nu de mult în Aedes principiorum de la Novae (Bulgaria) şi care-l reprezintă cu cîţiva ani mai vîrstnicinfo decît cel aflat la M.U.A.I.

22 Caracalla (il. 22). Fragment (19x18 cm) din capul statuii ecvestre de bronz a lui Caracalla, descoperit împreună cu alte resturi ale acesteia în castrul de la Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), alături de o porţiune din faţa statuii de bronz a augustei sale mame, Iulia Domna (nr. 18, p. 113). Fragmentul a fost publicatinfo în mai multe rînduri, rămînîndu-ne doar să precizăm că replica de bronz de la Moigrad este o variantă a bustului de marmură de la Muzeul Capitoliului, Romainfo .
Marcus Aurelius Antoninus a văzut lumina zilei în 188 la Lugdunum (Lyon) în vreme ce părintele său era guvernator al acelei provincii a Galliei. Născut şi crescut în mijlocul soldaţilor, şi-a primit de la aceştia porecla de Caracallus, adică purtător al unei mantale lungi galice sau germanice (caracalla), aşa cum Caligula (cizmuliţă), predecesorul (12—41, împărat 37—41 e.n.) său într-ale crimei şi nelegiuirilor fusese răsfăţat de mic cu atare nume de către soldaţii lui Germanicus, aflaţi pe frontiera Rinului.

Numele de Caracalla (încetăţenit aşa) nu e pomenit decît de istoriografi, el neapărînd pe inscripţii monumentale sau monetare. A fost făcut Caesar în 196 şi Augustus în 198. După moartea lui Severus în februarie 211 la Eboracum (York), rămîne coîmpărat împreună cu fratele său mai mic Geta cu care nu s-a înţeles din copilărie şi pe care-l asasinează în 212 spre a ajunge singur stăpîn al imperiului. În anul fratricidului edictează aşa-numita constitutio antoniniana prin care aproape toţi locuitorii de condiţie liberă ai statului capătă cetăţenia romană. Măsura nu se încadra numai într-o politică de nivelare şi de captare a bunăvoinţei maselor, ci viza cu precădere refacerea finanţelor, sporirea lor (prin dublarea taxelor pe moşteniri şi eliberări de sclavi) în vederea plătirii armatei (unicul susţinător al tiranului) cu cîţi mai mulţi baniinfo, în acelaşi scop a devalorizat denarul de argint, emiţînd concomitent cu el aşa-zisul antoninian, cu titlul mult scăzut. Izvoarele scrise despre domnia şi persoana lui Caracalla nu sînt sărace, chiar dacă contradictorii în ce priveşte anumite amănunte, concordante cu prisosinţă pentru ansamblul tabloului ce-l zugrăvescinfo.
De fapt împăratul se dezinteresa de chestiunile de politică internă pe care le lăsa în seama consiliului (consilium principis), asistat mereu de Iulia Domna, rămasă, în ciuda ororii ce i-o inspira, alături de fiul ei spre a-i cenzura, pe cît posibil, acţiunile; evident nu pe cele personale, în care era de neînduplecat, ci măcar pe acelea cu mai larg ecou politic. Este memorabilă o şedinţă de consiliu, înainte de asasinarea lui Geta, în care voia să se hotărască împărţirea imperiului între fraţi, lui revenindu-i Europa şi Africa de nord, fratelui mai mic Asia, graniţa fiind pe Bosfor. Herodian, care ne relatează scena, o încheie prin intervenţia patetică a Domnei ce-şi oferă trupul spre a fi şi el sfîrtecat: tópos literar cam gros şi de aceea prea puţin credibil.
Cum spuneam, Caracalla vădise în fragedă copilărie o fire sensibilă şi miloasă. Că nu era bun la învăţătură, cum susţine Spartianus, ci dimpotrivă leneş şi dezinteresat, după Dio Cassius, nu are în fond mare importanţă. Chiar ura nutrită faţă de Geta poate fi explicată şi chiar asasinarea lui întreprinsă din pofta de putere, de a fi singurul stăpîn, poftă stimulată dealtminteri de un act necugetat al lui Severus, pe care-l vom aminti la locul potrivit. Nu este singurul fratricid din istorie; istoria biblică începe cu atare crimă. De neiertat rămîn hecatombele semănate după moartea fratelui. Calderiniinfo crede că degenerarea lui Caracalla, în loc să staţioneze prin dispariţia lui Geta, a crescut în progresie geometrică ca urmare a unui complex inversat de vinovăţie. Se identifică cu Ahile şi Alexandru cel Mare, scriind senatului că i-a intrat în trup sufletul acestuia, drept pentru care practică alexandromania ca formă de paranoie; îşi ţine în consecinţă capul înclinat spre dreapta. Vizitează mormîntul lui Alexandru în capitala de pe malul Nilului şi vrea să-i aducă o jertfă demnă de Noul Ahile. Motivul îi vine imediat în minte. Iată-l în versiunea lui Herodian: „Or, este adevărat că ei (alexandrinii, n.n.) îl luaseră peste picior pe Antonin în nenumărate rînduri, fie în legătură cu moartea fratelui lui, fie zicîndu-i bătrînei sale mame Iocasta, şi rîdeau de-a dreptul de el care, scund de statură cum era voia să imite pe Alexandru şi pe Ahile, cei mai viteji şi mai mari dintre eroi. Ei bine, aceste lucruri care în ochii lor nu aveau decît valoarea unor glume, l-au determinat pe Antonin, care era înzestrat cu o fire impulsivă şi crudă, să pună la cale împotriva lor un plan tainic, îngrozitor”. Făcîndu-se că petrece împreună cu ei, Caracalla a dat ordin să fie chemaţi toţi tinerii din oraş spre a organiza o legiune închinată lui Alexandru. Cînd s-au adunat toţi în cîmp deschis, împăratul a dat ordin armatei să măcelărească mulţimea de tineri neînarmaţi. „În timp ce o parte din armată măcelărea pe cei prezenţi, ceilalţi soldaţi săpau nişte gropi mari de tot, pe care le umpleau cu leşurile celor căzuţi trase de ei pînă la marginea gropilor şi apoi aruncate înăuntru. După aceea le acopereau cu pămînt, umplînd cît ai clipi din ochi o groapă comună. Au fost tîrîţi acolo şi o mulţime de muribunzi, unii însă au fost prăvăliţi înăuntru deși erau nevătămaţi”. Micului Hitler şi alor săi nu le-a rămas prea mult de inovat, doar sub raport cantitativ, chestiune de tehnică. Pentru că tot sîntem la capitolul orori, să-l încheiem printr-una grotescă, demnă de sfîrşitul unui atît de viteaz Ahile.

Herodian are din nou cuvîntul: „... se întîmplă ca Antonin care se găsea la Carrai în Mesopotamia, să vrea să-şi părăsească reşedinţa pentru a se duce la templul zeiţei lunii, pentru care localnicii au un cult deosebit... Antonin făcu drumul întovărăşit numai de cîţiva călăreţi... cu gîndul de a se întoarce îndată după ce va fi jertfit zeiţei. Pe la jumătatea drumului se simţi apucat de o durere de burtă, aşa că porunci tuturor să se îndepărteze, iar el se retrase deoparte, însoţit de un singur slujitor, ca să se poată uşura. Însoţitorii se întorseseră toţi cu spatele, ducîndu-se cît mai deoparte din respect şi bună-cuviinţă. Marţial, care-i iscodea fiecare clipă, văzîndu-l singur, porni în fugă spre el, ca şi cum ar fi fost chemat de împărat, la un semn, ca să răspundă la o întrebare, ori pentru a primi un ordin, şi ajunse la el tocmai în clipa în care Antonin îşi trăgea jos straiele, aşa că îi împlîntă pe la spate un pumnal pe care, fără să se bage de seamă, îl ţinuse mai înainte în mînă. Rana a fost mortală; lovitura nimerise drept în ceafă, aşa că îşi dădu sufletul pe neaşteptate, fără ca cineva să-i fi putut sări în apărare”. Duşmanul neamului omenesc dispare din istorie la 8 aprilie 217 graţie celor puse la cale de Macrinus, prefectul pretoriului, viitor împărat pentru scurtă vreme, ce din întîmplare citise nişte scrisori din care reieşea că va fi curînd dat de Caracalla morţii. Alături de Caracalla, Iulia Domna în drumul ei prin Dacia întreprinde penultima din multele sale lungi călătorii. După o scurtă vizită în Tracia, a trecut în Asia Mică unde s-a întîlnit cu sora Maesa, trăind împreună anii pe care nu-i bănuia a fi cei din urmă. Plecarea de la Antiohia la Alexandria are loc în a doua jumătate a lui 215 (călătoria marcată de masacrul descris mai sus). Reîntoarcerea în Siria a avut loc, se pare, la începutul lui 216. S-a trecut prin Apameea. Caracalla şi Iulia erau sigur la Antiohia în 27 mai 216. De la Antiohia Iulia nu s-a mai deplasat. Cînd în doua jumătate a lui 216 Caracalla a plecat în campania contra parţilor, ea nu l-a mai însoţit. A murit deci departe de mămică, în felul vitejesc arătat.
Acceptînd, în mare, ipoteza lui C. Daicoviciu, Marcella Bonello Laiinfo admite numai în parte următoarea cronologie a vizitei Iuliei şi a lui Caracalla în Dacia, bazîndu-se în principal, dar nu exclusiv pe informaţiile lui Dio Cassiusinfo: toamna lui 212, călătoria în Gallia; înainte de 11 august 213, proiectul de a pleca în Orient şi sosirea în Dacia; după 11 august 213, plecarea la război contra populaţiilor germanice; iarna 213—214, sosirea probabil la Roma; primăvara lui 214, plecarea spre Orient şi călătoria prin Tracia. Cercetătoarea italiană nu vede însă posibilitatea şi rostul unei întoarceri la Roma, ci petrecerea iernii 213—214 în Dacia şi Pannonia spre a-şi cîştiga simpatia populaţiilor de acolo şi a rezolva mărunte şi complicate conflicte de frontieră; apoi, fără să se mai gîndească la ele, a trecut în Tracia pentru o scurtă vizită, îndreptîndu-se către Asia Mică. Cu prilejul călătoriei imperiale în Dacia s-a reparat şi importanta arteră rutieră zonală dintre Napoca şi Porolissum. Aici Caracalla a făcut, precum îi era obiceiul, diverse daruri militarilor de pe Limes (frontieră fortificată), în special celor din cohorta V lingonum Antoniniana, a primit ostateci de la dacii liberi, i-a asmuţit reciproc pe vandali contra marcomanilor şi a chemat înaintea scaunului său de judecată pe regele cvazilor, Gabriomarus, pe care-l şi execută. Porolissum, important centru de schimb cu lumea barbară, s-a bucurat ca urmare a augustei vizite de vremuri liniştite, aducătoare de prosperitate, aşa cum ne lasă a înţelege construcţiile numeroase ale aşezării şi multele monede descoperite acolo şi în împrejurimiinfo.

23 Geta?(il. 23 ab). Cap de marmură inedit, înalt de 14 cm, provenind din colecţia M. Sutzuinfo; descoperit, mai mult decît probabil, în Dobrogea sau chiar la Tomis. Lucrare neterminată, ori pur şi simplu abandonată din pricina unei erori de execuţie în regiunea gurii şi a bazei nasului. Ochii au pleoapele şi irisul bine marcate. Privirea este îndreptată în sus. Părul este mai bogat la tîmple şi mai subţire deasupra frunţii. Copilul reprezentat poate avea vîrsta de 4—6 ani. În ciuda realizării artizanale, caracteristicile faciale ale fiilor lui Severus sînt reperabile cu toate (vezi mai sus, nr. 20). Atare cap nu poate fi trecut cu uşurinţă în seria celor înfăţişînd pe Eros sau Thanatos atîta vreme cît portrete similare, de copii la aceeaşi vîrstă, executate în calcedonie şi în ronde-bosse, se află în cîteva mari colecţii de antichităţi, purtînd identificări de personaje din familia Antoninilor sau Severilorinfo.

 

24 Geta?(il. 24). Cap de marmură, înalt de 12,3 cm; descoperit la Apulum în cartierul Partoş şi păstrat acum la M.I.T. (inv. 4258). Datorită realizării sale deosebite s-a bucurat de atenţia cercetătorilor; faţa are o frunte înalţă şi rotundă, ochii sînt mari; cu pupilele dilatate şi adînc perforate, poate pentru a fi umplute cu pastă vitroasă sau piatră colorată. Obrajii sînt proaspeţi şi bucălaţi, cu gura mică şi cărnoasă, bărbia mică, rotundă. Părul, este bogat pe tîmple şi subţire pe creştet. Partea din spate a capului este spartă. Lucrare deosebit de îngrijită şi particularizantă din punctul de vedere al trăsăturilor fizionomice. Convingerea noastră că nu poate fi vorba de un portret anonim este întărită de marea asemănare cu capul lui Geta de la Grand (Franţa), datorat aceluiaşi maestru strasbourghez ca şi capul lui Caracalla mai înainte citatinfo, obiectivată şi în pietrele gravate, geme şi camee, podoabe de preţ care nu au putut fi distruse, parvenindu-ne în suficiente exemplare spre a ne face o cît de sumară idee despre înfăţişarea lui Geta. Astfel Caracalla şi Geta apar faţă în faţă pe un intaliu din colecţia de mulaje Cades, încadrînd bustul lui Severus pe un alt intaliu din aceeaşi colecţie, faţă în faţă cu Severus pe un intaliu de la Ermitaj (inv. 1456), sau faţă în faţă cu Severus şi Domna pe un intaliu de la Metropolitan Museum (inv. 40143) info, ori pe o camee de la Biblioteca Naţională din Parisinfo.
Existenţa la Apulum, precum s-a văzut, a unor portrete timpurii ale lui Septimius Severus şi Iuliei Domna face şi mai verosimilă interpretarea acestui cap miniatural păstrat la M.I.T. drept portret al lui Septimius Geta, cu atît mai mult cu cît din acelaşi loc provine şi interesantul cap al lui Caracalla tînăr, de la M.U.A.I., discutat în paginile anterioare (nr. 21), în legătură cu care subliniem cu această ocazie asemănarea profilului (fără mustaţă) cu cel de pe gema din colecţia Cadesinfo. Lucius Septimius Geta s-a născut în 189 sau 190, după unele izvoare la Lugdunum (Lyon), după altele la Mediolanum (Milano), cel mai probabil însă la Roma, fiind un an sau doi mai mic decît fratele său Caracalla. A fost făcut Caesar la Viminacium, la 4 sau 9 aprilie 196, a primit titlul de imperator la Lyon, un an mai tîrziu, şi a devenit Augustus abia în 209, după cucerirea Ctesifonului, în vreme ce Caracalla fusese proclamat Augustus încă din 198, deci cu 11 ani mai devreme. În acest fel Severus însuşi a alimentat speranţele lui Caracalla de a rămîne singur urmaş la troninfo. Adoptarea de către Caracalla, imediat după moartea tatălui a cognomen-ului de Severus şi a titlului de Parthicus Maximus, ca şi reînnoirea neobişnuită la 4 februarie 211 a puterii tribuniciare sînt dovezi ale intensei campanii propagandistice spre a fi considerat unicul moştenitor al defunctului împărat. Dealtminteri ura împotriva lui Geta a căpătat forme nefireşti abia după 209, deci după ce fusese desemnat copărtaş al succesiunii la tron. Chiar dacă fraţii nu se puteau suferi, înainte de această dată Geta era tolerat, fără nici un fel de gînd rău împotrivă-i. Unsprezece ani Caracalla a trăit în ideea că va fi la moartea tatălui singur stăpînitor al imperiului; probabil că aşa gîndea şi Severus de vreme ce un intaliu în sardonix de la Ermitaj (inv. J. 1751) ni-l înfăţişează din profil, faţă în faţă cu fiul cel mare, ambii purtînd cununa de laurinfo. Pietrele gravate de felul acesta, cu Caracalla imberb şi cu Severus, trebuie deosebite de cele ulterioare morţii lui Severus, care-l înfăţişează pe decedatul împărat faţă în faţă cu chipul lui Caracalla cu barbă — piese de propagandă menite să cimenteze ideea unicei succesiuni, după fratricidul din 212. Prin tîrziul său act din 209, de părintească imparţialitate, Severus nu a făcut decît să deschidă prima criză de acest fel din istoria succesiunii dinastice la tronul Romei şi să acrediteze în posteritate ideea că doar Geta ar fi fost copilul său cu Iulia, în vreme ce pe Antoninus l-ar fi avut cu prima soţie. Atît de bizară a părut şi pare conduita lui, încît tragedia pe care a declanşat-o i se poate pune în bună măsură în seamă. La curtea Elisabetei, Shakespeare ar fi scris şi jucat cu mult succes o piesă politică despre ce se întîmplă cu statul cînd nu ştii cui să-i laşi după moarte tronul, un fel de contraparte a Regelui Lear ce şi-a împărţit, în viaţă fiind, regatul.
Despre Geta Spartianus ne spune că „a fost un tînăr frumos, cu caracter aspru, dar nu rău; zgîrcit, bun de gură, lacom, dornic de mîncăruri bune şi de vinuri alese”. Deci nici pe departe un ahtiat după putere. „Îi plăceau atît de mult hainele strălucitoare, încît tatăl său îl lua în rîs pentru aceasta. Dacă primea ceva de la părinţi, nu dădea nimănui nimic, ci cheltuia totul pentru a avea o ţinută aleasă”info. Un ideal viitor prim filfizon de curte. Greşeala lui Severus, o eroare politică majoră, n-a avut, cum era şi firesc, urmări tragice numai în familie. Lupta fraţilor pentru putere (ca şi cea a fiilor lui Constantin cel Mare, vezi nr. 37) tindea să scindeze statul, nu numai administrativ ca în memorabilul consiliu despre care aminteam, ci politiceşte, divizînd legiunile.

