Morfologia Dezastrului

SCURT TRATAT DESPRE PROSTITUŢIA INTELECTUALĂ

Prezentul tratat este încă şi mai scurt decât acel tratat de prostituţie intelectuală care era Cursul scurt de istorie a partidului comunist (bolşevic) al URSS. Se ştie că un curs lung nu a mai apărut niciodată fiindcă ar fi fost prea mare, dacă nu imposibil, efortul de a transforma în virtuţi exemplare pentru întreaga planetă seria nesfârşită a ticăloşiilor şi crimelor graţie cărora s-a înstăpânit pe o mare parte a ei „învăţătura” strâmbă a două creaturi grafomane şi în final înecate în propria lor nebunie, „învăţătura lui Marx şi Lenin”.
Având apoi în vedere stercofagia, care constituie aspectul preponderent al temei abordate, scurtimea tratării ei este o necesitate ce ţine de domeniile saţietăţii şi bunului simţ, astfel că nu se poate spune cetera desiderantur, căci omogenitatea materiei dejecţionale impune luarea în considerare doar ca pars pro toto.
În fine, într al treilea rând, în acest veac apocaliptic şi în nefericita noastră ţară, cu greu s-ar mai putea vinde, chiar la cel mai subvenţionat preţ, sub titlul anunţat, castraveţi grădinarilor. De aceea nici nu vom lua în discuţie imensa factologie a subiectului, ci doar fenomenologia sa, cu riscul asumat de a lipsi deocamdată istoria mentalităţilor din colţul de lume al spaţiului mioritic, de una din feţele ei principale, pe durata ultimei jumătăţi de secol.
Bine, dar atunci ce rămâne de spus despre tema anunţată, care să justifice denumirea de tratat, oricât de scurt ar fi el? Brevitatea nu poate exclude, oricum, definiţia, iar definirea nu este, mai ales în acest caz, o treabă uşoară, cu atât mai mult cu cât, datorită termenilor sintagmei, comparaţia cu prostituţia carnală nu poate fi evitată. Mai sunt încă etiologia, gradele şi felurile acestei categorii „socio profesionale” pe care vom încerca a le descrie şi a le departaja, fără a cădea în păcatul unei prea mari subiectivităţi.
Prostituţia intelectuală este abaterea mentală şi comportamentală acuzând degenerescenţa cronică a spiritului prin alterarea intelectului, în condiţiile impunerii violente a stării delictului de opinie, a controlului absolut asupra bunurilor şi mijloacelor materiale private, ori a confiscării totale a acestora în favoarea unui individ numit „tiran” sau a unor abstracţiuni numite „stat”, „colectiv”, „clasă”. Cei care manifestau strigând: „Noi muncim, nu gândim!” sau: „Moarte intelectualilor!” nu se autosanctificau, ci îşi autoproclamau şi îşi autocertificau statutul lor de mereu generativi membri fondatori ai infernului terestru care nu este altceva decât atomizarea societăţilor umane în numele statului, colectivului şi clasei, prin cea mai crasă şi mai rudimentară prostituţie intelectuală pe care Marx a ales-o ca piatră de temelie a romantismului urii absolute. Mutatis mutandis, acei falocraţi gasterocefali erau ceea ce îndeobşte sunt famenii faţă de oameni, căci practic le lipsea „organul” cogitativ, conform zicalei româneşti: „cap ai, minte ce ţi mai trebuie!”
Ca şi în cazul celei fizice, există o prostituţie intelectuală sacră şi una profană. Practicată în antichitate la Babilon, la Corint şi poate şi în Egipt, prostituţia sacră era un epifenomen al cultelor fertilităţii. Actul fizic era destinat de obicei străinilor, străine fiind deopotrivă bizarele preotese cât şi acuplanţii lor rituali, respectivele symplegme erotice având loc în temple, fără a implica vreun aspect lucrativ.

