Morfologia Dezastrului

APPENDIX PROBI

În luna decembrie 1949 se tipăreşte în 10300 exemplare, la Imprimeria naţională, romanul Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu. El era editat de „Editura pentru literatură şi artă a Uniunii Scriitorilor din RPR”. Am în faţă exemplarul dăruit de autor, în ianuarie 1950, „Profesorului şi colegului G. Oprescu, cu prietenie, Mihail Sadoveanu”.
Mitrea Cocor era considerat în epocă, şi aşa a rămas până astăzi, drept abjurarea publică, tipărită, a lui Mihail Sadoveanu, principala mărturie a „pactizării cu diavolul comunismului”. Unii mergeau până într-acolo cu uimirea şi indignarea lor, încât afirmau că atare abjecţiune n-ar fi fost scrisă, ci doar semnată de Sadoveanu. Nimic mai puţin adevărat. Cartea a fost scrisă de Sadoveanu, dar constituie unica excepţie, nu numai stilistică, ci mai ales „ideologică”, a operei sale. Împreună cu alte proze nereuşite, conform voinţei exprese a autorului, Mitrea Cocor nu a fost cuprins în ediţia definitivă şi completă a operei sale. S-a văzut şi în acest fel o confirmare a abdicării morale ce ar fi însemnat pentru corifeul prozei româneşti scrierea şi apariţia lui Mitrea Cocor.
Aşa să fi stat oare lucrurile?
De pe vremea când lui Mihail Sadoveanu legionarii îi ardeau prin pieţe cărţile fiindcă era şeful lojii masonice româneşti, deţin de la un martor ocular informaţia că, la o adunare a intelectualităţii în favoarea reinstaurării liniştii publice, unde, printre alţii erau prezenţi, fireşte, Iorga şi Sadoveanu, cei doi au avut o comportare sensibil diferenţiată. În sală pătrunseseră mai mulţi legionari care vociferau puternic mai ales împotriva celor prezenţi în prezidiu. Bineînţeles, Iorga, a cărui strânsă alianţă politică de altădată cu A.C. Cuza nu o uitase nimeni, a sărit imediat în picioare să răspundă, în felul său tumultuos şi ameninţător, catilinarelor cămăşilor verzi, care-l împroşcau cu insulte şi-l calificau drept trădător. După ce incidentul s-a mai potolit, Sadoveanu, fără să se ridice de pe scaun, i-a urmat lui Iorga la cuvânt, cu ochii pierduţi deasupra capetelor asistenţei, parcă citând din memorie, cu o voce domoală, incantatorie: „Iar tu, hiară a întunecimilor pădurii, întoarce-te în bârlogul din care ai ieşit şi nu mai ţine calea lighioanelor acelei împărăţii a liniştii şi a tainei, căci prezenţa ta o simt şi de ea se tem toate făpturile codrului”. Astfel a luat sfârşit acea ingerinţă legionară în desfăşurarea respectivei adunări. La câteva luni, Iorga era asasinat, Sadoveanu continua să scrie, ţinându-se departe, cât mai departe de primejdioasa vâltoare a vremii.
Dacă Iorga ar fi apucat 23 August 1944, invazia rusească şi instalarea comunismului de către Moscova în România, cu firea sa năvalnică de Casandră a rusofobiei, ar fi constituit ţinta imediată şi lesnicioasă a vreunui nacealnic sovietic, înainte chiar ca Antonescu să refuze a deveni coada de topor a lui Stalin la Bucureşti.
În faţa „hiarelor întunecimii”, de extremă stângă ori de extremă dreaptă, Sadoveanu a evitat calea confruntării directe, iar tragicul sfârşit al lui Iorga îi confirma aprehensiunile. A fi fost victima acestor „hiare” nu însemna nimic altceva decât un cadavru în plus. El era de mulţi luştri (1920) membru al Academiei Române. Exprimându-se cu precădere în scris, oralitatea sa, chiar în timpul democraţiei interbelice, era aproape nulă. Această tăcere masivă a creatorului, în ordinea oralităţii, nu însemna câtuşi de puţin o evadare din realitatea socială a vremii. Oricum, ea a fost motivul falsei aserţiuni a guralivilor, cum că Sadoveanu ar fi fost un scriitor fără lecturi, dezminţită de chiar comuna constatare că în mijlocul naturii, la vânătoare ori la pescuit, maestrul nu lăsa niciodată impresia că ar fi observat ceva din ce-l înconjura.