Crima petrecută în palat ar fi fost o sîngeroasă şi inutilă bătălie între două armate romane. Herodian se rosteşte clar: „Tot atît de împărţite erau şi opiniile magistraţilor şi ale nobilimii din oraş, pentru că fiecare din cei doi împăraţi întreţinea relaţii ascunse cu ei, încercînd să şi-i apropie şi prin tot felul de făgăduieli ispititoare să-i tragă de partea lui. Cea mai mare parte dintre aceştia îl simpatizau pe Geta care avea grijă să se arate modest, cumpătat şi blînd faţă de toţi cei cu care intra în legătură. Dealtfel şi preocupările lui erau mai alese, el complăcîndu-se în prezenţa persoanelor celor mai apreciate pentru cunoştinţele lor şi avînd preferinţe pentru palestră şi pentru celelalte exerciţii de om liber... Antonin dimpotrivă, făcea totul cu asprime şi cu răutate. Fiind departe de a putea aprecia preocupări ca acelea arătate mai sus, se prefăcea că este un mare admirator al vieţii ostăşeşti şi al războiului, încît tot ce punea la cale era făcut cu mînie; şi pricepîndu-se mai mult să lovească în oameni decît să-i convingă, prietenii pe care izbutea să şi-i adune îi erau prieteni mai degrabă de frică decît dintr-o simpatie adevărată”info.
Poftei de putere care-i pierde pe mulţi, Geta n-a fost în stare să-i spună nu. La 26 februarie 212 îi cade victimă. Faptul este amplu descris de Herodian, Dio Cassius, Istoria Augusta, Aurelius Victor, Zosimus, Eutropius, Orosius. A fost întîiul mare eveniment care a zguduit veacul în care însuşi imperiul avea să fie zguduit dinăuntru şi din afară. Trupele s-au agitat: legiunea II Parthica aflată în Italia la mică distanţă de Roma a luat atitudine potrivnică şi asemenea ei şi cohortele urbane. Armatele de la Dunăre optaseră pentru Geta şi şi-au manifestat nemulţumirea. Caracalla a condamnat la moarte pe comandanţii acestora. Nu imediat. În primele luni a fost prudent. După aceea însă s-a dezlănţuit măcelul. Au fost ucise pînă şi cele mai neînsemnate persoane care veniseră în contact cu Geta.
Însăşi viaţa Iuliei Domna pare să fi fost ameninţată, pentru motivul că şi-a plîns fiul. Au pierit peste 20 000 de persoaneinfo. Caracalla s-a arătat chiar îndoliatinfo de moartea lui Geta, ajungînd să-l divinizeze: „dixisse fertur: sit divus, dum non sit vivus” (se spune că a zis: zeu să fie, numai viu nu)info.
Pe cît de falsă fusese politica iconografică sub deviza concordia augustorum, politică promovată totuşi cu insistentă între moartea lui Severus si cea a lui Geta, pe atît de sinceră, cinică şi eficientă pe parcursul mai multor ani a fost acţiunea susţinută de distrugere a imaginilor lui Geta şi de eradicare a numelui său.
Pare-se că Iulia Domna ţinea mai mult la fiul cel mic. Străpuns de pumnalul lui Caracalla, el îşi dădu sufletul în braţele mamei sale, în timp ce sîngele ce i se scurgea din rană îi mînjea acesteia pieptul. Nu vom şti probabil niciodată cum de înţeleapta Iulia, cu atît de mare influenţă asupra lui Severus, nu si-a dat seama de consecinţele deciziei de a-l proclama pe Geta Augustus, în 209, şi nu l-a împiedicat pe împărat să ia atare hotărîre. Ea a înţeles în tot cazul că trebuie să-şi facă datoria pînă la capăt. Dacă n-ar fi fost la mijloc interesele statului, încăpute pe mîna unui scelerat, sinuciderea din 217 ar fi avut loc în 212. Poate că Iulia a contat prea mult pe inteligenţa şi influenţa ei, sperînd că-şi va tempera copiii şi-l va înfrîna pe impulsivul Caracalla. Încă nu aflase că născuse o fiară. Ca victimă, Geta s-a bucurat de simpatia posterităţii imediate şi mai depărtate. Poate că imagini ale sale, reprezentîndu-l copil, vor fi fost păstrate ori chiar lucrate în Dacia (unde armata îi rămăsese fidelă) şi în anii cînd acţiona implacabil ordinul distrugerii a tot ce amintea de el. Nu este exclus ca la atare drastică politică de interzicere iconografică să fi existat şi reacţii, cu precădere în mediile provinciale în care era simpatizat, reacţii cărora nu le era dat să depăşească o anumită limită, eminamente aluzivă.

25 Severus Alexander(il. 25 ab). Cap de marmură, înalt de 26 cm, avînd jumătatea din spate retezată, descoperit la Apulum şi intrat la M.U.A.I. (inv. 798) din depozitul Bibliotecii Batthyaneum. Faţa este destul de avariată lipsindu-i arcada dreaptă, nasul şi bărbia; buzele sînt de asemenea ciobite. Ochii au pleoapele, irisul şi pupila bine marcate; privirea este îndreptată spre înainte. Masa capilară este abundentă pe creştet, dar tratată plastic foarte sumar. Maniera specifică de trasare a liniei care uneşte rădăcina nasului cu arcadele, într-o frumoasă curbă ce conturează depresiunea adîncă şi largă în care sînt aşezate globurile oculare, constituie una din caracteristicile importante ale portretisticii lui Severus Alexander.

Lipsa bărbii, juvenilitatea chipului, plasează portretul de la Apulum în rîndul iconografiei timpurii a împăratului. Identificarea propusă de noiinfo cu un deceniu în urmă îşi păstrează valabilitatea în condiţiile în care nu scăpăm din vedere că avem de a face cu o operă provincială, ieşită din atelierele apulense de nivel artizanal superior.
La moartea în 222 a predecesorului şi părintelui său adoptiv Elagabalus, Marcus Aurelius Severus Alexander (pe numele său adevărat Alexianus) avea 13—14 ani, născut fiind în 208—209. Așa se face că portretele sale ca adolescent şi tînăr băiat sînt destul de numeroase, toate concordînd, în mare, între ele: portretul de la München (inv. 360), cel de la Muzeul Capitoliului de la Roma, capul de la Gliptoteca Ny Carlsberg din Copenhaga (inv. 756), bustul de la Muzeul Torlonia, Roma (inv. 589), capul de la Muzeul Naţional din Roma, cele de la Luvru, de la Vatican etc.info Portretele lui Severus Alexander copil au fost grupate în asa-numitul tip „Filip Iunior”, fiul lui Filip Arabul (247—249), prin asimilare cu efigiile monetare şi profilele pe intalii ale celui din urmă, căruia nu i se cunosc, pentru vîrsta respectivă, portrete în ronde-bosse. Portretele ulterioare ale lui Filip Iunior se disting însă net de cele medii ale lui Severus Alexander, prin caracterul ascuţit şi osos al feţei, al nasului, prin carnaţia facială redusă etc. În vreme ce portretele medii şi tîrzii ale lui Severus Alexander se leagă organic de cele timpurii, portretele lui Filip Iunior din vremea asocierii sale la domnie nu-şi pot revendica atare ascendenţă iconografică. Chestiunea a rămas aşadar tranşată în favoarea apartenenţei capetelor în discuţie la imagistica timpurie a fiului Iuliei Mammaea.
În afara caracteristicii fizionomice mai înainte amintite, capul de la Alba Iulia se distinge printr-o faţă oarecum prelungă, semnificînd ieşirea din adolescenţă spre tinereţe. Dar nu are încă acea barbula a bustului de la Florenţa (Uffizi, inv. 245), căruia Felletti Maj îi atribuie vîrsta de douăzeci de aniinfo. El poate fi mai degrabă apropiat de capul de la Luvru, cu o şi mai mică barbulainfo, pe care-l precede cu puţin. Vîrsta împăratului în imaginea de la Apulum pare a fi de 17—18 ani. Iconografiei lui Severus Alexander i se adaugă mereu noi documente, discutabile în sensul în care atare imagini nu sînt reproduceri mecanice (ele însele nu totdeauna identice). Un precedent cronologic al capului de la Alba Iulia ar putea fi cel de la Fuldainfo, datat între 223 şi 225. În aceeaşi colecţie de la Fulda (R. F. Germană) se află un cap matur al împăratului, lucrat în versiune greco-orientală, cap care la prima vedere se exclude de la sine din seria sa portretistică. Şi totuşi, analizat în amănunţime, este un extraordinar portret psihologizant al bunului principe care a fost Severus Alexanderinfo. Caracteristica arcadelor şi a rădăcinii nasului este, printre altele, prezentă într-o versiune şi un modelaj sui-generis.
Un portret interesant este cel de la Walters Art Gallery din Baltimore, pe care editoareainfo îl datează la începutul secolului III fără însă a-l pune în legătură cu portretistica, diversă, dar unitară în fond, a lui Severus Alexander. Nu putem începe aici atare discuţie. Ceea ce însă trebuie să semnalăm este faptul că portretul artizanal al lui Severus Alexander de la Apulum nu constituie un unicum în zonă. Dintr-o provincie apropiată, din Pannonia şi anume de la Aquincum, provine un cap de calcar, cu o uşoară barbula şi care este un portret al împăratului, evident, într-o altă viziune artizanalăinfo, Dio Cassius, Herodian şi Aelius Lampridiusinfo ne vorbesc despre persoana şi domnia lui Severus Alexander. „I s-a dat numele de Alexander pentru că se născuse într-un templu din oraşul Arca, ridicat lui Alexandru cel Mare, cînd tatăl şi mama sa veniseră în ziua de sărbătorire a lui Alexandru pentru a participa la solemnitate”. A avut o fire blîndă, s-a bucurat de o educaţie aleasă, cu cei mai buni dascăli ai vremii, culţivîndu-şi deopotrivă mintea şi trupul. Urmînd după cea a lui Elagabal, domnia sa a fost socotită o reîntoarcere la vremurile normale, întrucît în administraţie un rol important l-au jucat celebrii jurişti Paulus şi Ulpian. Cel din urmă a fost şi prefect al gărzii pretoriene şi a încercat să-i impună acesteia disciplina pe care, cu toată reforma lui Septimius Severus, o uitase repede sub demenţa scelerată a lui Caracalla şi apoi a lui Elagabalus. Ulpianus a plătit cu viaţa tentativa de a-şi disciplina soldaţii, moarte de care abia a scăpat istoricul şi senatorul Dio Cassius, consul pentru a doua oară în 229, împreună cu împăratul.

Ordinea şi disciplina de stat erau mai degrabă o iluzie, sau puţinul cu care se mulţumea şi în care spera un senat ce-i conferea lui Severus Alexander într-o singură zi toate demnităţile şi onorurile pe care cei mai buni împăraţi le dobîndeau în cursul unei întregi domnii.
Severus Alexander recucereşte de la parţi Mesopotamia, în 232, şi în anul următor triumfează la Roma unde rămîne puţin căci tulburările ivite în Germania îl cheamă pe frontiera Rinului. La Mogontiacum (Mainz) se aşează cartierul imperial şi tot acolo sînt concentrate multe legiuni, dintre care unele aduse din Siria. Campania partică nu fusese un succes militar. Împăratul ştia aceasta; de aceea încercă să trateze cu germanii, oferindu-le bani. Procedeul a fost considerat de soldaţi drept „laş”. Ei au aruncat purpura imperială pe umerii unui soldat din Tracia, Maximin, uriaş de statură. Gîndeau de fapt că banii li s-ar fi cuvenit lor, nu germanilor pe care-i puteau birui. Maximin s-a îndreptat cu trupele ce-l aleseseră împărat spre cartierul lui Alexander, ai cărui soldaţi, în ciuda promisiunilor, i-au abandonat pe Mammaea şi pe Severus, ucişi la 18 martie 235: „dar cînd armata lui Maximin începu a se arăta înaintea ochilor, cînd auziră strigătele prin care trupele tinere îşi îndemnau tovarăşii de arme să scape de sub ascultarea unei muieri zgîrcite şi a unui tinerel fricos ce nu ieşea din voia mamei, şi să treacă de partea unui bărbat viteaz şi cu experienţă şi a unui tovarăş care, învăţat cu războiul, nu-şi lepăda niciodată armele, le dădură ascultare, îl lăsară pe Alexandru singur şi se alăturară lui Maximin, aclamat astfel împărat de toată lumea”info.

26 Iulia Mammaea (il. 26 ab). Cap de bronz aurit, înalt de 29 cm, descoperit în termele de la Drobeta şi păstrat acum la M.P.F. Capul este restauratinfo din mai multe bucăţi de bronz, unele părţi lipsind, altele fiind foarte deteriorate. Ochii au irisul şi pupila marcate. Părul acoperă urechile, împodobite cu cercei globulari care ies din coafură, şi este strîns la spate, nu într-un coc. Gura mică are buzele cărnoase; nasul este drept şi lung. Faţa tînără. După descoperirea sa în 1938 de către Al. Bărcăcilă, capul a fost publicat de mai multe oriinfo, fără să fie niciodată discutat şi identificat, excepţie făcînd o recentă opinie a noastrăinfo. Caracterul imperial al acestui portret a fost evident încă de la apariţia lui. Trăsăturile fizionomice concordă cu întreaga iconografie cunoscutăinfo a Iuliei Mammaea, cu ale renumitelor portrete de la British Museum, Vatican şi Muzeul Capitoliului, Roma. Deconcertantă este însă coafura, foarte simplă, fără pliurile ce acoperă întreaga rotunjime a capului, părul coborînd după urechi, pe gît, răsfrînt şi strîns apoi pe ceafă într-un coc plat, mare şi savant împletit. O coafură sumară are şi statuia de bronz descoperită acum două decenii la Sparta şi dată ca reprezentînd foarte probabilinfo tot pe Iulia Mammaea. Iulia Avita Mammaea era fiica mai mică a Iuliei Maesa (sora Iuliei Domna) şi a lui Iulius Avitus. S-a căsătorit cu Gessius Marcianus, cavaler roman din Arca Caesarea, în Siria, cu care l-a avut pe Alexianus, viitorul împărat Severus Alexander. Din 222 pînă în 226 a guvernat alături de mama ei, Iulia Maesa (a cărei fiică mai mare, Iulia Soaemis a fost căsătorită cu Sextus Varius Marcellus cu care l-a avut în 204 pe Varius Avitus Bassianus, cel ce avea să fie între 218—222 împăratul de tristă memorie Elagabalus), iar apoi a „călăuzit”, precum s-a văzut, paşii lui Severus Alexander cu ajutorul unui consilium principis din care făceau parte Ulpianus, Paulus, Modestinus, elevi străluciţi ai lui Papinian. Domnia lui Severus Alexander si a mamei sale Iulia Mammaea a însemnat pentru provincia Dacia vremea ultimelor importante măsuri administrative, economice si militare. Lor li se atribuie înfiinţarea adunării provinciale care poartă numele de concilium trium Daciarum, cu sediul în Colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa care primeşte tot în cursul aceleiaşi domnii titlul onorific de metropolis. Păşunile şi salinele ce făceau parte din domeniile imperiale (patrimonium Caesaris) se dau în arendă unor particulari (conductores pascui et salinarum) aleşi dintre cei mai înstăriţi membri ai aristocraţiei municipale. În fine, iau fiinţă la hotarele provinciei posturi permanente de pază şi de supraveghere a legăturilor cu dacii din afara hotarelor imperiului, posturi numite stationes, puse sub comanda unor beneficiarii consulares, subofiţeri în subordonarea guvernatorului provinciei. Aceste stationes reprezintă nucleul viitoarelor teritorii militare numite regiones. Reformele amintite au fost duse la îndeplinire de legaţii consulari ai provinciei, probabil trei la număr în timpul domniei lui Severus Alexander, dintre care doar doi ne sînt cunoscuţi nominal: Pollienus Auspex şi Iasidius Domitianus, abia cel din urmă fiind sigur atestat epigrafic pentru perioada în discuţie. El apare în două inscripţii de la Ilişua ca dedicant a două statui, înălţate una lui Severus Alexander (optimus maximus princeps) şi cealaltă augustei sale mame (mater sanctissimi imperatoris et castrorum senatusque).

