Morfologia Dezastrului

INEFABILUL, LIMBA DE LEMN, LOGOCRAŢIA, ALIENAREA ŞI IMPLOZIA LIMBAJULUI

Şerban Cioculescu obişnuia să spună că inefabilul nu există, ci doar neputinţa individului de-a exprima sau sugera prin limbaj şi stil acele idei sau sentimente pentru care nu avem cuvinte sau expresii anume. Controversa e mai veche şi se pare că anticii o rezolvaseră, echivalând în oarecare măsură sublimul cu inefabilul. Sublimul este totuşi o categorie a exprimabilului, iar anonimul Tratat despre sublim, atribuit în mod greşit lui Longinus, profesorul fiului reginei Zenobia, indică modalităţile prin care el poate fi atins. Desigur, nu putem exprima ceea ce nu cunoaştem, dar totodată nimic cunoscut nu este de neexprimat. Altminteri am pretinde că am cunoaşte o... necunoaştere. Inefabilul este scuza nu a inculţilor, ci a comozilor, a acelora care, pretinzând că respectă demnitatea limbii, se sfiesc, chipurile, să o înnoiască, să o nuanţeze, să o îmbogăţească. Atare conservatism cuminte duce însă la sărăcirea limbajului, fiindcă implicit mintea se leneveşte şi este ameninţată de şablonare, iar o dată cu ea putinţa de exprimare însăşi.
Inefabilul mai este şi pretextul celor care, mai mult inconştient, drept urmare a unei conştientizări leneşe sau anevoioase, practică sensul superficial şi fluenţa stilistică ce se împotmolesc în cele din urmă în inadecvare sau contrasens. Mariana Şora a pus în lumină un astfel de caz în contribuţia ei la volumul intitulat Epistolar, acea bine cunoscută palinodie a Jurnalului de la Păltiniş, scris cu talent şi mai ales cu „multă, multă iubire”, cum se exprima Constantin Noica, de Gabriel Liiceanu.
În fine, un al treilea fel de inefabil, vecin de data aceasta cu beţia de cuvinte, este cel menit nu numai să oculteze locul comun şi platitudinea, ci să dea impresia că, vezi Doamne, ele ar fi doar o vulgară exprimare, jumulită de numeroase conotaţii şi implicaţii subtile, care de fapt nici nu există în mintea celui ce scrie, impresie pe care ar vrea însă a i-o inculca cititorului. Acesta din urmă ar trebui fie să exclame: „combate adânc”, şi pe el mizează autorul, fie să abandoneze plictisit lectura, cumsecade şi acesta, om de bine, în fond, fie - timendum et horribile - să denunţe impostura şi pe impostor! Acei cap-orali de la micul e-cran sunt campioni ai inefabilului ca modalitate de alienare a limbajului, simptomatologia acestei stări mentale frizând, ba chiar acuzând, labilitatea de factură psihopatologică, recesiunea intelectuală şi în cele din urmă o formă mai elevată de logocraţie, de totalitarism megalomanic şi de psihism autist.
Astfel de indivizi sunt prolificii inefabilului. Cazul lor, de-a dreptul clinic, nu are nimic comun cu modulările novatoare ale sintaxei, cu lungile perioade bogate în intercalate sau remarcându-se prin parataxă. Atare mod de exprimare este oglindă nu numai a comportamentului social al indivizilor în cauză, ci şi dovadă a acţiunii deconstructive pe plan intelectual, pe care aceştia o exercită din locuri ce ar trebui prin lege interzise celor cu eul alienat.
Cum se obiectivează respectiva stare de spirit în textele scrise ale celor pe care-i numeam mai înainte marii cap-orali de la micul e-cran? Perioade, dar ce spun eu, incontinenţă verbală monstruoasă şi nestructurată, sau structurată după criterii extrasintactice şi paralogice, care se întind uneori pe câte două pagini. Cu greu vei găsi în ele, dacă vei găsi, subiectul logic, adică acea banalitate, acel truism ce trebuie bine ascuns şi care, învăluit în propoziţii implicative sau explicative, cu subordonate instabile de gradul I şi II, trădează, în fond, nimicul pompos sub aura inefabilului butaforic.