După epurarea în 1948 a Academiei Române, Sadoveanu se numără printre puţinii foşti membri titulari (în număr de cca 40) care fuseseră confirmaţi în noua Academie a RPR. El era deja de decenii o instituţie naţională, iar o academie comunistă care nu l-ar fi cuprins n ar fi avut nici un prestigiu. George Oprescu era membru corespondent (1938) al vechii Academii Române, devenit titular (1948) al academiei comuniste; deci un mai vechi „coleg” al lui Sadoveanu. Dacă dedicaţia antecitată presupunea un subînţeles, nu putem şti deocamdată.
Dl. Ovid S. Crohmălniceanu ne dă unele preţioase informaţii în recentul articol, Amintiri deghizate, publicat în revista „Arc”, nr. 4, 1992, pp. 66-70. D-sa ne spune că romanul sadovenian Păuna Mică, apărut în 1948, situându-se pe linia tradiţională a personajelor sale moldoveneşti, patriarhale şi unde se făceau totuşi concesii regimului comunist prin întovărăşirea acelor ţărani şi deschiderea lor către o „tehnologie nouă”, a displăcut însă ideologilor partidului pentru prea puţina „angajare” a autorului care, să nu uităm, din 1948, după abdicarea Regelui, până la moarte, în 1961, fusese un înalt demnitar al regimului, chit că doar la modul simbolic (vicepreşedinte al prezidiului Marii adunări naţionale a RPR, preşedinte fiind până în 1952 C.I. Parhon, şef al statului, pro forma). Dl. Crohmălniceanu adaugă că „Ion Vitner, specializat în astfel de intervenţii, a primit sarcina să critice ideile «înapoiate» ale autorului, cu menajamente, dar fără nici un rabat principial. Ceea ce s-a şi grăbit să facă în «Contemporanul» unde Sadoveanu afla de ce «nu a reuşit să dea consistenţă nici problemei de mare însemnătate pe care o ridicase şi nici soluţiei pe care o înfăţişase». Cauza eşecului era că romancierul ignorase «principiul leninist al practicii, ca element de selectare a adevărului de eroare», «practica» fiind lupta de clasă” (p. 67). După atare „critici”, întărite de poziţia pe care o luase în acelaşi sens „ideologul” Chişinevschi, Sadoveanu se va fi hotărât să plătească tributul în întregime şi necondiţionat, cel puţin în aparenţă.
Apărut la circa un an după Desculţ al lui Zaharia Stancu, Mitrea Cocor trimite, după părerea mea, la această paradigmă. Acolo se evocă, drept un fel de Urgeschichte, răscoala de la 1907, localizată fiind în satul Omida, din zona Călmăţuiului. Malu Surpat al lui Mitrea Cocor e prin apropiere. „Mălurenii au veche învăţătură şi pătimire de la tevatura din 907” (Mitrea Cocor, p. 186, ediţia princeps). Existau deci „tradiţii revoluţionare”.
Spre deosebire de Păuna Mică, încercare nereuşită de compromis, Sadoveanu abandonează în primul rând Moldova tradiţională şi sacralizată de întreaga sa literatură. El coboară în Bărăganul tuturor năvălirilor şi pustiirilor. Un loc unde istoria nu a lăsat urme şi timpul a fost suspendat. Un loc al anistoricului. Elementaritatea existenţei ţărăneşti, curajul agresiv al oamenilor locului, tendinţa de a-şi face dreptate singuri şi imediat (amintită încă de Diodor din Sicilia cât priveşte pe geţii lui Dromichete), semiiobăgia locului, „exoticul” acelei vieţi cu oameni foarte săraci şi câţiva bogătaşi, toate trimit la Desculţ şi indirect la eseul 1907, din primăvară până-n toamnă al lui Caragiale. Cu singura deosebire că în Mitrea Cocor ţăranii au mai şi fost împroprietăriţi după primul război mondial.