În alte două inscripţii puse la Mehadia şi Rîşnov pentru cinstirea Iuliei Mammaea, numele său a fost martelat ca urmare a acelei damnatio memoriae de care a fost lovit împăratul şi mama acestuia din ordinul soldăţoiului Maximin Tracul, succesorul lor imperialinfo. Aşadar monumentele statuare ale ultimelor două personaje din marea familie domnitoare afro-siriană nu lipseau în Dacia deoarece, după cum s-a văzut, existau motive temeinice care dictaseră ridicarea lor. Alături de documentele epigrafice existente, statuile de la Apulum şi Drobeta sînt mărturii elocvente asupra însemnătăţii domniei celui din urmă Sever pentru provincia romană de la Dunărea de Jos.
Vom prezenta în cele ce urmează portretele a trei personaje imperiale, direct implicate în tumultoasele şi sîngeroasele evenimente interne ale lumii romane din anul 238.

27 Gordian I? (il. 27 ab). Partea inferioară a unui cap inedit de marmură, înaltă de 17 cm (mai mare decît mărimea naturală), descoperită la Durostorum (Silistra) în perioada interbelicăinfo. Calitatea execuţiei şi individualizarea trăsăturilor fizionomice (cîte s-au păstrat) indică fără putinţă de tăgadă un portret imperial din seria destul de bogată a acestora descoperită în însemnata aşezare romană de la Dunărea de Jos. Nasul este distrus, bărbia mult ciobită, buza superioară de asemenea. Barba şi mustaţa sînt redate prin ciupituri ale daltei; ele se unesc în colţurile gurii mici şi nobile. Cute adînci la baza nasului şi altele destul de marcate pornind, pe sub ochi, de la rădăcina lui. În virtutea acestor detalii specifice am socotit posibilă apropierea fragmentului portretistic de bustul de la castelul Howard (Anglia), înfăţişîndu-l pe Marcus Antonius Gordianus Sempronianus Senior, împărat din anul 238, pentru douăzeci şi două de zile. Evident că iconografia acestuiainfo, dintre care doar bustul antemenţionat este cert identificat, nu putea fi decît redusă şi oricum postumă. Postumă pentru că atît portretele sale, ca şi unele din cele ale lui Pupienus şi Balbinus (mă refer la imaginile executate în ronde-bosse) au fost realizate în cursul mai lungii domnii a lui Gordian III si nu în tumultul evenimentelor sîngeroase ale acelui an, asupra cărora vom reveni ceva mai departe.
Întru confirmarea identificării noastre efigiile monetare ale lui Gordian I nu ne pot fi de nici un folos deoarece, precum remarca R. Delbrückinfo, foarte adesea ele se confundă cu ale fiului, Gordian II, ambele fiind sub influenţa puternică a iconografiei lui Maximin Tracul. Asemănătoare sînt nu numai portretele monetare ale tatălui şi fiului, morţi în scurta revoltă africană împotriva lui Maximin, ci şi acelea realizate în ronde-bosse. În primul rînd capul sigur identificat al lui Gordian II de la Roma, Palatul Conservatorilorinfo. Cît priveşte piesa ce o publicăm, am optat, între tată şi fiu, în favoarea primului deoarece gura acestuia are buzele mai puţin cărnoase decît ale fiului, el însuşi fiind în jur de 46 de ani cînd a fost ucis, în vreme ce tatăl atingea optzeci. Cutele de la baza nasului sînt mai adînci la acest fragment de cap decît în cazul portretului de la Roma, iar gura mai arcuită în jos — detalii ce pledează, în ciuda caracterului apoteotic al acestei portretistici, pentru o vîrstă înaintată, nu pentru maturitatea deplină a fiului. Despre Gordian tatăl Iulius Capitolinusinfo ne spune în puţine cuvinte că „era un om de statură înaltă cu părul alb strălucitor, cu o figură măreaţă; la faţă era mai mult roşu decît alb, cu o înfăţişare mîndră, cu nişte ochi, o gură şi o frunte impunătoare; la corp era puţin grăsuţ, dar de un caracter plăcut, astfel încît nu s-ar putea spune că el s-a purtat vreodată fără măsură, lipsit de modestie sau în chip exagerat”.
După tată, Maecius Marullus, Gordian I s-ar fi tras din străvechea familie a Gracchilor, iar după mamă, Ulpia Gordiana, din cea a împăratului Traian. El, tatăl, bunicul şi străbunicul fuseseră consuli, ca şi părintele şi bunicul soţiei. Poseda o imensă avere mobilă şi imobilă printre care casa din Roma a lui Pompeius Magnus. După ce a fost consul împreună cu Severus Alexander, a fost trimis prin hotărîrea senatului proconsul în Africa. În tinereţe Gordianus se arătase interesat de poezie, scriind versuri în manieră vergiliană ori imitîndu-l pe Statius într-o epopee intitulată Antoniniada, închinată vieţilor şi faptelor lui Antoninus Pius şi Marcus Aurelius. Datorită resurselor considerabile provenite din exploatarea vastelor latifundii (cum n-a avut înainte pare-se, nici un particular), a putut oferi plebei romane, pe cheltuiala sa, în vremea în care a fost edil, douăsprezece spectacole (unul în fiecare lună) în cadrul cărora se înfruntau între 150 şi 500 perechi de gladiatori, 100 fiare din Libia sau 1000 de urşi.

Ni se spune că în casa lui Pompei, ce intrase în proprietatea familiei încă de pe vremea bunicului, o uriaşă pictură înfăţişa o pădure plină de animalele cele mai felurite: 200 cerbi lopătari şi britanici, 30 de cai sălbatici, 100 de oi sălbatice, 10 cerbi, 100 de tauri din Cipru, 300 de struţi mauri de culoare roşie strălucitoare, 30 de măgari sălbatici, 150 de mistreţi, 200 de ibişi, 200 de căprioare. Toate fuseseră oferite de el romanilor spre a fi vînate, cu ocazia celui de al şaselea spectacol pe care l-a organizatinfo.

28 Pupienus? (il. 28). Cap de calcar, înalt de 13 cm, descoperit la Romula şi intrat în M.P.F., provenind din colecţia Capşa. Semnalat de S. Ferriinfo. Dacă ar fi de identificat cu un împărat roman din sec. III, cele mai multe şanse le-ar avea Pupienus, spunea D. Tudor cu o jumătate de veac în urmăinfo; ulterior a renunţat însă la această sugestieinfo. Marcus Clodius Pupienus Maximus după ce ajunsese la demnitatea de prefect al Romei a fost numit de senat, împreună cu mai tînărul Balbinus, împărat, în tulburele an 238, guvernînd doar cîteva luni (mai-iulie) şi sfirşind asasinat împreună cu imperialul său coleg, la vîrsta de şaptezeci şi patru de ani.
Portretul de la Romula este cel al unui bărbat vîrstnic, cu calviţie avansată pe creştetul capului, avînd barba şi mustaţa bogate, unite într-o masă capilară destul de înaltă prin raport cu restul feţei, dar sumar prelucrată plastic. Ochii sînt mari, cu pleoapele şi pupilele bine marcate. Caracterul evident artizanal al acestei realizări sculpturale păstrează neştirbite trăsăturile fizionomice, individualitatea pregnantă a chipului. Asemănarea efigiilor monetare ale lui Pupienus cu cele ale lui Pertinax îi părea lui R. Delbrückinfo deliberată: senatorul roman îşi va fi luat drept model pe antecesorul imperial cu care soarta a vrut să-l asemene pînă şi în felul morţii: uciderea de către gărzile pretoriene menite să-l apere. Portretul său, zugrăvit de Istoria Augustă, este următorul: „Era lacom la mîncare, dar foarte reţinut la băutură şi dragoste; în familie şi în afară de familie era foarte serios, astfel încît avea porecla de „tristul”. La înfăţişare era foarte grav şi nepăsător, de statură înaltă, de o constituţie fizică foarte sănătoasă, dar de un caracter foarte dur, şi totuşi drept, încît n-a ajuns niciodată la rezolvarea problemelor prin lipsă de omenie sau cruzime. Cînd i s-a cerut, întotdeauna a fost iertător şi nu se mînia decît atunci cînd trebuia să-şi manifeste supărarea. Niciodată nu s-a pretat la intrigi; era consecvent în părerile sale şi nu s-a încrezut niciodată mai mult în alţii decît în sine. De aceea a fost mult iubit de senat şi respectat de popor, mai ales că poporul îl văzuse îndeplinindu-şi funcţia de cenzor şi îşi dădea seama că în calitate de împărat severitatea lui se va exercita cu şi mai multă tărie”info. Din aceeaşi sursă ştim că senatorul şi viitorul împărat era fiul unui fierar sau al unui meşter care lucra căruţe, copilăria petrecînduşi-o în casa unui unchi numit Pinarius, pe care l-a numit, ca şef al statului, în funcţia de prefect al gărzilor pretoriene. Studiile la gramatic şi la retor i-au fost scurte, dar totdeauna a dat dovadă de virtute militară şi severitate. A fost tribun militar şi apoi pretor. După aceea guvernator al Bitiniei, Greciei şi al Galliei Narbonensis. În Illyricum i-a zdrobit pe sarmaţi, iar pe Rin a luptat victorios împotriva germanilor. Conduita sa în Gallia şi pe frontul germanic i-a atras simpatia provincialilor şi a trupelor aliate germanice. Toate acestea îşi au importanţa lor în iconografia lui Pupienus, care cuprinde cel puţin două portrete provinciale. Unul este cel descoperit la Chiragan în 1826 sau 1830 şi se află la Muzeul Saint Raymond de la Toulouse. Este vorba de un bust lucrat în marmură italiană, înalt de 65 cm, probabil operă de import, datînd din vremea guvernatoratului galicinfo. Al doilea portret provincial este un cap artizanal de factură superioară, descoperit la Strasbourg în 1927. Este lucrat în gresie gri obişnuită, înalt de 52 cm, aparţinînd se pare unei statui colosale. Espérandieu îl publică drept portret al unui necunoscut, susţinînd că „în mod sigur nu e vorba de un împărat”info. În 1940, Hekler îl datează prin 270—280, considerîndu-l drept precursor al imaginilor convenţionale-idealizate ale apostolilor creştini”info. Cu mai bine de două decenii în urmă, Hattinfo demonstra că e vorba de portretul lui Pupienus, datorat atelierului maestrului de la Eckbolscheim, unde a fost realizat în jurul anului 235. Surprinzător este faptul că doi cercetători experimentaţi, soţii Balty, au putut vedea în capul de la Strasbourg un portret al lui Aurelianinfo. Felletti Maj consideră bustul de la Toulouse drept o identificare încă în discuţieinfo  iar capul de la Strasbourg nu-l înregistrează fiindcă la vremea apariţiei lucrării sale acesta nu fusese încă nominalizat.

Dintre portretele considerate sigure de către autoarea citată, nu ne putem referi la bustul de la Vatican şi la celelalte trei exemplare-copii, care epuizează categoriainfo, deoarece ele nu consemnează calviţia înregistrată de statuia de la Luvru (inv. Ma.1059), socotită nesigură de cercetătoarea italianăinfo. Dimpotrivă, H.G. Niemeyerinfo crede că profilul capului statuii de la Luvru seamănă cu al lui Pupienus şi că pieptenătura şi aspectul „nemodern” al acestui portret este o caracteristică a iconografiei respectivului împărat, amintind alura antoniniană-severiană, prin raportarea de care aminteam mai înainte, la personajul istoric Pertinax. cît şi la iconografia postumă a acestuia. Capul, de un artizanal mediu, de la Romula confirmă, la cealaltă extremitate europeană a imperiului, portretul atît de discutat de la Strasbourg şi implicit pe nedrept suspectata statuie de la Luvru. Dar, se va întreba oricine, dacă o statuie a lui Pupienus pe frontiera Rinului este logic să fi fost ridicată ca urmare a funcţiilor importante deţinute acolo de viitorul împarat, ce motive vor fi determinat sculptarea micului cap descoperit la Romula-Malva în cîmpia romănăţeană? Nu ştim încă să răspundem altfel decît printr-un foarte elocvent caz similar: descoperirea la Potaissa (Turda) a unui unic exemplar dintr-o serie necunoscută de denari de argint, emisă cu numele lui Balbinus, colegul de domnie al lui Pupienus. Asupra acestei chestiuni vom reveni însă mai jos.

29 Gordian III(il. 29 ab). Partea superioară a unui cap de marmură albă cu granulaţie fină, înaltă de 22 cm, descoperită în perioada interbelică la Durostorum şi aflată în prezent la M.I.N.A.C. (inv. II 30032/5210), provenită din colecţia Pericle Papahagi. Semnalat cu aproape o jumătate de veac în urmăinfo, portretul a fost reluat acum două decenii, confirmîndu-se identificareainfo primei publicări. Arcadele, nasul si ochii sînt si ele deteriorate. Masa capilară este lipită de calota craniană şi sugerată doar prin ciupituri de daltă. Un şanţ adînc şi mai multe perforaţii de-a lungul lui indică existenţa pe cap a unei diademe metalice. Globurile oculare par să nu fi avut pupilă plastică. Tinereţea acestui cap îl apropie de efigia medalionuluiinfo emis la Roma în 239, în primul an al domniei sale (238—244). Portretistica certă în marmură sau bronz a lui Marcus Antonius Gordianus Pius este destul de bogatăinfo, un grup de portrete sînt încă discutabile sub raportul identificării, iar altele au atribuire nesigură ori greşită. Înclinăm să considerăm acest fragment de cap o variantă greacă a tipului Luvru (inv. 1063), care este un bust în armurăinfo descoperit la Gabii şi intrat mai întîi în colecţia Borgheseinfo. Portretele în bronz ale acestui împărat nu sînt nici ele o raritate, fie că e vorba de capete ale unor statui mai mari decît dimensiunea naturală, sau de busturi de mici dimensiuni. Din rîndul primelor avem a aminti din apropiere de Durostorum un cap de bronz descoperit la Radanovo (Nicopolis ad Istrum şi aflat acum la Muzeul Arheologic din Sofiainfo. Un alt cap de bronz a apărut pe limes-ul germanic, în castrul de la Niederbieber, lîngă Neuwied, şi se păstrează în prezent la Muzeul din Bonninfo. Fragmentul de cap de la M.I.N.A.C. este singurul care poartă urmele unei diademe. Dacă într-adevăr globurile oculare nu au avut pupilă plastică, îl putem socoti ca aparţinînd seriei portretistice postume, apoteotice, întrucît Filip Arabul care l-a ucis şi i-a urmat la tron nu l-a lovit cu damnatio memoriae, iar senatul i-a decretat apoteozarea.
Gordian III s-a născut în 225, fiind copilul Maeciei Faustina, fiica lui Gordian I, şi al consularului Iulius Balbus. După asasinarea lui Pupienus şi Balbinus în 238, a fost proclamat împărat la vîrsţa de 13 ani, sub regenţa mamei. În 241 s-a căsătorit cu Furia Sabina Tranquillina, fiica lui Caius Furius Sabinus Aquila Timesitheus, important personaj al vremii, numindu-şi imediat socrul prefect al pretoriului şi conducător, de fapt al treburilor statului. După un puternic cutremur de pămînt ce a afectat numeroase zone ale imperiului, Gordian şi Timesitheus pornesc o mare campanie în Orient, în 242, drept răspuns la atacurile lui Sapor I, urcat în 240 pe tronul parţilor, care şi cucerise de la romani Mesopotamia, Carrai, Nisibis, ajungînd pînă la Antiohia. Armatele romane au obţinut însemnate victorii şi au restabilit graniţa pe Eufrat. Dar Timesitheus moare în 243, pare-se otrăvit de ajutorul său, Marcus Iulius Philippus, poreclit Arabul deoarece se născuse în Arabia, fiind fiul (după Aurelius Victor, Epitome, 28, 4) unui şef de bandă de tîlhari. Filip devine prefect al pretoriului în locul lui Timesitheus şi, profitînd de lipsa de experienţă a lui Gordian, a început să-l discrediteze sistematic în faţa armatei care-l iubea. A înfometat deci cu bună ştiinţă armata, dînd vina pe incapacitatea lui Gordian. Într-o adunare a comandanţilor si soldaţilor Gordian l-a demascat pe Filip şi a cerut să se retragă de la domnie în favoarea acestuia. Comandanţii s-au opus şi l-au abilitat în continuare pe Filip în funcţiile sale. Profitînd de compromiterea publică a tînărului împărat, Filip l-a ucis în martie 244 la Zaitha, scriind senatului că a murit de o boală şi obţinînd astfel recunoaşterea înaltului corp. Iulius Capitolinus întăreşte prin cuvinte ceea ce portretele tînărului împărat spun de la sine: „Gordianus a fost un tînăr vesel, frumos, plăcut, iubit de toţi, glumeţ în viaţă, vestit prin pregătirea sa literară, încît, într-un cuvînt, în afară de vîrstă nimic nu-i lipsea pentru a fi un bun împărat. Înainte de complotul lui Philippus era iubit de popor, senat şi armată, ca nimeni altul dintre împăraţi... În sfîrşit, după. ce l-a omorît, Philippus n-a îndrăznit să-i dărîme statuile, să-i înlăture portretele sau să-i şteargă numele, ci l-a venerat cu gravitate şi neobişnuită prefăcătorie, numindu-l întotdeauna zeu, chiar în fata soldaţilor cu care înfăptuise complotulul”info.