Spre deosebire de cea fizică, prostituţia intelectuală profană, departe de a fi ca prima cea mai veche meserie a omenirii, prezintă un handicap enorm. O prostituată carnală profană poate fi în adâncul sufletului ei un om onest pe care soarta potrivnică l-a împins către atare ultimă soluţie a necesităţii. Un prostituat intelectual este un autodamnat, căci între spiritul şi intelectul său există o nedisociabilă identitate de organ. Schizofrenia poate funcţiona un timp, dar cu cât aceasta se vrea mai radicală, cu atât efectele ei sunt mai devastatoare. A fost cazul lui Lenin, al conflictului ireductibil dintre formaţia sa europeană şi punerea în practică a „învăţăturii” sale de către el însuşi. Întrebat o dată de către Constantin Noica dacă nu vreau să devin „învăţător”, i-am răspuns că nu am vocaţia martiriului, căci de obicei „învăţătorii” sfârşesc pe cruce sau la balamuc; eu fiind un om obişnuit, nu vreau să mi alienez intelectul!
Dacă prostituţia intelectuală profană nu duce la patibulum sau la balamuc, cea sacră duce în mod sigur! În vremurile noastre orwelliene hierofanţii supremi au privilegiul ciuruirii cu gloanţe. La urma urmei în ce constă sacralitatea prostituţiei intelectuale? În faptul că supremii ei maeştri sunt preoţii cei mari ai logocraţiei. Am aflat nu de mult cu toţii că la ultima sa întâlnire cu Gorbaciov, Ceauşescu i-a ţinut o vehementă şi cominatorie lecţie despre comunism. Acelaşi geniu avântat al răului ne jurase de nenumărate ori că de va fi nevoie îşi va da şi viaţa pentru viitorul comunist al ţării. A fost nevoie, dar într alt fel, şi s-a ţinut de cuvânt! Infernalei lui soţii i-a şoptit la un moment dat al procesului ceva ce aducea cu „să murim în glorie”. Apostată şi sărmană glorie a criminalilor!

*

Cauza ideatică principală a prostituţiei intelectuale este minciuna, falsul sau jumătatea de adevăr. În România atare atitudine intelectuală a devenit o meserie prin confiscarea ţării de către un ocupant militar, economic şi ideologic. Chiar de la bun început această acţiune s-a chemat „eliberare”, iar echipa de guvernare venită de la Moscova a adus prostituţia intelectuală în cetate ca pe flacăra unei olimpiade a desfrânării. De voie unii, cei mai mulţi de nevoie au început repede să practice acest sport al dezonoarei. Şi cum românul are tendinţa să sară peste cal, curând s-a trezit de partea cealaltă a patrupedului. Nicăieri cultul lui Stalin n-a fost mai frenetic ca în „groapa românească” ce începea să se adâncească mai grabnic decât se ascuţea „lupta de clasă”. Virtuozitatea practicării minciunii a atins abisuri nebănuite înainte, implicând aproape totalitatea populaţiei ţării. Ca să supravieţuiască, fiecare trebuia să mintă; ţăranii că au produs puţin, pentru a nu li se lua ultima bucată de la gură, muncitorii că lucrează mai bine după tehnica sovietică, din marea ţară prietenă, unde „poporul era nărod şi ştiinţa năucă”; în fine, intelectualii că de-abia atunci se puteau consacra creaţiilor spiritului, în folosul, bineînţeles al poporului! Coborâţi la nivelul mental al acelor ocupanţi, aduşi ei înşişi în stare de îndobitocire, pentru care Calea Victoriei era capiştea Occidentului, un fel de Rue de Rivoli, o promenadă pe care-şi exhibau drept toalete estivale cămăşile de noapte şi pijamalele din mătase, poftite din vitrinele magazinelor de lux, românii au trebuit să facă şi mai mult pe proştii, să se autoreducă la genunchiul broaştei şi chiar mult mai jos pentru a crea de acolo nimicului, falsului şi trogloditismului perspectiva monumentalului de care noua ordine avea nevoie.