Dacă Darie e un estropiat fizic, Mitrea e un suflet slut şi ajunge a fi un estropiat fizic: „Iar copilul se gândea să fure cumva câţiva bani, pentru o cutie de chibrituri, să dea foc casei când o fi mumă-sa la război singură” (ibidem, p.9). Ura reciprocă a mamei şi a fiului e monstruoasă. Întregul roman e clădit pe enormul sentiment al urii viscerale în sugerarea căreia Sadoveanu se exersase ca director al foii de front pe care o scotea la Iaşi în timpul războiului de reîntregire. Mitrea nu merge la şcoală, deşi „învăţătorul zice că sunt un fir de grâu în mărăciniş” (ibidem, p. 9). „Dacă învăţ, e ca şi cum m -ar săpa şi m-ar plivi”. Mama nici nu vrea să audă de învăţătură. Puterea întunericului, propria-i mamă, l-a făcut pe Mitrea neom. Cred că aceasta e cheia! Cozile de topor locale ale instaurării sub ocupaţie militară sovietică a comunismului au fost acei oameni care, aidoma lui Mitrea, Profesorului cu ochii verzi şi a altor mutilaţi sufleteşte de tot felul, au facilitat şi au „naţionalizat” comunismul sovietic, la noi. Sadoveanu o spune cum nu se poate mai limpede, folosind termenul „eliberare”, în primul rând cu valoare socială. Nici nu se pune în discuţie faptul că Sadoveanu, intelectual democrat, va fi crezut o iotă din ceea ce a scris în Mitrea Cocor.
Cum putea să-şi exprime altfel şi adeziunea şi repulsia? Adeziunea fiindcă oficial ajunsese al doilea om în stat, cu tot ce însemna ca bunăstare, ştiut fiind că prozatorul a căutat toată viaţa să şi-o asigure prin mijloace oneste: munca scrisului şi prestigiul său literar. Repulsia, deoarece maxima siluire ce se petrecea sub ochii săi era deopotrivă a ţării sale şi a sufletului său. Şi împotriva acestei duble siluiri, mai atingătoare decât arderea în public a cărţilor tipărite fără constrângere, nu putea face ori spune nimic, deşi era chipurile al doilea om în statul comunist român.
Nu doresc să evoc toate argumentele furnizate de text (prin contrariu) în favoarea ipotezei mele. O dată cărarea găsită şi admisă, oricine le poate lesne repera. Cazul lui Călinescu este exemplar. De ce l-am socoti pe Sadoveanu opac în arta disimulării, cu atât mai perverse cu cât înalta sa poziţie îl obliga. Iar poziţia trebuia păstrată, căci în afara ei era neantul pentru romancier şi pentru numeroasa şi arghirofaga sa familie. Călinescu se arăta uimit de monumentala tăcere a lui Sadoveanu care pesemne socotea că-şi spusese cu asupra de măsură cuvântul şi-şi plătise cu vârf şi îndesat tributul. Dl. Crohmălniceanu (loc. cit.) remarcă desăvârşita tăcere a prozatorului în toate ocaziile publice. Cu excepţia celei în care a putut interveni în favoarea drepturilor de autor ale scriitorilor şi a condiţiilor de viaţă ale acestora. Ceea ce în epocă nu era puţin lucru!
Problema gravă mi se pare a fi însă alta. Adevărul despre acele drame sufleteşti ale intelectualităţii româneşti nu s-a putut scrie până mai ieri. Astăzi au rămas prea puţini cei ce-l mai cunosc în amănunţime şi la modul factologic. Dacă aceştia nu se vor grăbi să-l consemneze în scris, cea mai cruntă epocă întunecată a acestor pământuri riscă să rămână aproape o tabula rasa. De fapt asta, şi asta, a urmărit comunismul. El şi-a şters urmele flagrante cu buretele anonimatului, cum de altminteri a continuat şi continuă să o facă!
Cum putem, de pildă, interpreta dedicaţia sadoveniană pe exemplarul din Mitrea Cocor dăruit lui George Oprescu şi probabil şi altor colegi din academia comunistă? Îi va fi dăruit şi lui A. Toma unul. În virtutea schizofreniei instaurate de comunism, conta prozatorul că unii vor pătrunde blindajul disimulării, iar alţii (comuniştii) se vor preface a crede că au fost convinşi de partinitatea sinceră a autorului?