Evenimentele anului 238 sînt simptomatice pentru ce urma să fie viaţa imperiului sub dictatura militară a împăraţilor soldaţi, în ultima jumătate de veac a acelei forme de guvernămînt aproape tricentenare, cît avea să dureze principatul. Să expunem însă faptele, înainte de a judeca situaţia, fapte cîtuşi de puţin noi, situaţii deloc nemaiîntîlnite, dar nicicînd poate ca de această dată comprimate într-un timp foarte scurt şi eo ipso deosebit de pernicioase, de dizolvante pentru chiar structurile statului.
Am văzut cum a pus Maximin Tracul mîna pe putere. Cum Severus Alexander şi augusta sa mamă fuseseră ucişi din ordinul noului împărat şi din pofta de bani a armatei ajunsă a apăra imperiul de barbari pentru a-l putea spolia doar ea prin mijloace aşa-zise „legale”. Maximin nu s-a dus niciodată la Roma. Exegeza modernă a susţinut şi a contestatinfo deopotrivă nerecunoaşterea de către senat a alegerii sale de către armată. Fără să fie dement ca alți înaintaşi, împăratul era cel mai fidel exponent al dorinţelor soldăţimii şi instrumentul cel mai eficient al satisfacerii lor. Birurile grele; în contextul şubred financiar concretizat prin reforma militară a lui Caracalla, au lovit în imensa majoritate a populaţiei productive, spolierile averilor celor bogaţi (tundere nu sistematică, ci jupuială în toată regula, cei în cauză devenind de la o zi la alta din oameni bogaţi de generaţii ori recent îmbogăţiţi, săraci lipiţi pămîntului, daţi afară din somptuoasele lor case, averile fiindu-le vîndute şi confiscate de mai multe ori la rînd, pentru a stoarce cît mai mulţi bani, fără ca bandiţii „legali” să-şi dea seama că în acest chip năruiau rapid încrederea în propriile lor „afaceri”) au minat economia în însăşi capacitatea ei de regenerare; jefuirea templelor şi clădirilor publice de odoarele şi podoabele lor a, trezit sentimentul unei ocupaţii din lăuntru şi a jignit  profund, mîndria şi demnitatea cetăţenilor imperiului. Vai de statele ce ajung să supravieţuiască doar din confiscări făţişe ori ascunse; mizeria morală, degradarea umană le stau scrise pe frunte cu literele ruşinii pe care nu le mai ştiu citi. Este adevărat că Maximin şi-a petrecut scurta-i domnie pe front, la Rin şi la Dunăre, şi a ţinut piept duşmanilor, făcîndu-şi meseria de soldat. Că nu mai exista mare deosebire între soldăţimea barbară şi barbarii împotriva cărora lupta, o știa bine toată lumea. Atunci ca, si astăzi nici un om lucid nu-şi mai putea închipui că barbarii nu aflaseră de marasmul moral al armatei şi că respectiva stare de fapt n-ar fi avut o deosebită pondere în deciderea acţiunilor lor. Manevraţii nu mai erau ei, ci legiunile romane. În contextul abia schiţat, mi se par aşadar parţiale, dacă nu chiar naive unele din opiniile exegezei moderne asupra domniei lui Maximininfo. Astfel, Rostovtzeff susţine că terorismul acestui împărat, nemărginindu-se ca cel al lui Septimius Severus la păturile de sus ale aristocraţiei imperiale, a afectat întreaga clasă intelectuală şi orăşenească, atribuindu-i lui Maximin un program politic ce urma să confirme cunoscuta-i teorie despre criza secolului III: Maximin, ca exponent al armatei formată cu precădere din ţărani, s-ar fi aflat în fruntea luptei fără cruţare împotriva „burgheziei orăşeneşti”, urmînd să distrugă fundamentele statului roman bazat pe celula social-politică reprezentată de cetatea-oraş. Bazîndu-se pe concluziile lui Lambrechts în privinţa componenţei senatului în timpul lui Septimius Severus şi în perioada următoare, Fr. Altheim acceptă teza preponderenţei orientalilor în înaltul corp şi califică atitudinea acestuia faţă de Maximinus, în 238, drept o luptă etnică, în cadrul statului roman, între factorul oriental şi cel european. Statisticile lui Lambrechts sînt însă nesigure, iar o luptă etnică izbucnită la întîmplare şi la scară mare într-un stat multietnic multisecular este, dacă nu pură fantezie, în tot cazul o explicaţie expediată. Ranke vedea în Maximinus un imitator al lui Septimius Severus, în părţile rele ale înaintaşului. Faţă de oponenta senatorială, avea armata ca garant al puterii, căreia îi trebuiau bani nu numai pentru traiul propriu-zis, ci şi, aşa cum însuşi Ranke şi alţii istorici de după el o recunosc, pentru ducerea mai departe a campaniilor militare costisitoare, pe Rin şi pe Dunăre, de fapt raţiunea însăşi de a exista a armatei, într-un veac care era deopotrivă cel al deselor mişcări în rîndurile barbarilor, prevestitoare ale marilor migraţii ce le vor urma.
Un procurator al fiscului din provincia Africa, al cărui nume ne este necunoscut, a pus în vedere contribuabililor că dacă în termen de trei zile nu-şi vor achita destul de grelele obligaţii fiscale (inclusiv drasticile amenzi administrate evazioniştilor) le vor fi confiscate în întregime averileinfo. Mai mulţi tineri proprietari s-au pus în fruntea nemulţumiţilor şi au omorît pe procurator. Apoi s-au dus la Thysdrus, oraşul pe teritoriul rural al căruia se petrecuseră faptele, unde-şi avea reşedinţa guvernatorul Africii, consularul Gordianus, locotenent fiindu-i propriul fiu, şi l-au proclamat împărat. Senatul a numit coîmpăraţi pe tată şi fiu, declarîndu-l pe Maximin duşman public, şi implicit decăzut din drepturi.

Capelianus (acţionînd în vederea împlinirii gîndului secret de a pune mîna pe imperiu după dispariţia lui Maximinus), guvernator al Numidiei şi mai vechi duşman personal al bătrînului Gordianus, înlocuit din funcţie de noul împărat, nu-l recunoaşte şi se îndreaptă cu cavaleria maură spre Cartagina. După un scurt asediu, lupta este pierdută, iar Gordianus II cade în timpul acesteia. Cartagina e trecută  prin foc şi sabie. Ca şi alte oraşe africane fidele Gordianilor. Aflînd de toate acestea, bătrînul de 80 de ani îşi pune capăt vieţii, după ce domnise douăzeci şi două de zileinfo .
Ce se întîmplă la Roma? Stare de angoasă, de nesiguranţă şi violenţă. Senatul se adună în grabă în templul Concordiei (după I.A.; în cel al lui Iupiter de pe Capitoliu, după Herodian). Senatorii Pupienus şi Balbinus sînt numiţi împăraţi. Dar senatul nu putea ieşi din sala de şedinţe fiindcă plebea Romei, aflînd de alegere se temea de Pupienus, care pe vremea cînd fusese prefect al oraşului se arătase neînduplecat faţă de răufăcători şi desfrînaţi. Gloata cere ca noul împărat să fie ales tot din familia Gordianilor şi nu s-a lăsat înduplecată de vorbă ori forţă. Nepotul lui Gordian I este adus pe umeri pe Capitoliu şi senatul oferi pe loc acestui copil titlul de Caesar. Mulţimea s-a împrăştiat şi împăraţii s-au putut îndrepta spre palat.
Senatul hotărăşte divinizarea Gordianilor africani, instituirea unei comisii de douăzeci de senatori (viginti viri consulares ex S. C. Rei Publicae curandae) pentru a organiza Italia din punct de vedere militar împotriva atacului lui Maximinus care sosea cu întreaga sa armatăinfo, trimiterea în provincii a unor mesageri care să anunţe demiterea lui Maximinus şi care să le ralieze cauzei senatului, desemnarea lui Pupienus, ca militar de carieră, în funcţia de comandant al războiului contra lui Maximinus, si a lui Balbinus drept răspunzător de administrarea treburilor statului. Împăraţii încredinţează prefectura Romei lui Sabinus, iar pe cea a pretoriului lui Pinarius Valens.
Suspiciunea atinge paroxismul. Dintre soldaţii lăsaţi la vatră de Maximinus şi care se aflau încă la Roma, îmbrăcaţi civil şi împrăştiaţi în mulţimea ce se strîngea de obicei în faţa sălii de şedinţe a senatului, doi reuşesc să pătrundă înăuntru. Senatorii Gallicanus şi Maecenas îi descoperă şezînd liniştiţi printre membrii adunării. Scot pumnalul pe care orice om îl purta asupra lui în atare vremuri tulburi, ne spune Herodian, şi-i ucid. Gallicanus aleargă prin Roma, strigînd că soldaţii au atacat senatul şi asmuţind lumea asupra lor. Soldaţii se retrag în tabără si se baricadează. Gallicanus nu se mulţumi cu atît: îndeamnă populaţia să ia cu asalt arsenalele, deschide porţile gimnaziilor gladiatorilor şi-i scoate de sub pază spre a-i duce la luptă împotriva militarilor. Războiul civil izbucneşte în capitală. Împăciuitorul decret de pace al lui Balbinus nu e luat în seamă de nimeni. Lumea taie aprovizionarea cu apă a taberei cohortelor pretoriene; soldaţii sînt obligaţi să iasă la luptă, punînd pe fugă pe civili şi urmărindu-i pînă în inima oraşului. „Învinşi în lupta dreaptă, oamenii se suiră degrabă pe acoperişuri, aruncînd în soldaţi cu ţigle, cu pietre şi cu alte cioburi. Soldaţii, necunoscînd împărţirea fiecărei case, nu îndrăzneau să se suie după ei, aşa că în cele din urmă dădură foc uşilor încuiate ale caselor şi ale magazinelor... Focul s-a întins peste cea mai mare parte a oraşului.... mulţi bogaţi au sărăcit pierzînd proprietăţi nespus de frumoase şi mari... înzestrate cu mobilier scump ... Toate averile celor cu stare au fost jefuite de răufăcători şi oameni de jos care s-au amestecat cu soldaţii ca să poată prăda. Atît de mare a fost suprafaţa mistuită de foc, că nici măcar cele mai mari cetăţi n-ar putea-o acoperi pe de-a-ntregul”info.
Pe baza documentelor epigrafice şi numismatice, Bersanetti a stabilit că printre provinciile care s-au revoltat în 238 împotriva lui Maximinus se număra şi Dacia, alături de Moesia Inferior, Tracia, Ahaia, Pannoniile, Raetia, Germaniile, Gallia Norbonensis, unele provincii microasiatice şi Egiptulinfo. Cu legiunile în fruntea cărora se afla, Maximinus se îndreaptă spre Aquileia. Herodianinfo ne descrie pe larg asediul acestei cetăţi care rezistă, bine aprovizionată, în spatele zidurilor puternice. Dinspre Ravenna Pupienus începe să încercuiască armata lui Maximinus. Căile de aprovizionare pe uscat şi pe mare îi sînt tăiate. Soldaţii îşi dădeau seama de soarta ce-i aştepta. Cei proveniţi din tabăra de lîngă Roma, de la poalele Muntelui Albanus, unde îşi lăsaseră copiii şi femeile, se hotărîseră dintr-o dată să-l ucidă pe Maximinus. Au pătruns după-amiaza, într-o zi de odihnă, în cortul acestuia, luînd cu ei şi pe soldaţii din gardă şi l-au ucis, la 10 mai 238, pe el şi pe fiul său, fără să le dea răgaz să scoată o vorbă. Capetele celor doi au fost trimise la Roma.

Pupienus părăseşte Ravenna, ajunge la Aquileia, unde zăboveşte cîteva zile, iar apoi se îndreaptă spre Roma însoţit de trupele sosite în ajutor din Germania şi care-i erau foarte credincioase pentru că fusese mai înainte un bun guvernator al acelei provincii. Garda pretoriană şi armata erau nemulţumite de guvernarea împăraţilor aleşi de senat din motivele bine ştiute: nu mai primeau bani, nu mai puteau comite abuzuri. Pretorienii se temeau să nu fie dezarmaţi şi înlocuiţi de germanii lui Pupienus, cum procedase Severus răzbunînd asasinarea lui Pertinax de către propria-i gardă. Nu pierd deci vremea şi se îndreaptă spre palat cu intenţia de a-i suprima pe cei doi. Suspectîndu-şi colegul că vrea să-l înlăture, invocînd, o falsă primejdie (exemplul Caracalla), Balbinus nu-i dă voie lui Pupienus să-i cheme pe credincioşii germani. Pretorienii îi surprind cînd se sfădeau. Pun  mîna pe ei, îi scot goi afară din palat, mutilîndu-i, injuriindu-i şi bătîndu-şi joc de ei. Ca să pătimească mai mult, nu i-au ucis decît în tabără, după care i-au aruncat în stradă. L-au luat cu ei pe micul Gordian şi l-au proclamat împărat. O civilizaţie începe să se năruie cînd s-a năruit încrederea dintre oameni, înainte de a trage unele concluzii de ordin moral-istoric, să revenim la explicarea prezenţei la Dunărea de Jos a portretelor lui Gordian I şi Pupienus. Capul fragmentar al lui Gordian I descoperit la Durostorum este sigur postum şi comemorativ şi pentru faptul că alături de această provincie care s-a revoltat împotriva lui Maximinus, Tracia a ţinut să cinstească şi ea memoria Gordianilor africani prin imagini monetare aluzive, pe emisiunile provinciale din vremea lui Gordian III, dacă astfel putem interpreta prezenţa unui struţ pe reversul unei mici monede de bronz emisă la Adrianopol (să ne amintim de struţii cei roşii din marea frescă a casei pompeiane a Gordienilor)info. Respectiva piesă se află în colecţia numismatică a Academiei (acum la M.I.R.S.R.) şi constituie o mare raritate, dacă nu chiar un unicum.
Un unicum în tot cazul este denarul de la Balbinus descoperit la Turda, pe care titulatura imperială este eronată ca şi pe alte monumente epigrafice nord-africaneinfo, fapte ce vădesc starea de confuzie de la Roma, proasta funcţionare a cancelariei senatului etc. Prezenţa în Dacia a acestui denar este firească în condiţiile revoltei provinciei contra lui Maximinus, ca şi a micului portret al lui Pupienus de la Romula, cioplit direct în blocul de piatră, poate doar după simpla descriere a chipului împăratului.
Dar despre legătura dintre evenimentele anului 238 de la Roma şi starea de lucruri din Dacia pare-se că mai există mărturia unui monument, deopotrivă sculptural şi epigrafic. Este vorba de sarcofagul de marmură al lui L. Annius Octavius Valerianus, descoperit în zona suburbană a Via-ei Appia şi aflat acum la Muzeul Lateran (Vatican). Asupra lui se va mai reveni în cursul capitolului următor. Sarcofagul este împodobit cu scene din ciclul secerişului şi al pregătirii pîinii, avînd în mijloc figura răposatului în ipostază de om cultivat (musikòs anér). Partea sculpturală nu este finisată. Inscripţia de pe capac, în afara numelui răposatului, cuprinde un distih elegiac de factură stoică, într-o variantă folosită de epigrafele funerare. Aceeaşi inscripţie, cu respectivul nume şi distih a fost descoperită la Romula pe o ţiglă ce acoperea un mormînt din necropola plană a aşezării romane, necropolă ieşită din folosinţă în timpul domniei lui Gordian III (ultimele monede recoltate acolo sînt de la acest împărat). D. Tudor, care a publicat ţigla romulensă şi a făcut legătura cu sarcofagulinfo, presupunea că Valerianus a fost proprietar agrar la Romula în vremea Severilor, epocă de mare prosperitate pentru oraş şi zona lui agricolă.
Valerianus a murit, evident, la moşie. Se poate întîmpla oricărui moşier. A fost înmormîntat deci acolo, urmînd ca ulterior rămăşiţele pămînteşti să-i fie transportate la Roma. În capitală, sarcofagul se afla în lucru, dovadă că inscripţia e finisată (spre deosebire de sculpturi) şi că ea figura aidoma (cu inerente greşeli de grafie provincială, provizorie) pe ţigla mormîntului al cărui temporar epitaf era. Se va fi stins oare Valerianus înainte ca sarcofagul să fie abandonat? Ce a putut împiedica terminarea lui, mai ales dacă beneficiarul murise? Desigur, sărăcirea familiei. Sărăcire bruscă, nota bene! Cînd puteau sărăci brusc familii din Roma, pînă la urcarea pe tron a lui Gordian III? Din tot ce s-a arătat mai sus, doar în anul 238. Cînd a putut muri Valerianus la moşia lui de la Romula? Cam în aceeaşi vreme! Ştim, pe de altă parte, că „luptele duse de Maximin Tracul în Dacia si în Pannonia împotriva dacilor liberi şi a sarmaţilor au avut o destul de mare amploare. La război au luat parte legiunile din Noricum şi Pannonia, pe lîngă cele din Dacia, desigur, poate şi din alte provincii, fiind aduse probabil şi trupe speciale, ca cele ale asturilor. Luptele s-au desfăşurat în cursul anilor 236 şi 237 şi nu ştim dacă au putut fi duse pînă la capăt, deoarece la începutul anului următor Maximin Tracul este nevoit să părăsească frontul dunărean şi să pornească în fruntea armatei împotriva Romei...Îndeosebi Dacia Inferior (deci şi Romula, n.n.) se află în calea marilor incursiuni, dintre care unele privesc direct Dacia intracarpatică...