Aceşti cavaleri ai oglinzilor desfăşoară o uriaşă energie mentală spre a nu te lăsa să constaţi că „regele e gol”. Preocupaţi exclusiv, şi când scriu, de imaginea intelectualului deopotrivă profund şi spumos ce se pretind a fi, imagine pe care trebuie să o întipărească cu orice chip în mintea cititorului, astfel de „prinţi de tinichea” cad victimă paranoiei autocultivate. La atare subiecţi, inefabilul este o realitate continuă, perfect inutilă şi inutilizabilă. Prăjite în uleiul rânced şi ars de refolosire, truismele se umflă în gogoşi intoxicante pe care, aidoma unor decoraţii-paftale, şi le agaţă de sus până jos pe trupul lor otova.
Spre deosebire de tipul de inefabil descris mai sus, limba de lemn agresează într-alt fel mintea sănătoasă. Ea nu e prolixă şi, deşi redusă în ce priveşte lexicul, pare sănătoasă, logică; e lapidară, dar evită apoftegma. Este expresia supremă a inculturii, este dispreţul culturii, este alternativa pe care i-o opune cu mândrie căci, supremă reuşită, nu este agramată în formă, deşi este lipsită de putinţa intercomunicării. Limba de lemn nu este neapărat modalitatea de expresie a gândirii marxiste. Marxiştilor occidentali le este străină. Pe de altă parte limba de lemn nu este epifenomenul limbajelor ştiinţifice specializate. Am avut nenorocul de a şti prea bine că limba de lemn este apanajul gândirii totalitare: a fasciştilor, a naziştilor, a comuniştilor, a dogmaticilor în genere, neexceptând pe cea a textelor religioase ale creştinismului de dinaintea Părinţilor Bisericii (a se vedea o ediţie adnotată a Bibliei, pentru recurenţa şabloanelor şi sintagmelor). Limba de lemn nu descinde din oralitate, dar generează în mare măsură oralitatea săracă şi vulgară. Limba de lemn apare ca negare, prin exclusivism ideologic, a oricărui sistem educaţional închegat. Fasciştii şi naziştii şi-au creat atare limbaj de factură cominatorie, pentru a se impune, pe de o parte, prin forţă, celor potrivnici, prin captivarea celor simpli şi slabi de înger, pe de alta. Pentru ei logosul era întruparea „forţei vitale” şi a travaliului pus în slujba cauzei respective. Limba de lemn a comuniştilor are însuşiri distinctive proprii. Ea trebuie înainte de toate să mintă ca să convingă. Geneza limbii de lemn comuniste este căutarea unui alt adevăr, tot atât de metaistoric ca şi formarea omului nou comun ideologiilor totalitare. Un om nou este cel ce întoarce spatele realităţii. O altă însuşire generativă a limbajului de lemn comunist şi necomunist este semi- sau/şi sfertodocţia. Spre deosebire de creştinism, marxismul nu a avut forţa nici de a răsturna cosmosul culturii europene, nici de a şi-l asimila, măcar în parte, precum pretinde. Marxismul de rând, cel vulgar, de care se dezic marxiştii totalitari „superiori”, ca şi cum ar fi putut ei crea un altul, a reuşit cel mult să „reinterpreteze”, să „reconsidere” pro domo, la modul degradant şi fals, câte ceva din moştenirea culturală europeană. Dar mai ales nevoia de „cadre” a stat la obârşia limbii de lemn comuniste. „Studii superioare” aveau foarte mulţi, studii de bază însă, foarte puţini. „Ce ai la bază?” era întrebarea adresată fostelor cadre, epurate şi descalificate, timorate şi minuţios cercetate în vederea transformării lor în mărunte unelte docile. Cei „vechi”, ca şi cei „noi” („cadre tinere”, indiferent de vârstă) se aliniau în uniforma „pregătirii” sumare şi imprecise, a acelei „ştiinţe” răsfrânte prin prisma „luptei de clasă”. Neavând instrucţie elementară sau medie, decât târzie şi „la seral”, omul nou n-a învăţat niciodată cum se citeşte o carte.