Păstorel Teodoreanu se întreba şi răspundea el însuşi în faţa obeliscului ostaşului sovietic: „Te-au ridicat atât de sus/ C-ai-liberat popoarele?/ Nu! Te-au cocoţat aşa se sus/ Fiindcă-ţi duhneau picioarele!”
Ca să putem urma la şcoli, trebuia să minţim că eram nimeni, sărăntoci ori nepricopsiţi, în vreme ce ne vindeam lucrurile scăpate de confiscarea generală, ca să trăim de azi pe mâine. Minţeam cu toţii dintr-o necesitate multiplă şi imperioasă şi toţi cei care ne siluiau se bucurau de asta. Cu excepţia vârfurilor cunoscute ale intelectualităţii, muncitorimii şi ţărănimii, care se aflau deja arestate şi care nu mai aveau de ce minţi. Minţeam de copii, aşa precum copiii trec, în creşterea lor, printr-un scurt anotimp al minciunii; anotimpul nostru a fost foarte lung şi foarte trist. Marele pas către prostituţia intelectuală fusese făcut. Un al doilea se punea la cale: să ne denunţăm părinţii. Concomitent, NKVD-ul, prin executanţii săi locali, ca să umple cât mai bine închisorile şi să sădească în noi groaza pentru multe generaţii, lansase zvonul că vin americanii, zvon anume răspândit în acest scop şi care coincidea de altminteri cu începutul războiului rece. Noi, copiii, trebuia să aducem în plasele lor pescuitul gras al părinţilor noştri. Această incalificabilă corupere de minori a făcut prea puţine victime. Ea a fost în schimb compensată de recolta celor care urzeau planuri politice de viitor, „făceau guverne”, precum şi de încarcerarea acelora ce „omiseseră” să-i denunţe pe ei şi mai ales pe partizanii din munţi. Atare grade de prostituţie fără voie au creat mediul fertil în „căldura” căruia, sau, cum se spunea, la „flacăra căruia” a apărut şi s-a dezvoltat fauna viermilor de toate felurile. Fauna „făuritorilor lumii noi”. A voluntarilor. Şi nu întâmplător dintre aceştia, înfrăţiţi în romantismul revoluţionar al urii şi al muncii pe „şantierele patriei... Salva Vişeu” etc., s-au evidenţiat unii torţionari, activiştii, culturnicii multilateral dezvoltaţi de atunci şi de mai târziu. A munci era o banalitate apteră, aproape de dispreţuit din punct de vedere politic şi social. A activa avea o aureolă sacră. Activismul era unul din felurile prostituţiei intelectuale sacre, faţă de care cea a noastră, profană, comună, obţinută prin constrângere, părea aproape o virtute. Scării valorilor începeau să-i putrezească şi să-i cadă treptele. Migraţiile devastatoare de la finele antichităţii, invaziile tătarilor şi turcilor, molimele cumplite ale evului mediu care-au trecut peste cei aflaţi, vorba cronicarului, în calea tuturor relelor, erau mai degrabă nişte gripe asiatice faţă de ceea ce Asia rostogolise atunci peste noi, îmbolnăvindu-ne mai mult decât pe alţii, mai grav decât pe alţii: minciuna adâncea groapa românească până aproape de cota Gropii Filipinelor. La fundul acestei oceanografii blestemate se contura monstrul terţiar către care ne scufundam: delaţiunea. Şi ea profană (fără voie) şi sacră (din pasiune). Fără voie am pronunţat într-o recreaţie cuvântul „Borba”, cotidianul lui „Iuda Tito”, cuvânt auzit la Europa Liberă. Vă imaginaţi cât m-a certat şi prelucrat secretarul UTM, colegul meu de bancă. Cât priveşte pasiunea sacră a delaţiunii, frizând patologicul, mi s-a relatat un caz limită petrecut în anii din urmă ai dictaturii. În cazarma unui regiment, peste o mie de tineri, viitori studenţi, îşi satisfăceau stagiul militar. Dintre ei doar unul singur îi „turna” pe toţi în toate. Bătut de sute de ori, continua cu eroism; a trecut apoi de la studenţi la subofiţerimea şi ofiţerimea regimentului, cu picante referiri şi informaţii despre nevestele respective. Călcat în picioare şi riscându-şi viaţa, trăia mai mult la infirmerie. A fost eliberat înainte de termen, ca deosebit de periculos!