În fond, nu mai avea nici o importanţă! Romancierul îşi asumase deja ruşinea. Principalul era să o fructifice până la capăt. Sfârşitul cumplit al lui Iorga aparţinea trecutului încă viu, iar Arghezi trăia încă vânzând cireşe la Mărţişor! Până a semnat şi el pactul cu diavolul, mai târziu şi în condiţii mai uşoare şi, evident, cu beneficii mai mici.
Cum am mai spus, nu pe exemplaritatea adeziunii sincere a acestor nume mari se bizuia propaganda comunistă, ci pe cea a înjosirii lor. Dacă şi Sadoveanu o făcuse, ce rost mai avea împotrivirea lui Ion Petrovici, de pildă? Şi totuşi Petrovici, şi prin el înţeleg o serie întreagă de intelectuali de talie, s-au încăpăţânat să tacă, trăind din pensiile cotizate de foştii lor elevi aflaţi încă, din diverse motive specifice, în graţiile regimului comunist.
Şi totuşi dedicaţia sadoveniană pe exemplarul din Mitrea Cocor dăruit lui Oprescu nu rămâne chiar lipsită de sens. I-ar fi dat „colegului” pe care l ştia de o viaţă, trimis de Iorga să reprezinte România la „Liga Naţiilor”, cum o numea Oprescu, o abjecţiune numai şi numai pentru a şi autoconfirma neruşinarea? Imposibil! I l-a dăruit tocmai pentru a-i pătrunde disimularea şi a-l trimite la paradigma care era Stancu. Versatilismul acestuia era ştiut şi temut în epocă. Arghezi, care păţise multe, se temea cumplit de labilitatea morală a lui Stancu. Oprescu avea în acea vreme el însuşi „probleme” cu autoritatea politică. Toate acestea le ştiu de copil, din discuţiile celor maturi de la care nu lipseam. În vreme ce maică-mea era scandalizată de apariţia lui Mitrea Cocor, eu îl studiam la şcoală. Reţin faptul că refrenul cocorian: „Zic iar, bun şi asta!”, rostit mereu când „eroul” sadovenian vizita Uniunea Sovietică, se instalase ca vorbă de batjocură pentru noi, elevii reacţionari. Abia acum îmi dau seama că acest laitmotiv trimite la un altul, din Desculţ al lui Stancu. Mama lui Darie îi tot repeta fiului: „Să nu uiţi, Darie!”
Cine vrea să judece, trebuie mai întâi să înţeleagă. Dar iată că nici înţelegerea nu ne mai este întru totul cu putinţă. Nu este însă mai puţin adevărat că a înţelege nu înseamnă şi a justifica. Vechii greci ştiau că Zeus însuşi, care putea decide, se afla şi el supus necesităţii (Anánke). Românii, ca şi alte popoare ale estului Europei, nu au avut privilegiul alegerii între libertate sau moarte. Şi în ciuda acestei lipse de graţie a soartei au murit în munţi mii de partizani şi sute de mii de oameni nevinovaţi în închisori sau la Canal. E bine să nu uităm nici o clipă acest ultim amănunt, dacă ne-am simţi cumva complexaţi de Mitrea Cocor.

morf dez

manuscrise250x500