Pentru el civilizaţia umană nu era o înlănţuire continuu articulată, ci un doboş cu arome diferite. Realizaţi cât de neadecvat putea fi limbajul rezultat dintr-un atare proces formativ, ori mai degrabă deformativ? Am văzut cu toţii profesori universitari „pe puncte”, care nu puteau rezuma o pagină în mod coerent. Aşa au apărut cele câteva variante ale limbajului de lemn şi nu este nimic surprinzător că mentalitatea din care au ieşit s-a extins până şi în învăţământul liceal, unde „rezumatele” şi „analizele” la literatura română sau la alte materii se învăţau pe dinafară, cu acest bagaj de cunoştinţe prezentându-se candidatul la intrarea în facultate.
Logocraţia a însemnat izbânda politică a limbii de lemn. De ce credeţi oare că „a prins” la noi textualismul în rândul tinerilor intelectuali? Fiindcă era o alternativă a limbii de lemn! Urmările? Încercaţi să citiţi presa culturală mai veche şi mai nouă şi veţi constata că este un epifenomen al „dezvoltării” limbii de lemn. Stufoşenia, lungimea, redundanţa, nerecurgerea la izvoare, ingurgitarea fără bază „clasică” a literaturii moderne occidentale, toate suprapuse peste un pseudomorfism devenit cu timpul funciar, fac ilizibile pentru o mentalitate „interbelică” asemenea mii de pagini. Lăsăm de o parte „progresul” şi „noul” pe plan mondial, ca adstrat al situaţiei locale. Lectura devenise un refugiu faţă de agresiunea logocratică. Cu două decenii în urmă se citea în URSS, în mijloacele de transport în comun, literatură clasică, nu presa zilnică. Prezentul era vechi, trecutul era nou şi către el ţinteau, în lipsa oricărui experiment democratic actual, năzuinţele fiecăruia: „ce bine era când era mai rău”! Cărţi cărămidoidale, ca „Drumul la zid”, erau savurate din doască în doască de cititorii viciaţi ai limbajului de lemn al logocraţiei. Politicul se înstăpânea tot mai mult asupra spiritualului. Dar şedinţomania? În ultimă instanţă logocratismul devenise o defulare faţă de presiunea logocraţiei, aşa cum acum neocomunismul este o simptomatică defulare a celor mai bolnavi, faţă de comunism. Şi când vă gândiţi că sunt încă mulţi dintr-aceia ce put ca Lazăr înainte de a fi fost înviat! Mai e nevoie să definesc logocraţia? Într-un discurs pronunţat de la tribuna mausoleului lui Lenin, I.V. Stalin încheia un citat cu cuvintele: „aşa cum spunea tovarăşul Stalin”!
Când alienaţi, mai mult sau mai puţin, suntem cu toţii, cum să nu ne fie alienat limbajul? Trec peste sărăcirea lui logocratică. Peste cele câteva sute de cuvinte rulate oficial, peste cele câteva zeci de sintagme pătrunse în vorbirea curentă şi betonate acolo. O existenţă materială şi spirituală săracă nu poate avea decât un limbaj sărac! Şi un limbaj agramat, prin recesiune intelectuală, care acum izbucneşte „liber” la televiziune. Din gura reporterilor, a crainicilor şi chiar a miniştrilor! „Până la ora actuală”, „vom face totul”... (încă!), „trebuie să...”, „poziţia nostră vizavi de...” (în legătură cu această expresie a preţioşilor de extracţie suburbană sau campestră, unii din noi îşi mai amintesc de butada lui Păstorel Teodoreanu, prilejuită de apariţia cărţii feministe a nu mai puţin ridicolei cugetătoare Lucreţia Carnabat, tipăritură cu titlul: Sexul de vizavi, apărută pe la finele deceniului patru: „Distinsa doamnă Carnabat/ Peste drum sexul şi-a mutat,/ Îl vizitezi deci separat/ Fără s-o vezi pe Carnabat"!). Parlamentul constituie o lecţie de elocinţă în negativ.