Pe plan concentraţionar, Piteştiul a fost treapta cea mai de jos a scării dezastrului fiinţei, de pe care ucenicii vrăjitori s-au prăbuşit în neantul răului absolut. Să nu trecem însă de la fenomenologia la factologia infernului! Ea este infinită. Pentru a salva viaţa, memoria trebuie să se transforme în antimemorie, altfel ucide căci lagărele de exterminare fiinţează încă în cei ce au trecut prin ele. Dacă durerea fizică a încetat, umilinţa sufletească retrăită, neuitată, devine filtru borgian cu efect întârziat.

*

Prostituţia intelectuală impusă este în fond un viol. Profesorul Tudor Vianu, după ce fusese dat afară de la Universitate, împreună cu Al. Graur, Al. Rosetti, G. Călinescu şi alţii, într-o a doua fază a epurărilor comuniste, apoi reacceptaţi, ne-a strâns într-o zi pe câţiva din studenţii apropiaţi şi ne-a spus: „Mi se cere să pronunţ la curs numele lui Marx. Mă veţi dispreţui; ce să fac?” Tăcere... „Sunt de fapt un descalificat, continuă Tudor Vianu, nu mai am o specialitate, căci mi s-a interzis să mai predau estetica!” Tăcere... „Specialitatea dumneavoastră, domnule profesor, este de a fi Tudor Vianu”, m-am auzit rostind, stăpânit parcă de un daimon. „Pentru noi este important ca dumneavoastră să ne fiţi profesor, nu un oarecare Nicolae Moraru; pronunţaţi numele lui Marx!”
Umilirea, necontenita umilire prin rostirea obligată la minciună era una din perversiunile comunismului totalitar. Confiscând bunurile şi mijloacele necesare traiului, desfiinţând axiologia muncii, inteligenţei şi moralei, cum nu au făcut-o fascismul şi nazismul decât pentru victimele lor predestinate, el a siluit şi pe cei pe care i-a acceptat să mimeze prostituţia intelectuală, terfelind astfel şi vârfurile spiritualităţii româneşti pe care nu le încarcerase, tocmai ca şi prin exemplul lor să-şi extindă opera infamă. Dacă în fosta Uniune Sovietică atare viol îşi putea avea, chipurile, legitimarea într-o revoluţie biruitoare, într-un război civil pierdut de albi, într-al doilea război mondial câştigat de Stalin, ori cu mult mai înainte, în absolutismul ţarist autocrat al Eurasiei vieţuinde într-un sacru gotic mongol, iar apoi într-un ev mediu muribund şi mural, încă de la Petru I, în ţara noastră latină el viza distrugerea zestrei genetice a naţiei. Şi aproape că a reuşit! Eroii Revoluţiei Române au fost arhanghelii adevărului elementar. Adevărul (neascunderea heideggeriană) care în chip necesar este Binele şi Frumosul. Adevărul socratic european! În Europa am fost din adâncul obârşiilor noastre latine, iar strigătul „Vom muri şi vom fi liberi” al acelora ce cu braţele goale înfruntau tancurile este o frază eminamente europeană. Emanaţii pestilenţiali ai Revoluţiei au încercat, reîmbrăţişând ei înşişi minciuna, să ne inculce complexul descurajator al noneuropenismului nostru funciar, aşa cum istoricii prostituaţi ai comunismului pe cel al slavismului eminamente formativ. Istoria ca expresie a ideii de libertate este un concept european străvechi, iar deznădejdea, după cum şi cuvântul slav arată, o forma mentis de care s-au scuturat înşişi slavii, fraţii noştri întru suferinţele aduse de ultima mare erezie a Orientului: comunismul.