În general, situaţia întregii Dacii se înrăutăţeşte pe măsură ce ţinuturile din sudul Dunării sînt tot mai mult devastate... În anul 238, pe vremea împăraţilor Pupienus şi Balbinus, carpii şi goţii invadează Moesia Inferior”info  Sărăcirea familiei lui Valerianus, pe de o parte, rămăşiţele sale nemaitransportate din pămîntul Daciei, pe de alta, sînt lucruri certe şi corelate ce pot îndreptăţi cel puţin două conjecturi: 1) Valerianus a murit înainte de a-i sărăci familia romană; 2) Valerianus a murit după 238, ca urmare a invaziei carpilor şi goţilor la Dunărea de Jos. Întrebarea care se pune este de ce s-a mai dus Valerianus în Dacia cînd încă din 236 situaţia era acolo nesigură şi grea. Se va fi dus să-şi refacă averea? Nu vom şti probabil niciodată! Declinul lumii romane îl văd în primul rînd, spre a folosi o expresie stoică, datorat slăbirii acelui tónos spiritual şi social ca urmare a: 1) rolului nefast al împăraţilor demenţi, începînd cu Commodus şi continuînd cu Caracalla şi Elagabal, împăraţi care s-au interesat prea puţin de treburile  statului, au făcut atotputernică şi au corupt armata, au distrus intelectualitatea si virtuţile sociale ale aristocraţiei romane şi provinciale, au transformat senatul, prin teroare, într-o turmă abjectă, cel mai adesea neputincioasă; 2) regresului economic cronic datorat devalorizării monetare, confiscărilor, abuzurilor administraţiei, armatei, delatorilor; 3) depopulării regiunilor şi scăderii natalităţii; 4) proscripţiilor considerabile (cca 20 000 de oameni pe timpul lui Caracalla) care au rărit fără putinţă de refacere inteligenţa creatoare a statului; 5) jafurilor şi războaielor civile; 6) pierderii încrederii în legi, în autorităţile reprezentante ale puterii centrale şi în oameni ca indivizi, oricărei categorii sociale ar fi aparţinut; 7) degradării lente şi ireversibile nu numai a nivelului de trai, dar si a mentalităţilor, a calitaţii vieţii; 8) pierderii siguranţei de sine lăuntrice a individului, corolar al nesiguranţei sale fizice şi a tot mai marii dependenţe a existenţei lui de factori imprevizibili.
Maximin Tracul a fost întîiul împărat-soldat care a beneficiat de o mentalitate social-politică deja instalată şi ale cărei rădăcini coboară pînă la Commodus. Maximinus a fost un produs tipic al vremii, nu un iniţiator al distrugerii; alţii înainte i-au pregătit terenul, alţii îl vor continua, de fapt nu pe el, ci vor fi ca şi el instrumente supreme şi oarbe, lovind în neştire, ale uriaşei maşini dereglate şi ruginite care era principatul de tip augustan în ultima lui jumătate de secol de existenţă.

30 Traianus Decius (il. 30). Cap de bronz înalt de 25 cm, descoperit în 1964 în apropierea amfiteatrului roman de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, păstrat mai întîi la Muzeul din Deva (inv. 19903), iar apoi transferat la M.I.R.S.R. (inv. 38951). Masa capilară este ceva mai înaltă decît barba, ambele fiind lucrate cu multă grijă. În vîrful capului două nituri serveau la fixarea unei cunune de laur. Ochii au irisul şi pupila marcate, obrajii sînt uşor căzuţi, iar gura încadrată de fose adînci, plecînd de la baza nasului. Trei cute orizontale pe frunte şi două verticale la rădăcina nasului. Piesa, executată prin turnare, are grosimea metalului între 5—8 mm. Cu ocazia restaurării, s-au observat mai multe reparaţii executate în antichitate. Acest foarte frumos portret, aparţinînd unei statui, a fost publicat în urmă cu două decenii de O. Floca şi deseori reprodus şi invocat după aceeainfo. Primul său editor a recurs, în sprijinul identificării, doar la efigiile monetare (întru totul elocvente); nici el însă şi nici altcineva pînă acum nu a fost preocupat de studierea mai adîncă a respectivului portret spre a-i găsi locul în iconografia acestui împărat cu o domnie scurtă, dar deosebit de semnificativă, confirmînd prin contrariu şi nuanţînd liniile tabloului mai înainte zugrăvit, în legătură cu viaţa imperiului în ultimele decenii ale principatului, aşa cum se arată ea sub tumultul evenimentelor din 238.
Soţii Balty au împărţit de curînd imaginile lui Decius în două categorii: tipul antum, în costum militar, cu faţa nu numai emaciată, dar şi foarte agitată, încruntată şi contractată sub povara răspunderilor şi tipul postum, eroizat sau în vestimentaţie civilă, tip cu fizionomia mai relaxatăinfo. Capul de la Muzeul Capitoliului are faţa contractată, de un psihologism pregnant, prin raport cu senectutea aproape benignă a capului de la Vatican (sala busturilor)info. Dacă vrem să urmăm tipologia Balty, trebuie să ne mulţumim de cele mai multe ori cu indiciile faciale, întrucît puţine sînt busturile antice, majoritatea capetelor fiind plasate pe busturi moderne, ori pe statui antice neconcordante. Helga von Heintze, în tentativa ei de reconstituire a iconografiei lui Deciusinfo, a atribuit cu generozitate acesteia nu numai capul de la München (Lenbachaus), ci şi capetele de bronz de la Vatican (Muzeul Gregorian Profan) şi Florenţa (Galeria Uffizi) precum şi statuile de bronz de la Metropolitan Museum (New York) şi de la Muzeul Arheologic din Istanbul, patru piese socotite a-l reprezenta pe Trebonianus Gallus, urmaşul la tron al lui Decius. Personal, nu sînt de părere (dar cine mai e?) că cele patru sculpturi amintite l-ar reprezenta pe Decius.

În schimb, statuia de marmură de la Muzeul Conservatorilorinfo, înfăţişîndu-l pe împărat ca Marte este o identificare sigură şi este fără nici un fel de dubiu postumă. Balty exclude din iconografia deciană bustul de la Toulouse, Muzeul Saint Raymond, incluzînd în schimb capul de la Wurtzburg, Muzeul Martin von Wagner, cu masă capilară mai subţire decît cea a portretului de la Muzeul Capitoliului, Roma; despre ultimele două el afirmă că sînt portrete postume, realizate imediat după înfrîngerea de la Abrittus, în timpul cînd senatul i-a decernat onorurile divineinfo.
Aşadar, printre portretele postume avem a distinge două subgrupe: imediat postume şi postume tîrzii. Cele imediat postume au un psihologism mai redus, fiind relativ mai puţin contractate. Ele sînt legate tipologic de extraordinarul bust de la Oslo (Colecţia Astrup), piesă sigur antumă prin maxima încordare facială, prin armura acoperită de paludamentum. Despre ea H.P. L'Orange spune: „Capul uşor întors exprimă mişcare, ca şi întreaga compoziţie a feţei. Este de remarcat accentul pus pe asimetrica dispunere a cutelor şi ridurilor, deosebit de puternice pe muşchii frunţii şi în jurul gurii, acuzînd încreţituri violente. Astfel de asimetrii n-au nimic de a face cu stabilitatea, consistenţa şi permanenţa formei, creînd o fizionomie fluctuantă, gata să se schimbe în orice clipă”info. Postumele tîrzii sînt cel mai bine reprezentate de statuia de la Palatul Conservatorilor, Roma. Faţa este destinsă; nu lipsesc însă cutele de pe frunte, cele verticale de la rădăcina nasului; cele din jurul gurii sînt doar consemnate, fără a fi accentuate; masa cărnoasă a capului le estompează. Concepţia sculpturală este grecească (gura uşor întredeschisă). Nici vorbă de emacierea obrajilor, trăsătură mai mult sau mai puţin dominantă a tuturor portretelor cert atribuite. Credem că avem de a face cu o operă din perioada gallienică.
Care este deci poziţia capului de la Sarmizegetusa? Incontestabil printre postumele timpurii, avîndu-se în vedere şi rolul jucat de Decius în apărarea acestei provincii. Reparaţiile antice denotă menţinerea monumentului în folosinţă pînă la retragerea aureliană.
Gaius Messius Quintus Traianus Decius s-a născut la Budalia, lîngă Sirmium, în Pannonia, cîndva între 191 şi 201. General, făcînd parte din ordinul senatorial, a fost sucecsiv guvernator în Moesia Inferior, Moesia Superior şi Pannonia Inferior, precum şi prefect al Romei, coborînd, prin mamă, dintr-o veche familie italică. Cu alte cuvinte, era un specialist în problemele administrative şi militare ale Dunării de Jos. Însărcinat de Filip Arabul cu respingerea atacurilor barbare din zonă, în 248, acţiune victorioasă graţie capacităţii sale militare, a fost silit de armată să accepte purpura imperială şi să pornească spre Italia spre a-l îndepărta pe Filip, învins şi ucis în bătălia de la Verona (249). Ca şi Iulian Apostatul, cu peste un veac mai tîrziu, Decius a avut iluzia că mai poate întoarce civilizaţia romană de pe panta prăbuşirii ei inexorabile. Voia să repotenţeze principatul augustan; de aceea a şi luat numele de Traianus. Credea că senatului trebuie să i se restituie vechiul lui rol de supremă instanţă în deciderea şi rezolvarea treburilor statului. Atare tradiţionalism, „constituţionalism” şi „legitimism” redivive le proclamă în tot imperiul, bătînd la Roma în 250 o bogată serie de antoniniani cu efigiile comemorative ale lui Augustus, Vespasian, Titus, Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Commodus, Septimius Severus şi Severus Alexanderinfo. Decius a văzut în creştinism principalul factor dizolvant al civilizaţiei romane. L-a combătut prin aspre persecuţii. Nu ştim ce va fi gîndit despre alt mare flagel, anarhia militară al cărei produs imperial el însuşi era. Creştinii puteau fi prigoniţi, ucişi, individual sau cu sutele. N-aveau arme. Dar legiunile? Mai puteau fi decimate ca în vremurile de glorie ale armatei romane? Nici unui nebun nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva!
În Dacia, amploarea luptelor cu carpii din anii 246—247, precum şi victoriile obţinute asupra lor, par a fi asigurat aici şi în zona dunăreană a imperiului o binefăcătoare linişte şi prosperitate în răstimpul căreia se sărbătoreşte cu mari festivităţi, în 247, milenarul Romei. Goţii însă încep iarăşi să se agite pentru că, drept urmare a biruinţelor romane, li se tăiaseră subsidiile. Împreună cu vandalii, carpii şi alte neamuri, năvălesc din nou în Moesia Inferior. Decius îi potoleşte pentru un timp şi graţie acestui succes militar, devine, cum s-a văzut, împărat. Se reîntoarce curînd în Dacia şi-i învinge pe dacii liberi, luînd titlul de Dacicus Maximus. Liniştea pare a se instala pentru mai mult timp în interiorul arcului carpaţilor. Refacerile antice ale statuii lui Decius de la Sarmizegetusa ar putea indica ulterior anumite lupte minore cu barbarii. În mare, pacea şi prosperitatea economică şi-au reluat cursul. Printre legendele emisiunilor monetare ale provinciei, emisiuni instituite de Filip Arabul în 246, apare acum şi Dacia felix. Reprezentarea simbolică a Provinciei Dacia este înlocuită cu a Păcii romane. La Porolissum (Moigrad) se ridică o statuie Herenniei Etruscilla, soţia lui Decius, iar o inscripţie de la Apulum îl numeşte pe împărat restitutor Daciarum (restaurator al celor trei Dacii)info. În 250, goţii, în frunte cu regele lor Kniva, trec din nou Dunărea în Moesia Inferior pe care o jefuiesc. Decius este înfrînt la Ulpia Traiana Beroe (Stara Zagora, Bulgaria).

În vara anului următor, Decius împreună cu fiul său Herennius Etruseus taie calea de întoarcere a goţilor la Abrittus (lîngă Razgrad, Bulgaria), căzînd amîndoi în luptă datorită trădării generalului Trebonianus Gallus, proclamat împărat de armata de la Dunăre. Senatul, pe care l-a stimat şi l-a voit puternic şi eficient, decretează acestui erou restitutor al Daciei, cu siguranţă în mai mare măsură decît al vechilor virtuţi şi mîndrii romane, apoteoza necontestată de urmaşii doritori ai purpurei imperiale fiindcă a avut suprema decenţă să moară luptînd împotriva barbarilor invadatori şi nu a legionarilor Romei, oricînd gata să vîndă tronul pe bani tot mai fără valoare, pe prădăciuni tot mai sărace.
Cu toate că inscripţia de la Porolissum atestă ridicarea unei statui soţiei lui Decius, cinstită cu titlurile de mater castrorum, senatus ac patriae, statuie ce nu putea fi decît antumă, rămînem la convingerea că acest portret al împăratului aparţinea unei statui postume. Faptul nu exclude, fireşte, înălţarea unor statui antume în Dacia ale lui Traianus Decius, despre care cea a Etruscillei constituie o incontestabilă mărturie. Calitatea turnării şi finisării ne indică un atelier nord-italic sau central-european, prin comparaţie cu monumente similare descoperite în vestul imperiului, printre care mai sus-amintitul cap de bronz al lui Gordian III de la Rheinisches Landesmuseum din Bonn.
Vom discuta în cele ce urmează două capete asemănătoare şi ambigue în acelaşi timp. Primul a fost descoperit la Apulum prin 1912, celălalt scos din Dunăre, în vara anului 1978 la Ostrov, provenind deci de la Durostorum. Din cîte s-au arătat pînă acum Apulum şi Durostorum erau oraşe romane însemnate, în care portretele imperiale abundau. Capul de la Apulum l-am considerat portret imperial din pricina execuţiei sale îngrijite, în stilul sculpturilor de la începutul celei de a doua jumătăţi a veacului III, din vremea aşa-zisei „renaşteri gallienice”, scurtă revenire la normele formalismului de tradiţie elenică. Piesa de la Apulum prezintă şi urme de modificări; nu eram sigur dacă ele constituiau încercări de adaptare a unui portret vechi la iconografia unui personaj asemănător. Apariţia capului de la Ostrov pare a confirma presupunerea mea. Asemănarea din faţă a celor două capete este izbitoare; profilele lor diferă însă. Modificările piesei de la Apulum privesc exclusiv faţa. Ambele capete aparţin oricum celei de a doua jumătăţi a veacului III. Prin clasicismul gallienic şi detaliile fizionomice consunante cu ale portretelor cert atribuite şi cu efigiile monetare, am socotit capul de la Apulum drept portret al lui Gallienus (253—268). Capul de la Ostrov este, într-un fel mai cert decît corelatul său de la Apulum, o viziune locală, artizanală de nivel superior, asupra chipului lui Carinus (282—285), personaj imperial ce încheie într-un mod lamentabil, alături de altele asemenea lui, principatul de întocmire augustană. Nu numai figurile lui Gallienus şi Carinus sînt întrucîtva asemănătoare ci mai ales comportarea lor ca împăraţi, obiceiurile, modul lor uşuratic de viaţă, pasiunea aproape exclusivă pentru plăcerile pîntecului şi sexului, vanitatea, luxul şi iresponsabilitatea lor. Refacerile capului de dimensiuni subnaturale de la Apulum urmau poate să-l aducă la un numitor comun cu imaginea lui Carinus. Nereuşita încercării a determinat probabil abandonarea sa.

31 Gallienus? (il. 31 a,b,c). Cap de marmură, înalt de 19 cm, aflat la M.U.A.I. (inv. 801). A fost descoperit la Apulum prin 1912, cu ocazia lucrărilor pentru fundaţia unei clădiri, împreună cu 410 ace de păr din bronz şi cu alte materiale arheologice romane. A fost semnalat întîia dată de Cserni Belainfo; a intrat în depozitul Bibliotecii Batthyaneum de unde a fost transferat la M.U.A.I. Reprodus şi publicat de mai multe ori drept portret privat sau de guvernator provincialinfo. Identificat prima oară de noi ca portret al lui Gallienus?info. Vîrful nasului, o parte a arcadei drepte, partea din stînga jos a maxilarului şi vîrful urechii drepte sînt uşor avariate. Ochii au irisul şi pupila marcate, iar privirea este îndreptată în sus, uşor spre dreapta. Masa părului a fost tăiată pe frunte în acoladă, redată fiind superficial, prin ciupituri de daltă. Urmînd acelaşi profil, ea a fost restrînsă fără ca partea ce urma să fie scoasă să fi fost eradicată. Mustaţa este lucrată superficial cu dalta, ca şi porţiunea din barbă cu care se uneşte. Nasul a fost scurtat la vîrf, iar suprafaţa fierăstruită a fost polisată fără a se marca nările, creîndu-se astfel o distanţă de 0,5 cm între partea de sus a mustăţii şi această tăietură. Spre deosebire de masa capilară, barba este mai reliefată şi redată cu şuviţe ceva mai profund modelate. Buzele sînt cărnoase, în special cea inferioară; pomeţii obrajilor sînt proeminenţi; barba curge din păr pînă la bărbie pe care o acoperă, pare-se, pînă sub buză; ea coboară sub bărbie, pînă pe gît.