Şi pe el îl aude tot românul! Stupoare: de la balconul Pieţii Universităţii s-a făcut ascultată într-o seară vocea unui sătean din Gorj (nu avea cu mult peste 60 de ani); vorbea mai fără ezitare, mai exact, mai corect, mai plin de conţinut, mai direct şi mai convingător decât oricare dintre oratorii incipientei noastre elocinţe politice („si natura negat facit indignatio orationem", pentru a-l parafraza pe Iuvenal). Şi a vorbit doar cinci minute. Cuvântarea acestui ţăran, demnă de Caesar, nu cred să fi fost înregistrată. Aş asculta-o de două ori pe zi!
Alienarea limbajului e ca o desprindere de retină. Ea a început prin suspectarea şi apoi incriminarea sensurilor şi subînţelesurilor cuvintelor, ca să ajungă la interzicerea unor vocabule, în anumite contexte şi chiar în afara oricărui context. Concreteţea cuvintelor devenea suspectă, căci calea regală a minciunii era de a nu spune lucrurilor pe nume. Limba de lemn, redusă şi imprecisă, viza introducerea unui „nominalism” ce permitea minciunii să se solidifice, să se reifice in abstracto. Atare paralogică depăşea ca eficienţă teologia medievală de dinaintea receptării lui Aristotel. Căzusem în ghearele culpabilizării prin critică şi autocritică. Cei mai vinovaţi nu se făceau aceia care greşeau ori uitau cuvântul ritual potrivit, ci puţinii inadaptabili, neschizofrenizabili, a căror marginalizare, fără ca ei să fi comis vreun delict politic, se impunea drept necesară profilaxie faţă de restul societăţii îngenuncheate.
Intelectualii „au dus greul acestei lupte”, nu aşa cum „comuniştii au dus greul luptei pentru eliberarea clasei muncitoare”. A nu putea nici măcar mima limbajul de lemn, era o vină de neiertat şi un handicap fatal. Societatea devenise o imensă închisoare spirituală, cu insule concentraţionare în care detenţia era însoţită de procesul „reeducării”, victima urmând să se transforme în călău!
Credem că, în perspectiva celor de mai sus, inefabilul apare drept o formă benignă, dar incipientă a alienării ultime a limbajului în mentalităţile dogmatice ale societăţilor totalitare.

*

Dar inefabilul mai este, şi acum părăsim registrul să-i spunem „social” al limbajului, un presimptom al imploziei finale a acestuia, fie în forma sa lingvistică ori în variantele ei paralele: plastică, muzică, cibernetică (matematică) etc.
Oricâte contradicţii ar implica, inexistenţa (nonexistenţa) inefabilului ca parte a stărilor de lucruri, aceasta constituie totuşi o felie a realităţii, în sensul în care Wittgenstein (2.06), ca variantă a definiţiilor 1 şi 1.1 ale Tratatului său, afirma: „existenţa şi nonexistenţa stărilor de lucruri constituie realitatea. (Existenţa stărilor de lucruri o numim şi un fapt pozitiv, nonexistenţa unul negativ)”.
Implozia limbajului conduce în mod evident la maxima convergenţă a limbajelor şi la o noetică ruptă definitiv de cea tradiţională, dar strâns legată de holos-ul cosmosului (al existenţei şi nonexistenţei deopotrivă).
Dacă alienarea de care vorbeam mai înainte se producea în planul mundan al adevărului, implozia la care mă refer acum va avea loc în acela concomitent al formei şi conţinutului, în punctul lor nediferenţiat pe care implozia şi-l asumă integral.

După părerea mea, atare resorbţie dă un nou tónos „structural” dezvoltării holotice a gândirii, pe coordonate unde accentul nu mai cade pe comunicare (implozie actuală), ci pe recuperarea existenţei şi nonexistenţei implozive (implozie de recul), noua noetică fiind prin excelenţă o poietică absolută, dotată cu atribute precizabile în seria ei crescătoare şi recuperatoare. Paradigmele sunt astfel anulate, iar logica ei va fi cea a multiplicităţii termenilor integraţi.
Reverberările mundane ale unei astfel de implozii le putem întrezări cu totul părelnic prin formele moderne ale limbajelor, considerate îndeobşte şi la modul vulgar, aproximări ale „inefabilului”.

morf dez

manuscrise250x500