O izbândă de răsunet a violului intelectual comunist a fost apariţia lui Mitrea Cocor. Nici astăzi nu sunt convins de atare izbândă absolută şi tot caut să descopăr în acele pagini sadoveniene ironia şi batjocura titanului, căci ca şi Cehov, marele prozator român poseda la perfecţiune disimularea lor, mai ales în scrierile vizând viaţa micii burghezii din târgurile moldovene (vezi Appendix probi).
Au fost apoi oamenii care au crezut sincer în idealul comunist; ei erau un fel de romantici foarte întârziaţi, blocaţi pe utopia unei societăţi perfecte. Un Cristescu plăpumarul, un Filipescu pantofarul care din câştigul lor - Cristescu lucra plăpumi până către sfârşitul vieţii, vara, la Călimăneşti, în lunile de vacanţă - subvenţionau modesta mişcare comunistă de la noi ce nu număra nici o mie de oameni, cei mai mulţi dintre aceştia fiind agenţi plătiţi ai Moscovei. Când au văzut proporţiile dezastrului, au renegat „învăţătura” şi ca şi de curând trecutul dintre noi Dan Deşliu, al cărui Lazăr de la Rusca „care s-a luptat cu musca” îl învăţam şi îl parodiam în clasele inferioare de liceu, au intrat în eternitate împăcaţi cu adevărul şi cu ei înşişi. Scrisoarea lui Dan Deşliu adresată lui Ceauşescu este antologică şi împreună cu versurile lui Mircea Dinescu au făcut perechii dictatoriale trista cinste de a le aşeza figurile de ceară în infernul istoriei, aşa cum manechinul lui Hitler stă în josul scării de la Madame Tussaud, înainte de a intra la subsol, în galeria criminalilor de drept comun.
Dar cancerul prostituţiei intelectuale a cuprins nu numai întreaga societate, ci, lucru şi mai grav, a metastazat până în cele mai adânci cute ale ei, secretând la rându-i ura otrăvitoare faţă de semeni, ura ca fundament şi mobil intelectual, delaţiunea ca virtute cardinală şi obscenă. De această metastază nu a scăpat nici o anumită intelectualitate ce se considera „de vârf” sau „opoziţionistă”. E drept că intelectualitatea românească nu a fost pe de-a întregul şi în profunzime bolnavă, adică „oportunistă”. Dar e tot atât de grav, cu atât mai grav cu cât acum acei oportunişti îşi clamează prea strident ataşamentul faţă de democraţie (percepută de ei tot ca vorbă goală). Nenorocul şi nefericirea ne-au scos deseori în cale specimene, unele dispărute, altele încă vieţuinde şi chiar şi acum agresive, pe lângă care când treci simţi o acută senzaţie de vomă. Cu siguranţă că nu se vor automarginaliza.
Cum spuneam, prostituţia intelectuală s-a înstăpânit peste o mare parte din societatea românească, oriunde a găsit un orizont de aşteptare. O lume de bastarzi, copii din florile răului! Un tată culturnic îşi povăţuia fiul să fie supus şi să spună ce trebuie, căci numai aşa va ajunge departe. Un şef culturnic securist îşi felicita subalternii proaspăt angajaţi, urându-le „bun venit în cultură”. Toţi aceşti oameni credeau că se aranjaseră pe viaţă, ei şi neam din neamul lor. Unul care „a-nşelat poporul cu televizorul” îmi declara cu mai bine de trei luştri în urmă că „ar vrea să-şi vadă copiii nu lichele de rând, ci canalii perfecte”! Acelaşi se bucura de moartea prematură şi nespus de dureroasă a lui Dinu Pillat ca de cea a „unui monstru infernal”. Tuturor celor ce şi au întemeiat o „ietică” pe prostituţia intelectuală a lor şi a semenilor, comunismul le-a jucat cea mai sinistră farsă: s-a prăbuşit, cu ajutorul neprecrupeţit al lui Gorbaciov! Iată-i deci rămaşi ca nişte „cadavre în vid”!