Intervenţiile ce urmau să modifice aspectul feţei nu constituie un caz de excepţie în ce priveşte portretistica imperială. Cităm, dintre multele cunoscute, capul repreluerat al lui Hadrian de la Afrodisiasinfo, vestit centru sculptural din Asia Mică.
Privirea, pomeţii proeminenţi, gura, barba continuă, coborîtă pînă pe gît, sub bărbie, gîtul subţire şi lung, fruntea cu riduri orizontale precum şi profilul părţii din spate a capului sînt trăsături caracteristice ale portretelor tinereţii maturizînde a lui Publius Licinius Egnatius Gallienus. Dintre efigiile monetare, cea mai apropiată imaginii pe care o discutăm este a medalionului emis la Roma în 262, medalion de argint inferiorinfo. Cel mai apropiat portret al lui „Gallienus tînăr” este evident; cel de la Berlin, Staatliche Museen  (inv. 423) pe care Felletti Maj îl socoteşte unul dintre cele mai reprezentative exemple ale stadiului de început al artei gallienice. În sobrietatea plastică, precum şi în felul de redare a părului este evidentă dorinţa de a imita clasicismul augustan; tradiţia antonină apare însă în intensitatea gînditoare a priviriiinfo.
Părerea mea este că printre portretele lui Gallienus tînăr, chiar foarte tînăr, ar trebui inclus, drept cea dintîi piesă cunoscută pînă acum, capul anonim de la Fuldainfo, precursor al bustului loricat de la Muzeul Conservatorilor din Roma, aripa nouăinfo.
Helga von Heintze are dreptate socotindu-l grupabil în categoria imaginilor tinere ale lui Gallienus, lucrat fiind între 250—260, dacă nu chiar mai devreme, după propria-mi opinie. Capul de la Fulda este structural identic celui de la Apulum: gîtul subţire, profilul spatelui capului, al calotei craniene, din faţă; nasul scurt, din faţă, uşor acvilin din profil, buza inferioară cărnoasă şi răsfrîntă, privirea îndreptată în sus şi spre dreapta, pomeţii proeminenţi, atenuaţi pe exemplarul de la Fulda de obrajii mai plini, adolescentini. Tot din punct de vedere structural trebuie invocată analogia capului de la Gliptoteca Ny Carlsberg din Copenhagainfo în care Poulsen vedea obiectivat un stadiu intermediar între arta romană şi cea bizantină (desigur sub raportul realizării plastice); este vorba de un cap colosal.
Gallienus avea 35 de ani cînd tatăl său Valerianus a devenit împărat. Valerianus descindea dintr-o familie străveche şi nobilă şi deţinuse însărcinări publice încă din 238 (Pupienus şi Balbinus). Făcuse parte din „echipa” lui Traianus Decius, cu ajutorul căreia acesta voise să asaneze moralmente statul. A fost cenzor în timpul domniei lui Decius şi odată ajuns el însuşi pe tron a continuat persecutarea creştinilor, la care Gallienus a renunţat. Ca şi Decius şi-a făcut datoria de militar. În 259 a căzut prizonier în mîinile regelui part Sapor, unde a şi murit. Fiul său nu a făcut nimic pentru a-l răscumpăra, deşi mulţi regi asiatici doreau ca Valerianus să se întoarcă la Roma. Asociat la domnie încă din 253 cînd părintele său devenise împărat, Gallienus a domnit singur din 260 pînă la 268 doar la Roma, căci imperiul se fărîmiţase sub autoritatea unor împăraţi locali (cunoscuţi sub numele de „30 de tirani”). Trebellius Pollioinfo ni-l descrie ca pe un bărbat lipsit nu numai de temperanţă, ci şi de ruşine, nedemn de virtuţile bătrînului tată, „iar cînd cei mai mulţi erau trişti din cauza captivităţii tatălui său, el se înveselea peste măsură, socotind ca o glorie faptul că acesta părea că fusese amăgit de dorinţa virtuţii”. A murit ucis într-o conjuraţie a generalilor pe cînd asedia Mediolanum (Milano) unde se refugiase uzurpatorul Aureolus. În 257 Gallienus îşi ia titlul de Dacicus Maximus; deducem că a dus lupte împotriva dacilor liberi aliaţi cu alte neamuri. Unele indicii arheologice de pe graniţa de nord-vest a Daciei (la Porolissum) par să confirme atare lupte. Mărturii epigrafice din vremea domniei comune a lui Valerianus şi Gallienus avem în Dacia intracarpatică în castrul de la Mehadia. În răstimpul 260—268 un prefect al legiunii XIII Gemina, numită în inscripţie Galleniana, închină un altar Hygieii şi lui Esculap în localitatea Ad Mediam. În ciuda tulburărilor militare, devenite fapt curent în epocă, stăpînirea romană în Dacia continuăinfo. Cele două legiuni, V Macedonica la Potaissa (Turda) şi XIII Gemina la Apulum, se aflau la posturile lor. Apariţia unui portret (aşa cum este el) al lui Gallienus în oraşul de garnizoană al celei din urmă nu ne poate surprinde. Cu atît mai puţin incertitudinea iconografică a acestuia, care nu e nici ea singulară. Un cap de bronz, foarte asemănător portretisticii lui Gallienus în ansamblul ei, a fost descoperit prin anii '50 la Sami, în Grecia, semnalat fiindinfo drept al unui anonim. El ar merita o mai minuţioasă cercetare în lumina celui aici discutat.

32 Carinus? (il. 32 ab). Cap de marmură alb-cenuşie, cu granulaţie mică, înalt de 38 cm; a fost scos din Dunăre la Ostrov, în vara anului 1978, în cursul unor lucrări de drenare; acum se află la M.I.N.A.C. A fost publicat de curînd drept portret al lui Caracallainfo, afirmaţie ce nu se poate susţine în nici un chip întrucît monumentul nu are nici o legătură cu arta epocii Severilor, fie ea şi artizanală provincială. Este în tot cazul un cap imperial deoarece aparţinea unei statui (orificiu de fixare la baza gîtului) amplasate într-o nişăinfo, statuie ce-l reprezintă pe împărat probabil în gestica alocuţiunii, întrucît capul este, faţă de gît, uşor înclinat spre dreapta. Arcadele, ochii, nasul, gura şi bărbia se prezintă în diverse grade de avariere. Masa capilară este foarte bogată, lucrată însă superficial cu dalta şi uneori cu sfredelul; fruntea îngustă are cute orizontale destul de groase; arcadele sînt puternice şi uşor proeminente; pomeţii sînt mult reliefaţi prin comparaţie cu restul feţei; barba este scurtă dar bogată; mustăţile se unesc cu ea; gura pare a fi de factură greacă, indiciu că piesa aparţine mediului sculptural balcanic de tradiţie elenică; gîtul pe care se sprijină capul este puternic, gros.
Efigiile monetare ale lui Marcus Aurelius Carinus, cele mai apropiate de profilul acestui portret se află pe un quaternius emis la Siscia în 282 şi pe un aureus bătut la Cizik în acelaşi aninfo. Două sînt portretele sale în ronde-bosse sigur atribuite: capul colosal de la Muzeul Conservatorilor, Roma, şi cel de la Muzeul Chiaramonti de la Vaticaninfo. Ambele constituie analogii perfecte (păstrînd proporţia diferenţei de calitate a execuţiei), în privinţa tuturor caracteristicilor fizionomice, ale portretului de la Ostrov (provenit, neîndoielnic de la imediat alăturatul, în amonte, Durostorum). Capul de la Vatican este şi el uşor înclinat spre dreapta.
Marcus Aurelius Carus, tatăl lui Carinus, era de cîţiva ani prefect al pretoriului cînd Probus a fost ucis în 282. Soldaţii din Raetia şi Noricum l-au proclamat împărat la vîrsta de 53 de ani. A fost primul împărat care n-a mai cerut confirmarea senatului. În 283 a luptat pe Dunăre împotriva cvazilor şi sarmaţilor. A reocupat apoi Mesopotamia, ajungînd pînă la Ctesifon unde a murit în împrejurări neclare, în cursul aceluiaşi an. Carinus a fost numit Caesar în toamna lui 282 şi Augustus la sfîrşitul anului. Primise însărcinarea să vegheze asupra Occidentului pe durata campaniei contra parţilor începută de tatăl său. Acesta îl luase cu el pe fratele mai mic al lui Carinus, Numerianus, căruia îi revenea răspunderea treburilor părţii orientale a imperiului. Numerianus a fost asasinat după moartea lui Carus de către socrul său Arrius Aper care voia să pună mîna pe tron. Moartea i-a fost răzbunată de Diocleţian, pe atunci comandant al gărzii palatului, care-l omoară pe Aper. Carinus l-a învins lîngă Verona pe pretendentul Iulianus. Armata care-l proclamase pe Diocleţian împărat se îndreaptă din Orient spre Italia. Carinus o înfruntă, îl bate pe Diocleţian pe malurile rîului Margus (Morava), în Moesia Superior, dar este imediat ucis de unul dintre ofiţerii săi, la începutul verii anului 285, în vîrstă de 23 de ani. Nu se cunosc portrete în ronde-bosse ale lui Numerianus. Spuneam că există o mare asemănare între Gallienus şi Carinus, nu numai portretistică, ci şi, fiziognomonic, comportamentală. Iată cum se rosteşte Istoria Augusta, atît de contestată în privinţa portretizării lui Gallienus: „...Carinus, cel mai pătat dintre toţi, adulter, corupător permanent al tineretului... un om care se folosea în chip nefericit de posibilităţile sale bărbăteşti... s-a murdărit de viciile şi neruşinările cele mai groaznice... A ţinut nouă soţii cu care se căsătorea şi pe care le înlătura cu uşurinţă, pe unele chiar însărcinate (adică le omora, n.n.). A umplut palatul de bufoni, curtezane, pantomimi, cîntăreţi şi proxeneţi. Avea atîta silă de semnături încît punea ca să-l semneze pe un desfrînat, cu care se distra întotdeauna la amiază şi căruia îi reproşa de multe ori că-i imită prea bine semnătura... Pe încălţăminte avea pietre scumpe.... Îndată ce a aflat că tatăl său fusese omorît de trăsnet şi că fratele a fost răpus de socru şi că Diocletianus a fost numit împărat, a născocit mai multe vicii şi crime, ca şi cum ar fi fost eliberat prin moartea alor săi de frînele respectului familial... Domnia lui Carus, Carinus şi a lui Numerianus a fost deosebită prin aceea că ei au oferit poporului roman jocuri înfrumuseţate cu noi spectacole. După ei zeii ne-au dat ca împăraţi pe Diocletianus şi Maximianus, adăugînd la aceşti bărbaţi atît de însemnaţi pe Galerius şi Constantinus, dintre care unul s-a născut ca să spele ruşinea captivităţii lui Valerianus, iar celălalt ca să repună Gallia sub legile romane”info.

Capul de la Ostrov este în primul rînd un important document asupra plasticii romane la Dunărea de Jos în preziua instalării noii forme de guvernămînt a dominatului. Este un portret imperial lucrat într-un atelier din zonă, unde chiar pînă la această vreme se mai păstrează ecourile concepţiei structive greceşti în ce priveşte redarea chipului uman. Accentele cad aici pe volume. Ar fi, după ştiinţa noastră, alături de capul lui Gallienus de la Apulum, printre ultimele portrete imperiale provinciale de factură greacă din această parte a lumii romane, romane chiar în ce priveşte fosta provincie Dacia din care se retrăseseră legiunile, dar de unde avea să mai apară un surprinzător portret ce va fi discutat mai jos: Constantin II de la Cioroiul Nou.
Domniile împăraţilor demenţi au încurajat abuzurile armatei şi odată cu acestea au discreditat ireversibil statul, degradînd spiritul civic, moralitatea socială şi tónos-ul civilizator al imperiului. Împăraţii soldaţi şi anarhia militară au golit de conţinut (în ultima sa jumătate de veac de existenţă) principatul de factură augustană, repotenţat de Traian şi consolidat în secolul de aur al Antoninilor (sec. II e.n.). Un Pupienus şi Balbinus, un Traianus Decius, un Valerianus au căutat zadarnic să învigoreze vechea formulă a puterii. „Spiritul veacului” pare-se că se săturase de ea. Au trebuit aproape cinci decenii de grave tulburări interne, aşa-zisa „epocă a omului de jos”, culminînd cu perioada celor „treizeci de tirani” (numită prin analogie cu evenimentele tragice de la Atena ce au urmat imediat înfrîngerii cetăţii în războiul peloponesiac) pentru ca societatea să-şi regăsească echilibrul după această lungă şi agonizantă defulare şi un singur om, acţionînd aidoma unui catalizator (cum îi fusese dat dealtminteri şi lui Octavian, după epuizantele războaie civile), să reuşească a înfăptui (e drept, pe alte baze, corespunzătoare momentului istoric) ceea ce ar fi constituit cu puţin timp mai înainte doar o ridicolă tentativă (ridicolă, cu toate că noile forme de guvernămînt, respectiv principatul şi dominatul, reprezentau în esenţă ceea ce doriseră la vremea lor Iulius Caesar sau împăraţii demenţi). Acest om era Dioeleţian şi noua formă a „puterii absolute” de el iniţată se numea chiar dominatinfo. Ca în monarhiile orientale, guvernarea se baza pe puterea fără margini a împăratului, reprezentant pe pămînt al divinităţii supreme.
Armata şi senatul nu mai deţineau nici un fel de putere politică. Instaurat, teoretic, odată cu proclamarea de către legiuni a lui Dioclețian ca împărat (20 noiembrie 284), dominatul avea să fie extins ceva mai tîrziu (21 aprilie 293) pe întregul teritoriu al statului. Noua formă de guvernămînt a debutat cu o „tetrarhie”. Pericolele ce ameninţau Occidentul şi Orientul fiind diferite, ca şi specificitatea problemelor administraţiei civile, despărţită acum de autoritatea militară, Domiţian şi-a ales un coleg subordonat, dotat şi el cu titlul de Augustus, care să conducă vestul imperiului (Marcus Aurelius Maximianus). Pentru a da şi mai multă stabilitate sistemului şi a asigura „rezerva de cadre”, Dioclețian a numit tot în 293 ca Caesares, pe lîngă cei doi auguşti, respectiv pe Caius Flavius Valerius Constantius, supranumit Chlorus din pricina paloarei figurii, în Occident şi pe Caius Galerius Valerius Maximianus, în Orient. Cei doi auguşti au abdicat la 1 mai 305, la iniţiativa lui Diocletian care s-a retras în palatul său de la Spalato (Split, Jugoslavia, unde a murit în 313). Auguşti au devenit cei doi foşti Caesares care şi-au ales la rîndul lor noi Caesares în persoanele lui Flavius Severus, în Occident, şi Maximinus Daza, în Orient. Aceasta este cea de-a doua tetrarhie. Dioclețian hotărîse înlăturarea principiului sucesiunii dinastice şi înlocuirea lui cu cel al eligibilităţii. Nerva, Traian, Hadrian, Antoninus Pius l-au practicat pe cel din urmă cu bunele rezultate care se ştiu. Filosoful Marcus Aurelius, tocmai el, l-a încălcat în chip nefericit; urmaşii săi au imitat şi ei gestul neînţelept al filosofului. Aşa a făcut şi Constantin cel Mare (împărat între 306—337), nesocotind buna rînduială a lui Diocleţian.
Vom prezenta mai jos două portrete dobrogene ale întemeietorului dominatului, a căror identificare ca atare este, cel puţin pentru noi, foarte sigură. Deosebirile dintre ele par însă atît de mari, nu numai sub specie photographica, ci şi de visu, încît oricine se poate pe drept îndoi deopotrivă că ar reprezenta acelaşi personaj şi că disciplina iconografiei ar fi capabilă de rigoare şi certitudini. Din toată portretistica imperială discutată în acest capitol credem că a reieşit clar în evidenţă măcar ideea că nu numai gradele diferite de realizare artizanală decid asupra aspectelor multiple ale reprezentării aceluiaşi individ, ci înseşi viziunile deloc concordante ale artiştilor de înaltă calificare; reinterpretarea felurită a prototipurilor avute la îndemînă, coexistenţa imitaţiilor de cel de al doilea ori chiar al treilea grad cu puţinele portrete (şi ele subiective) ce vor fi fost lucrate „după natură”, sînt tot atîtea îndreptăţite cauze ale diversificării iconografice pentru aceeaşi persoană, la care se adaugă, cînd e vorba de un împărat, caracterul privat, oficial ori apoteotic ar respectivului portret.

Precizăm că iconografia lui Diocleţian este dintre cele mai divergente şi reamintim că nu ne-am propus în chip special să modificăm cu orice preţ ceea ce îndeobşte este pînă acum acceptat, încurcînd lucrurile precum fac unii amatori de noutăţi cu tot dinadinsul, ci să ne conformăm dobîndirilor sigure ale disciplinei iconografiei, sugerînd cînd şi cînd, în lumina unei piese inedite, eventuale emendări.