Nu numai persoane, ci şi întregi categorii profesionale pot fi socotite victime ale violului intelectual. Economiştii, de pildă. Ce putea scrie sau preda la catedră un economist în timpul comunismului? Doar economia planificată şi etatizată. Dar un istoric modernist sau generalist? Evident osanale şi lecaculisme vizând „realizărili” şi înţelepciunea cârmacilor! Unui filosof îi era îngăduită cel mult interpretarea istoriei gândirii umane prin prisma marxism-leninismului. În alte domenii, obligatorie şi rituală era doar pomenirea marilor dascăli la liturghie, ruga pentru sănătatea conducătorilor. Cei ce supralicitau din diverse motive, îşi asumau propria prostituţie intelectuală.
În fine, arghirofilii, cei ce se prostituau pentru mai mulţi bani ori pentru mai substanţiale avantaje. Îmi amintesc că vreo douăzeci de membri de acest fel ai Uniunii Scriitorilor răspund într-un târziu numeroaselor apeluri ale „geniului Carpaţilor” de a se introduce „omul nou” în literatura română, acela care duce o viaţă raţională, nu consumă nimic, dar face totul. Se înfăţişează ei deci la Ceauşescu şi-i solicită o „întâlnire de lucru”, specificând şi scopul. Frecându-şi mâinile, Ceauşescu le dă „indicăţii peste indicăţii”. Slugarnicii iau note... Pauză... Energumenii îşi spun apoi păsurile. „Dar bine, tovarăşi, a aduce tipul omului nou în literatură este o înaltă datorie patriotică a cărei cinste vă revine în întregime etc. etc.” Revoluţionarii au plecat mofluzi, primind exact ceea ce meritau, adică nimic! Ce să i faci, „ietică” comunistă de prostituanţi!

*

Dacă până la Revoluţie prostituţia intelectuală trebuie judecată nuanţat, cum grano sive cum culeo salis (deşi cei mai mulţi dintre prostituanţi, şi mai ales cei din pornire lăuntrică, ar dori ca reconcilierea să se producă cerându-le noi iertare pentru păcatele lor), cea a emanaţilor pestilenţiali se cuvine condamnată fără menajamente şi nuanţări. În ultimele sale zvârcoliri, comunismul şi-a arătat cele mai ascunse şi mai hidoase feţe. După Revoluţie, cei care s-au prostituat au făcut-o de bună voie, nesiliţi de nimeni, fără scuza vreunui ideal romantic, ci din viciu pur şi lucrativ. Şi încă fără condicuţă, deci fără control medical şi plata impozitului aferent.
Or, în condiţiile necruţătoarei maladii sida, oricine poate realiza gravitatea pericolului respectiv pentru corpul social în ansamblu, chiar dacă neocomuniştii sunt izolaţi de gărzi personale sau oficiale, prin casele de toleranţă ale minciunii şi falsităţii, pe care le ocupă. Această nouă proţopindadă a viciului absolut nu numără nici măcar o curtezană tânără a puterii; dimpotrivă, aproape toate sunt moralmente fleşcăite, decrepite, ramolite şi sclerozate. Demimondenele cu pricina, când nu capătă ce şi cât vor, adică dragostea unanimă a subpuşilor, pofticioase şi veşnic nesătule, sar la gâtul omului de pe stradă care le huiduieşte neruşinarea. Ele îşi admiră autist în oglindă frumuseţea fanată a comunismului tinereţii lor vândute, aidoma acelei urâţenii „sexigenare”, încărcată de podoabe dintr-un tablou al lui Goya intitulat Până la moarte. În spatele celor două vetuste ghiduşe vedem însă Veşnicia înarmată cu un imens târn de măturat gunoiul istoriei. Măturători ai soartei, măturaţi-i!