33 Diocleţian(il. 33 ab). Cap de marmură descoperit la Valul lui Traian, judeţul Constanţa, înalt de 23 cm, aparţinînd unei statui: se păstrează la M.I.N.A.C. (inv. 2444). Vîrful nasului şi al bărbiei sînt avariate; diverse alte ciupituri minore pe faţa şi pe calota capilară, a cărei masă este redusă, tăiată drept pe frunte şi prelucrată superficial cu dalta, în „viermişori”. Ochii au pupila şi irisul marcate; ei sînt doar pe jumătate deschişi. Sprîncenele sînt uşor arcuite şi „şnuruite”. Faţă de gît, capul este uşor înclinat spre stînga, indiciu care, împreună cu suportul din spatele capului, certifică apartenenţa acestuia la o statuie de dimensiuni naturale. Anunţat la scurtă vreme după descoperirea (în 1966) sa întîmplătoareinfo, acest portret a fost deseori publicat şi reprodus în cataloageinfo, albume turistice şi de artă, pentru a fi în cele din urmă concomitent identificat cu Filip Arabulinfoşi, de către noi, cu Diocletianinfo. Lipsa bărbii este destul de rară în portretistica lui Diocletian. O particularitate caracteristică este însă asimetria facială (ochiul din dreapta, mai sus decît cel din stînga), datorată nu puţinului meşteşug al mediului artizanal zonal din care provine portretul, ci fizionomiei însăşi a împăratului, aşa cum e atestată ea de capul colosal de la Ostiainfoşi de cel de la Gliptoteca Ny Garlsberg din Copenhagainfo. Asimetria este evident exagerată pe portretul dobrogean, fapt ce dovedeşte o dată mai mult obîrşia sa artizanală. Lipsa bărbii este perfect concordantă cu unul din aspectele iconografiei împăratului, şi anume cu cel consemnat de statuia togată de la Roma, Villa Doria Pamphiliinfo. H.P. L'Orange are meritul de a fi inclus această statuie în iconografia lui Diocletian, confirmat fiind ulterior de R. Delbrück şi Vagn Poulsen. Cu acest Diocletian în ipostaza de Pontifex Maximus „ne aflăm în culmea patosului stilului tetrarhic, al cărui reprezentant poate cel mai elocvent este portretul de la Villa Doria. „Împăratul Dioclețian, în jurul figurii căruia, după cum crede L'Orange, s-a creat, ca şi mai apoi pentru Constantin cel Mare, un tip iconografic, este înfăţişat în acest monument ca un bărbat trecut de cincizeci de ani. Statuia va fi făcut poate parte dintr-o numeroasă serie de alte imagini create cu ocazia primei vizite la Roma a lui Diocletian, ca triumphator et iubilator, spre a celebra, în 303, prin măreţe festivităţi, vicennalia domniei sale”info. Ca şi capul colosal de la Ostia, înclinat şi el uşor spre stînga, capul dobrogean este şi puţin dat pe spate, adică are faţa niţel ridicată. Portretul ostian are şi privirea înălţată. Ochii portretului de la Valul lui Traian sînt pe jumătate deschişi fiindcă meşteşugarul s-a conformat în mod mecanic şi neîndemânatic modelului avut la îndemînă: cercul irisului trebuia să atingă în partea de jos pleoapa, iar sus să fie tăiat de ea. Capul colosal de la Ostia are ochii redaţi tot aşa, însă pleoapele cuprind între ele porţiuni rotunde ale globurilor oculare, nu sectoare lunguieţe. Masa capilară a capului de la Ostia, a celui al statuii şi a piesei în discuţie sînt mult asemănătoare. Capul de la Ostia are o barbă abia sugerată cu ciupituri de daltă. Prin acest detaliu, dar şi prin uşorul asimetrism al figurii, de care aminteam, el se leagă de capul de la Muzeul Lateran (Vatican), şi acesta de dimensiuni supranaturaleinfo. O variantă interpolabilă celor trei portrete italice va fi fost cunoscută artistului dobrogean, într-un exemplar aflat poate la Tomis. Nu este exclus ca atare variantă să fi circulat, ca unul din tipurile iconografice la care se referea R. Calza, după retragerea, în 305, a lui Diocletian la Split. Aşadar portretul ar îmbrăca o semnificaţie comemorativă.

34 Diocletian (il. 34). Partea superioară a unui cap de marmură cu granulaţie mare, de dimensiuni peste cele naturale, descoperit la Tomis, în primul strat de resturi arheologice care acopereau covorul de mozaic al marelui edificiu public roman din această cetate. Fragmentul este acum expus în vitrinele din interiorul respectivului obiectiv muzeistic şi face parte din inventarul M.I.N.A.C. Imaginea sa (pe care o reproducem şi noi) a fost pentru prima oară publicată de V. Canaracheinfo care dădea şi condiţiile descoperirii, abia amintite, precizînd că „poate fi vorba de unul din împăraţii Constantini”. Masa capilară este ceva mai înaltă faţă de calota craniană, iar şuviţele sînt redate în forma literei S. Colţurile superioare ale frunţii se prelungesc în porţiuni de chelie ce mărginesc lateral părul de deasupra centrului frunţii (detaliu considerat tipic pentru prima tetrarhie). Fruntea are două cute orizontale adînci. Ochii au irisul şi pupila marcate. Arcadele şi rădăcina nasului sînt superficial avariate. Nu poate exista nici un fel de dubiu asupra asemănării acestui fragment de cap cu portretul lui Diocleţian de la Gliptoteca Ny Carlsberg de la Copenhagainfo, începuturile laterale de chelie sînt identice la ambele. Capetele se deosebesc prin masa capilară mai groasă a piesei de la Tomis, care nu este continuată în faţa urechilor de o barbă, fie ea realizată măcar prin ciupituri de daltă cum e cea a portretului de la Copenhaga.

Fragmentul tomitan nu vădeşte asimetria facială de care aminteam în discuţia piesei precedente; capul de la Copenhaga o posedă însă. Ambelor li se potriveşte perfect constatarea lui H.P. L'Orange: „lupta dintre noile cerinţe plastice şi clişeul impresionist tradiţional este evidentă. Forma abstractă a ochilor, privirea distantă, dincolo de timp, sînt consecinţe ale noii modalităţi de expresie. Dar tradiţia este încă prezentă în scurtele tresăriri de viaţă, chiar dacă acestea se imobilizează într-o seninătate abstractă ce se răspîndeşte de la ochi pe întreaga faţă. Mimica, la rîndu-i contractată şi aproape chinuită, aleargă peste suprafeţe în pliuri asimetrice, limitate într-un fel propriu doar la anumite zone ale figurii, cu precădere la muşchii frunţii; ele nu emană dintr-o energie organică gata să cuprindă totul. Viaţa fizionomiei este astfel spulberată, dinamitată, jocul nervos se rigidizează în cute şi convulsii”info. Portretul de la Copenhaga a fost achiziţionat în 1910 la Roma. Iată deci că în acest sfîrşit de secol III sau început de secol IV, asistăm, ca şi în cazul piesei precedente la, o schimbare a zonei de provenienţă a prototipurilor artistice. Ea nu mai este ca pînă acum Grecia, prezentă pînă în interiorul arcului carpatic, ci Italia, manifestîndu-se pe coasta de vest a Pontului Euxin, în teritorii ce altădată erau apanajul exclusiv al elenismului. Dar portretul de la Copenhaga are el însuşi o gură greacă, italic fiind poate doar prin difuziune. Cît priveşte fragmentul de cap constănţean, atunci cînd l-am identificat pentru prima dată ca portret al lui Diocleţianinfo, spuneam că starea sa avariată şi fragmentară nu ne îngăduie concluzii mai circumstanţiate asupra mediului artistic din care a ieşit. Un indiciu în plus faţă de omologul copenhaghez, care are o gură greacă dar o coafură romană, este la piesa tomitană existenţa unei mase capilare substanţiale, lucrată nu prin ciupituri sumare ale daltei, ci prin trasări sinuoase ale şuviţelor, în spiritul atelierelor greceşti.
Capul lui Diocleţian de la Tomis are însă şi o altă importanţă ce decurge din identificarea iconografică pe care am repotenţat-o aici. El nu poate fi, cum credea regretatul Canarache, din epoca lui Constantin cel Mare său a fiilor săi. Cunoaştem prea bine caracteristicile acelei perioade a portretului roman şi ele sînt inconfundabile. Este greu să trecem peste ele numai pentru a face din portretul descoperit pe covorul de mozaic de la Tomis o dovadă peremptorie a datării acestuia în timpul lui Constantin I, cum se mai susţine încă şi astăzi datorită unei monede constantiniene descoperită în stratul de pămînt de sub teserele de marmură. Pe baza comparaţiei motivisticii, am arătat că atît pavimentul mozaical cît şi edificiul căruia aparţinea se datează în vremea Antoninilor şi că reparaţii ale unuia şi altuia puteau avea loc de mai multe ori în cursul veacurilorinfo. Dealtminteri marele complex arhitectonic a rămas, la mai bine de un sfert de veac de la descoperirea lui, practic nepublicat. Un sumar articol al lui V. Canaracheinfo şi o trecere în revistă, datînd de peste un deceniuinfo, a principalelor repere arheologice de structură a decoraţiei pavimentului cu mozaic policrom sînt singurele menţionări bibliografice de oarecare pondere ale unui monument consolidat, reconstituit şi valorificat turistic.
Este de consemnat şi faptul că partea superioară a unui cap masculin de marmură, asemănător celui de la Tomis şi aproape de aceeaşi factură artistică, a fost descoperit cam în aceeaşi vreme cu piesa tornitană la Demir Kapija (Stenae), în Iugoslaviainfo. Dacă şi fragmentul sîrbesc reprezintă într-adevăr pe Diocleţian, cum sîntem înclinaţi să credem după fotografie, atunci nu mai rămîne nici un dubiu cît priveşte obîrşia italică a tipului portretistic din care derivă şi capul de la Constanţa (Illyricum s-a aflat dintotdeauna în zona de iradiere artistică a Italiei).

35 Constantius Chlorus? (il. 35 ab). Cap de marmură descoperit la Durostorum, înalt de 30 cm şi aflat acum la I.A.B. (inv. L. 1335). Nasul, gura şi bărbia sînt avariate. Ochii au pupila şi irisul marcate. Privirea este îndreptată în sus. Masa capilară este redată printr-o calotă groasă, mai îngrijit prelucrată în partea din faţă, sumar expediată pe creştet şi în spate. Barba este şi ea consistentă. Stil tetrarhic de factură artizanală. Privirea, înălţată indică apartenenţa capului la o statuie imperială. Portretul a fost semnalat, de la descoperire, în mai multe rînduriinfo, apoi publicat ca anonim prin raportare la iconografia lui Claudius II Gothicus, Aurelian, Tacit, Probus şi datat în consecinţă între 270—280info; în fine, noi înşine l-am identificat drept Constantius Chlorusinfo.
Stabilirea iconografiei lui Constantius Chlorus este opera Raissei Calza care a pornit de la a demonstra că pe cele două medalioane de pe latura nord-vest-estică a Arcului lui Constantin de la Roma nu este înfăţişat Licinius, ci părintele lui Constantin cel Mare (prin confruntare cu iconografia monetară a celor doi). Cercetătoarea italiană a dovedit apoi că şi capul de la Vatican, Muzeul Chiaramonti (inv. 511 B), din marmură italică alb-cenuşie, este un portretinfo deosebit de fidel al aceluiaşi. Identificările Raissei Calza au fost confirmate de critica de specialitate, în jurul lor strîngîndu-se şi alte documente iconografice printre care demn de semnalat este capul colosal de la Muzeul din Stockholm (inv. 106), provenind din colecţia Barberiniinfo.

Capul de la Vatican are privirea înălţată; pare a fi, ca şi cel de la I.A.B., un portret apoteotic. În profil, calota craniană este aproape identică la cele două piese. Capul de la Durostorum are însă o masă capilară mai groasă, ridicată pe creştet de o arcuire a craniului foarte caracteristică portretului de la Vatican. Alături de acest detaliu comun, arcuirea arcadelor la cele două portrete pe care le corelăm este cît se poate de elocventă asupra identificării şi identităţii personajului reprezentat. Atît părul cît şi barba piesei de la Vatican sînt lucrate prin ciupituri de daltă pe o calotă subţire şi, respectiv, chiar la nivelul feţei. Un procedeu tipic atelierelor italice. Artizanalul de influenţă elenică al capului găsit la Durostorum n-a renunţat la tradiţia redării, chiar simplificate, a bărbii şi părului prin diferenţieri sensibile de nivel în raport cu suprafaţa lisă a feţei; regretabil că nu avem aici mărturia nasului, gurii şi bărbiei. Monumentul durostoran în discuţie este, după părerea noastră, un portret comemorativ înălţat de către imperialul fiu al reprezentatului la o dată mai mult sau mai puţin posterioară morţii acestuia. Un portret asemănător celui identificat aici, dar de un nivel tehnic mai puţin artizanal, a fost descoperit la Atena, pe strada Sfînta Tekla, datat în sec. III şi considerat drept un chip anoniminfo. Aceasta înseamnă că iradierea sculpturală greacă în vestul Pontului şi la sud de Dunăre, implicit a tipurilor portretistice imperiale, este concomitentă, la sfîrşit şi început de veac, cu iradierea italică de care aminteam mai sus şi de care vom mai pomeni.
Caius Valerius Flavius Constantius, numit şi Chlorus de izvoarele bizantine, s-a născut prin 250, fiind de obîrşie ilirică, modestă, cu toate că fiul său cel mare şi urmaşii acestuia pretindeau că se trag din Claudius II Gothicus. A fost adoptat de către împăratul Maximianus Herculius în 289 şi a primit titlul de Caesar în 293. A fost mai întîi protector, apoi tribunus şi praeses Dalmatiarum. Se pare că în 293 s-a căsătorit cu fiica vitregă a lui Maximianus Herculius, Flavia Maximiana Theodora, renunţînd la legătura anterioară cu concubina Elena cu care l-a avut pe Constantin cel Mare. Din căsătoria cu Theodora a avut trei băieţi şi trei fete: Flavius Dalmatius, Iulius Constantius, Hannibalianus, Constantia, Anastasia şi Eutropia. Distingîndu-se ca valoros comandant militar, încă de pe vremea cînd făcea parte din armata lui Aurelianus (legătura sa cu zona Dunării de Jos datează deci de la începutul carierei lui militare şi a contat poate în ridicarea statuii de la Durostorum), i s-a încredinţat aducerea la ascultare a Britanniei, iar în 298 i-a învins pe alamani la Langres. La abdicarea lui Diocleţian în 305 a devenit Augustus în Vest, secondat de caesarul Severus, omul de încredere al lui Galerius, căruia i-a lăsat drept ostatec pe fiul său cel mare, Constantin. În 306 Constantius i-a cerut lui Galerius să-i trimită fiul, fiind bolnav şi simţindu-şi sfîrşitul aproape. Acesta a ajuns repede în Britannia, ajutîndu-şi tatăl în obţinerea victoriei asupra picţilor. A murit la Eboracum (York), iar fiul său a fost proclamat Augustus de către armată la 25 iunie, în aceeaşi localitate. Proclamare de fapt ilegală. Constantin va lupta mult spre a-şi recîştiga şi impune titlul de Augustus. El este de facto întemeietorul celei de a doua dinastii a Flaviilor.

36 Fausta (il. 36). Cap de calcar descoperit la Durostorum în 1938, înalt de 35 cm, aflat acum la M.I.N.A.C. (inv. II 30068/5203). Nasul este distrus, gura e uşor tocită, dar este evident că e mică şi cărnoasă. Ochii sînt mari, fără pupilă plastică, cu pleoapele superioare uşor lăsate; arcadele sînt arcuite frumos; ovalul feţei vădeşte o mare distincţie şi fineţe. Deasupra frunţii părul este aşezat în mari pliuri verticale de o parte şi de alta a unei linii centrale, aflată în axul frunţii. Deasupra acestor pliuri masa capilară este dispusă radiar spre creştet, ocupat de un coc plat din cozi împletite în care a fost adunat părul de la spate. Jumătatea posteripară a capului este acoperită de o parte a pallei, care face falduri paralele; acoperămîntul capului este lipit de obrazul drept şi îndepărtat de cel stîng. Coafura situează capul în primele decenii ale veacului IV, iar frumuseţea figurii şi maiestatea ţinutei, alături de lipsa pupilei plastice sînt toate împreună indicii ale caracterului imperial-apoteptic al acestei piese, publicată cu aproape o jumătate de veac în urmăinfo şi identificată abia de curînd de noiinfo ca portret al Flaviei Maxima Fausta (292—326), soţia lui Constantin cel Mare. În afara efigiilor monetareinfo, două sînt portretele sigure în ronde-bosse ale Faustei, cel de la Luvru (inv. 1053), cap de marmură italică ce o reprezintă la vîrsta de 16—18 aniinfo, şi statuia-portret de tip „Pudicitia”, descoperită în 1939 la Ostia şi aflată la Muzeul din localitate (inv. 22)info. Capul de la Luvru, cel al statuii de la Ostia şi piesa de la Constanţa au cîteşitrele comune trăsăturile esenţiale ale figurii, deja amintite. Nasul este mic, scurt, frumos, iar baza sa destul de depărtată de vîrful buzei superioare.