*

Deci frica, frica de indiferent ce fel, frica viscerală este a doua cauză a prostituţiei intelectuale ca factor important al realizării dezastrului roşu. Am amintit de lumea Capriciilor lui Goya, adăugăm tablourile din Casa Surdului, ale aceluiaşi. Ne gândim la desenele lui William Blake, la Carcerele lui Piranesi, la apariţia Manifestului partidului comunist cam în acelaşi timp cu răbufnirea romantică în literatură şi pictură, cu anul 1848; la romantismul revoluţionar, la Lenin murind nebun şi la apariţia Florilor răului a lui Baudelaire. Desigur, nu sunt sincronisme perfecte, dar de la preromantism la postromantism sau la romantismul târziu există o paralelă şi foarte apropiată versiune romantică în negativ. Ca existenţa şi nonexistenţa aceluiaşi lucru. Ca materia şi antimateria, ca ţesutul sănătos şi cel canceros. Totul sub zodia fricii! Să fie oare acest ceva, mai bolnav decât romantismul faţă de clasicism? Decât socialismul real faţă de cel utopic? Aidoma comunismului preconizat de Marx să ia locul capitalismului în Occident şi implantat de Lenin în postmedievalul Orient rusesc? Nu riscăm propunerea unei scheme mecanice simplificatoare şi implicit alterante. Comunismului teoretic îi putem căuta rădăcinile până la Platon. Celui căzut în lume îi găsim fructele în Rusia şi de acolo ele s-au rostogolit unde avea să le ducă hazardul care se cheamă istorie şi în care Marx şi Lenin, fiecare în felul său şi în funcţie de chiar hazardul desfăşurării istoriei, descopereau à rebours o infrangibilă legitate! Naivă şi şubredă explicaţie. Dar privind nostalgic, cu mânie sau cu obiectivitate spre trecut, totul, absolut totul poate fi explicat. Acestor raţionamente şi argumentări ale noastre le putem da numele de „ştiinţa istoriei”, tot atât de aproximativă ca şi mărturiile martorului de profesie care este istoricul. Cum în regimurile totalitare comuniste istoria îngheţase, iar fenomenele vizau mari mase de oameni reduse la acelaşi numitor comun, ea era pe cât de săracă pe atât de certă. Legitatea materialismului istoric se putea, în fine, aplica, precum planificarea, prezentului şi viitorului a sute de milioane de cobai umani. De aceea istoria comunismului este aproape lipsită de istoricitate. Istoria omenirii, anterioară comunismului, putea fi inventată în voie de acesta.

*

Orice tratat, cât de scurt ar fi el, este pe de altă parte plin de locuri comune, prin chiar natura lui. Scoaterea din context lipseşte pe cel ce îl scrie de autenticitatea trăirii, conferindu-i o perspectivă şi un material ideatic mai ample. Dar şi mai generalizante, mai neutre. Feluritele moduri ale deconstrucţiei ce sfârşeşte, adică se perfectează în dezastru, pot descrie, privite din afară, treptele, gradele descompunerii, fenomenologia ei. Memoria poate completa totul cu mereu noi cazuri stereotipe. Singură obida este autentică, dar vană. Oricum, nimic din ce a fost distrus din viaţa noastră nu ne mai poate fi restituit intact. Totul trebuie refăcut, refăcându-ne pe noi înşine. În această făptuire care începe încet, nimic nu este zadarnic, nimic inutil, deşi nimic nu e uşor. Cu toate că viciul prostituţiei intelectuale ne-a distrus voinţa şi ne-a dat sentimentul zădărniciei, un simplu nu spus când înainte spuneam da, ne poate, prin perseverenţă, schimba viaţa. E momentul să-l spunem. Acum! Chiar acum!

morf dez

manuscrise250x500