Frumuseţea chipului, al cărei ecou se face însuşi Iulian Apostatul, atît de îndrăgit şi respectat de populaţia imperiului încît figura chiar pe opaiţele de lutinfo, este ea însăşi un factor comun de identificare a celor trei portrete conjugate. Portretul descoperit la Durostorum (oraş cu o bogată galerie de imagini imperiale, de la Faustina II pînă la Fausta) are însă o coafură neîntîlnită, în ansamblul ei, pe alte portrete ale împărătesei. Este vorba, de fapt, de o combinaţie între pliurile verticale de deasupra, frunţii, ale capului de la Ostia şi masa capilară pieptănată radiar spre creştet, suprapus fiindu-i cocul din cozi împletite care reuneşte părul de la spate, a portretului de la Luvru. Lipsa pupilei plastice şi amintita combinare a două tipuri de coafură ne fac a crede că sculptura din muzeul constănţean este un portret postum, comemorativ (ca şi statuia de la Ostia dealtminteri, al cărei tip Pudicitia îl reproduce) datorat acţiunii de reabilitare a celei ce pierise atît de cumplit în 326, sub o acuzaţie infamă. Calza spunea pe bună dreptate că „sculptura de la Ostia e valoroasă nu numai pentru că ne dezvăluie o probabilă imagine a tinerei soţii a lui Constantin, ci şi fiindcă e vorba de unul din puţinele exemplare ajunse pînă la noi ale iconografiei statuare a antichităţii tîrzii, inspirate din îndepărtate prototipuri elenice”. Aceeaşi este şi importanţa portretului de la Durostorum, executat în calcar şi deci operă a unei oficine locale de aleasă profesionalitate. Similitudinea cu cel de la Ostia atestă difuziunea tipurilor portretistice italice în Balcani şi la Dunărea de Jos, în prima jumătate a veacului IV.
Fiică a lui Maximianus Herculius şi a Eutropiei, soră mai mică a lui Maxentius, Fausta s-a căsătorit cu Constantin probabil în toamna lui 307. Nu se ştie nimic despre firea celei ce aproape două decenii i-a fost soţie împăratului şi i-a dăruit cinci copii, în cazul în care şi Constantin II este fiul ei, părerile specialiştilor fiind împărţite: Constantius II, Constans şi fiicele Constantina şi Elena III. Se mai susţine că cel puţin una din fete s-ar fi născut înaintea băieţilor, întrucît între căsătoria din 307 si 316, data naşterii lui Constantin II se scursese aproape un deceniu (pe Constantius II l-a născut la 7 august 317, pare-se la Sirmium). În 317 cînd Crispus, fiul concubinei Minervina şi Constantinus II au căpătat titlurile de Caesar, ea l-a primit pe cel de noverca Caesarum, mamă vitregă a Caesarilor, ceea ce înseamnă că nici Constantin II nu era fiul ei. În primele luni ale lui 326, Constantin cel Mare a emis o serie de legi împotriva adulterului. Datorită unei intrigi de palat de care creştinii n-au fost străini şi nici soacra sa Elena, mama împăratului, Crispus şi Fausta sînt acuzaţi de adulter şi ucişi unul după altul. Fausta a fost aruncată, din ordinul lui Constantin, în toamna lui 326, într-o baie cu apă clocotindă. După cronicarul bizantin Kedrenos, mulţi ani de la această groaznică moarte şi, evident, după cea a împăratului, rămăşiţele nefericitei mame au fost aşezate, de care dintre fiii ei va mai fi fost în viaţă, în mausoleul de la Constantinopol, alături de cumplitul şi imperialul ei soţ. Reprezentarea Faustei ca Pudicitia, drept aluzie la acuzaţia de adulter şi drept act de reabilitare a memoriei şi nevinovăţiei împărătesei, întăreşte caracterul postum şi comemorativ al portretelor descoperite la Ostia şi Durostorum.

37 Constantin II (il. 37 a, b, c). Cap de marmură, înalt de 21,3 cm, descoperit în 1971 în castrul roman de la Cioroiul Nou (Aquae), comuna Cioroiaşi, jud. Dolj şi aflat acum la M.O. din Craiova (inv. 16140/19960). Capul este tăiat pe înălţime în două bucăţi, pe o linie situată în partea stîngă a nasului, în spate, lipseşte o felie adîncă pînă în centrul piesei. Spart în antichitate şi avariat superficial, cu ocazia descoperirii, în partea dreaptă a calotei capilare, deasupra frunţii, la bărbie etc. Nasul a fost spart ab antiquo, rămînîndu-i doar porţiunea implantării în faţă. Cap de tînăr cu calota capilară groasă, descoperind urechile, lucrate pieziş în grosimea ei; şuviţele de păr sînt consemnate superficial prin ciupituri de daltă. Faţa prelungă şi imberbă, cu ochi mari, avînd irisul marcat; uşor asimetrism al ochiului stîng datorat faptului că sculptorul a uitat să marcheze linia de jos a pleoapei inferioare. Arcadele frumos arcuite, ochii mari, gura mică şi cărnoasă, bărbia rotundă şi uşor împinsă înainte, privirea pierdută precum şi abstractizarea aspectului facial situează portretul nu numai în perioadă constantiniană, ci îl şi individualizează drept unul din fii împăratului. Semnalîndu-l pentru prima dată noi înşine l-am identificat cu Constantin IIinfo. Prezenţa acestui cap la Cioroiul Nou, la mai bine de o jumătate de veac de la retragerea aureliană, este deopotrivă o certificare a faptului că ne găsim în prezenţa unui portret imperial cît şi un indiciu asupra personalizării lui. Dintre toţi fiii lui Constantin cel Mare, lui Constantin II i se atribuie conducerea unei campanii în Moesia, contra alamanilor, campanie purtată între 326 şi 331 (cînd se presupunea că ar fi locuit în Gallia), în urma succeselor căreia i s-a conferit titlul de Alamanicus.

Dacă admitem că s-a născut la Arelate, în februarie 317, înseamnă că în 331 avea 14—15 ani. Cam cît arată şi portretul artizanal de la Cioroiul. Campania împotriva alamanilor dusă de generalii tatălui şi victoria asupra lor atribuită fiului ne apare deocamdată drept unica explicaţie posibilă a prezenţei acestui cap imperial într-o localitate rurală dintr-o fostă regiune provincială reintrată sub control roman. Localitate unde dealtminteri s-au mai descoperit vestigii sculpturale, e drept, ceva mai timpuriiinfo.
La prima vedere am fi tentaţi să presupunem că piesa de la Cioroiul este o replică artizanală a capului de la Muzeul Naţional din Roma (inv. 632) pe care Paribeniinfo îl socotea portret al unui tînăr necunoscut din prima jumătate a veacului IV.
Evident, capul roman nu putea aparţine, din punct de vedere stilistic şi conceptual, primei jumătăţi a acelui veac, ci mijlocului secolului anterior. Felletti Majinfo l-a cuprins pe bună dreptate în iconografia lui Herennius Etruscus, fiul cel mare al lui Traianus Decius.
Dintre efigiile monetare, elocventă este cea a solidului emis la Antiohia, dar şi ea, aidoma restului iconografiei monetareinfo a lui Constantin II tînăr, nu este suficient de elocventă cît priveşte certa identificare a unui cap de factură artizanală elevată, sosit la nordul Dunării dintr-unul din atelierele de pe celălalt mal (poate Durostorum). Înainte de a trece la discutarea analogiilor iconografice certificatoare, trebuie subliniat că am întreprins o muncă de eliminare minuţioasă şi critică a imaginilor recunoscute drept ale celorlalţi fii ai lui Constantin cel Mare, spre a ne opri, în fine, la cel ce-i era omonim. Reproducerea aici a acestei analize nu-şi are rostul, întrucît ea este o demonstraţie negativă, implicată deja în analiza identificatoare a Raissei Calza. Cercetătoarea italiană avea toată dreptatea cînd apropia capul infantil de marmură de la Muzeul Torlonia, Roma (înalt de 17 cm, inv. 614) celui colosal de la Muzeul din Cartagina (din marmură italică, înalt de 49 cm, inv. 612/211), identificîndu-le pe ambele ca două imagini (la cîţiva ani distanţă) ale lui Constantinus IIinfo. Cît priveşte caracteristicile capului de la Cioroiul, le putem regăsi deopotrivă în portretul de la Palatul Drago, Romainfo, cît şi în cel colosal din curtea Muzeului Conservatorilorinfo. Consunanţa fizionomică a acestor opere sculpturale în ronde-bosse este validată şi de cameea de la Cabinetul de Medalii din Parisinfo, piesă de o deosebită însemnătate iconografică, întrucît între ea, capul colosal de la Cartagina, cel de la Muzeul Conservatorilor şi acela descoperit la Cioroiul consunanţele privind relaţiile elementelor fizionomice, în totalitatea şi unitatea lor, sînt perfecte. Trăsăturile infantile ale portretelor anterioare se estompează, în cazul imaginilor amintite, în favoarea celor ale maturităţii tinere. Privindu-le împreună, sesizăm ce este cu adevărat tipic, inconfundabil, în figura lui Constantin II. Întîi de toate o mare ambiţie, căreia dealtminteri i se datorează şi moartea timpurie. Apoi o anume uşurinţă şi superficialitate în judecarea oamenilor şi evenimentelor, datorată poate poziţiei lui după 326 cînd e ucis Crispus, de „frate mai mare”, cu drepturi socotite a se cuveni unor însuşiri ce nu erau pe măsura lor. Iconografia băieţilor lui Constantin cel Mare e foarte bogată; imaginile lor apăreau pe fibule, pe opaiţe, în mici busturi decorative de sticlă etc. În ce-l priveşte pe Constantin II, am reţinut doar acele portrete care prin deosebita lor individualizare ies din genericul foarte răspîndit al fiilor marelui împărat.
Flavius Claudius Constantinus s-a născut la Arelate, în februarie 317, pare-se dintr-o concubină locală al cărei nume nu ne este cunoscut. Acest lucru este susţinut de istoriografia modernă pe baza faptului că la şapte luni după naşterea sa Fausta aduce pe lume pe Constantius II. În general se acceptă totuşi că ar fi fost fiul Faustei, deşi titlul de noverca Caesarum, primit de împărăteasă în martie 317, nu este de natură să confirme atare presupunere. Constantin II a fost consul în 320, 321, 324 şi 329. Quinquennalia şi Decennalia le-a sărbătorit respectiv în 321 şi 326. S-a căsătorit înainte de 335, nu se ştie cu cine; în anul amintit a avut loc şi prima împărţire a imperiului între cei trei fii rămaşi şi nepotul Delmatius, Constantin primind prefectura Galliei şi dioceza Occidentului. La moartea lui Constantin cel Mare, survenită la 22 mai 337, Constantin II se afla la Treviri. În acelaşi an, în septembrie, fraţii s-au întîlnit la Viminacium, în Moesia Superior, unde Constantin a fost numit Augustus, primind conducerea Occidentului (Gallia, Hispania, Britannia şi Mauretania). În atare calitate nu s-a remarcat prin nimic sub raport administrativ ori militar. Dorea doar să cucerească teritoriile fratelui mai mic Constans şi să refacă pe contul lui unitatea imperiului, aşa cum procedase părintele său. În primăvara lui 340 a invadat teritoriile lui Constans (în vîrstă de 15— 18 ani) pe cînd acesta se afla la Naissus. Ajuns aproape de Aquileia, Constantin II a fost surprins într-o ambuscadă de către ofiţerii lui Constans şi ucis la 9 aprilie 340, în vîrstă de 23 de ani, trupul fiindu-i aruncat în micul rîu Alsa.

Trebuie precizat că în vremea cînd avea loc campania din Moesia împotriva alamanilor (326—331) Constantin cel Mare construieşte podul de la Celeiinfo  pe care-l inaugurează în 328. Această construcţie împreună cu alte fortificaţii pe linia Dunării şi în cîmpia de la nordul fluviului avea să readucă sub controlul roman teritoriul transdanubian ce se întindea pînă la valul de pămînt cunoscut sub numele de Brazda lui Novacinfo. Cioroiul Nouinfo este situat la 20 km nord de Dunăre, iar centrul roman semiurban de la Aquae va fi redevenit în vremea lui Constantin un punct militar întărit în noul sistem defensiv conceput de împărat. Numai aşa se poate explica prezenţa portretului lui Constantin II aici. Cred că am suficiente temeiuri să afirm că descoperirea chipului tînărului prinţ la Aquae înseamnă că acesta a luat efectiv parte la luptele din Moesia şi că a asigurat securitatea militară a teritoriului nord-dunărean în vreme ce erau refăcute şi întărite cetăţile de pe Dunăre, în vreme ce se construia podul de la Celei şi se amenajau alte puncte fortificate în zona închisă la nord de Brazda lui Novac. Asistat de conducători militari încercaţi, junele Constantin deprindea meseria de comandant, iar titlul de Alamanicus va fi avut darul să-l încurajeze în acest sens. Atare strălucite începuturi, mai degrabă exhortative decît obiective, i-au stîrnit în cele din urmă megalomania, şi cupiditatea puterii. Lipsit însă de însuşirile politice şi militare necesare, Constantin II n-a devenit marele împărat ce avea să fie fratele său Constantius II.

38 Pulcheria? (il. 38 ab). Pond de bronz, înalt de 13,7 cm, descoperit la Tomis în 1914 şi păstrat acum în Colecţia Severeanu la M.I.M.B. (inv. 19196/602). Este vorba de bustul schematizat al unei împărătese. Coafură în două rînduri de pliuri verticale deasupra frunţii, masa capilară de la spate fiind adusă pe creştet într-un coc masiv format din cozi împletite. În urechi, cercei alungiţi, la gît colier. Bustul este înfăşurat într-o palla din care iese palma dreptă; în cea stîngă ţine un obiect (poate un rotulus, rulou manuscris). Baza piesei este evazată în formă de clopot şi decorată cu linii punctate. Este foarte posibil ca banda lată de pliuri verticale a coafurii să fie în realitate o diademă, întrucît ea este presărată din loc în loc, în special în partea din spate care e lisă, cu cercuri foarte mici, presărate dealtminteri şi pe palla. Cu cîţiva ani în urmă am publicat şi identificatinfo acest pond figurativ, cu portretul împărătesei Aelia Pulcheria Augusta (399–453), pornind de la analogiile unor piese de acelaşi gen, publicate de Delbrückinfo. Evident că şi identificările lui Delbrück purtau semnul întrebării, căci în afara efigiilor monetareinfo ale acestui marcant personaj al Imperiului Roman de Răsărit nici o altă imagine nu i-a fost pînă astăzi în mod cert atribuităinfo. Pondurile figurative sînt departe de a fi o raritate în lumea romană şi romano-bizantină. Vom pomeni doar cîteva, asemănătoare celui descoperit la Tomis: pondul de la British Museum, citat de însuşi Delbrückinfo, acela mai de mult consemnat de S. Reinachinfo, un altul identificat de A. Alföldi cu Constantin cel Mare şezînd pe tron, aflat la Dumbarton Oaksinfo, împreună cu busturile-ponduri ale unor împărătese info, asemănătoare celor de la Kunsthistorisches Museum din Viena şi de la Victoria şi Albert Museum din Londra; un pond cu figura generică a unui împărat din sec. IV a apărut şi la Atenainfo. Este firesc ca busturile ponduri cu portrete de împăraţi sau împărătese să fi fost precedate de altele asemănătoare, dar reprezentînd divinităţi. Atare categorie e ilustrată de piesele de la Sofiainfo, de la Madridinfo (bustul Minervei cu coif), din Iugoslaviainfo şi de la Anemurium, în Asia Micăinfo. Marvin Ross credea că busturile ponduri imperiale erau lucrate la Constantinopol şi de acolo răspîndite în bazinul mediteranean. Desigur că figurarea unor împărătese drept greutăţi de cîntar nu semnifica bagatelizarea respectivelor personaje, ci dimpotrivă cinstea şi corectitudinea negoţului se aflau puse sub augustul simbol al figurilor lor. Ele vor fi fost, de regulă, împărătese dintre cele mai vestite.
Pulcheria s-a născut la 19 ianuarie 399 la Constantinopol, ca fiică a lui Arcadius şi a Eudoxiei. În 404 îşi pierde mama, iar în 408 tatăl căruia îi urmează la tron fratele ei mai mic (născut în 401) Theodosius II asupra căruia avea să exercite, pînă la căsătoria lui în 421, o puternică influenţă, deopotrivă cultural-religioasă şi politică. Pulcheria a reuşit să facă a fi adoptată legea (416) prin care păgînilor li se interzicea accesul la funcţiile publice. La moartea fratelui ei, în 450, în înţelegere cu gotul Aspar, a ridicat la tron pe Marcian (conducător militar de origine tracică modestă), cu care s-a căsătorit, punînd astfel capăt atotputerniciei eunucului Hrysafios. Pulcheria a fost preocupată în egală măsură de problemele religiei creştine cît şi de cele materiale, ale bisericii, înălţînd multe lăcaşe de cult în capitala imperiului şi în alte oraşe. Legea însă care a făcut-o celebră arată că nimic nu e nou sub soare în ce priveşte intoleranţa intrinsecă a unei dogme totalitare.

portret

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2