Morfologia Dezastrului

TOTALITARISM ŞI HIERATISM

În istoria civilizaţiei europene hieratismul, ca atitudine mentală obiectivată în literatură, dar mai ales în artele plastice, îşi are obârşiile la începutul antichităţii târzii, fiind legat de acea formă de absolutism politic de tip oriental, instaurat de Diocleţian în primăvara lui 285 e.n. şi cunoscut sub denumirea de dominat. Spre deosebire de structura politică anterioară a Imperiului roman, care era principatul, în timpul căruia puterea imperială, de la Vespasian înainte (lex de imperio Vespasiani), emana de la senat şi se sprijinea pe armată, dominatul statorniceşte puterea supremă exclusiv în persoana împăratului, reprezentant unic al divinităţii pe pământ. Împăratul dispunea în mod absolut de toate pârghiile statului pe care le manevra după voia sa şi necontrolat de nimeni.
Ca orice formă de stat absolutist, dominatul, devenit în foarte scurt timp tetrarhic (prin împărţirea în patru a exercitării puterii între aleşii lui Diocleţian subordonaţi lui) şi-a creat o poliţie politică, temută prin eficienţa şi cruzimea ei, graţie căreia Dominus et deus a rămas vestit ca unul din marii persecutori ai creştinilor. Poliţia lui Diocleţian era formată din iliri, strămoşii sârbilor de astăzi, consângeni ai împăratului; cu ale lor tipice fesuri plate (purtate şi în zilele noastre de sârbi), ei apar pe mozaicurile vilei imperiale de la Piazza Armerina, Sicilia. Diocleţian s-a retras în 305 în palatul său de la Split, destul de bine păstrat până de curând, când a fost bombardat de aceiaşi cruzi urmaşi.
Arta tetrarhică este prima artă hieratică a lumii greco-romane. Ea se caracterizează prin simetrie, perspectivă ierarhică şi imobilismul figurii umane, subliniat de privirea fixată înainte, expresivitatea chipului concentrându-se aproape exclusiv în ea. Fundamentul estetic al acestei arte l-a constituit filosofia lui Plotin (cca 205-270 e.n.), de factură eclectică (eleatism, academism, aristotelism, stoicism, epicurism, precum şi unele implicaţii elenistico-iudaice), cunoscută însă sub numele de neoplatonism. Plotin este cel dintâi care afirmă că arta este în esenţa ei cunoaştere şi că lumina spiritualităţii, ce se opune întunericului materiei, se află concentrată la om în privire. Cum se întâmplă uneori, atare eclectism spiritualist a servit prea puţin societăţii căreia se adresa (lumea păgână târzie), dar a devenit una din principalele căi de înfilosofare a creştinismului, începând cu Ambrosius şi Augustinus, înregistrând apoi importante ecouri în filosofia medievală şi în estetica scolastică târzie (Duns Scotus, cca 1270-1308). Pictura bizantină şi în special arta icoanelor a adoptat ca lege organică preceptul plotinian.
Desigur, între absolutismul dominatului tetrarhic şi societăţile totalitare ale veacului nostru nu este posibilă nici o apropiere alta decât în ordinea fenomenologiei spiritului, în sensul că efecte similare au adesea cauze similare; vorbind despre totalitarism şi hieratism, a nu aminti unele repere chiar îndepărtate înseamnă a acorda subiectului un inedit evenimenţial ce nu-l caracterizează. Tot astfel este şi cazul politicii iconografice privind imaginea cârmuitorului ori a simbolurilor puterii. Roma republicană, dar mai ales cea imperială a excelat în rafinamentele şi forţa elocinţei unei atare politici. Celebra carte a lui Niels Hannestad, Arta romană şi politica imperială, tradusă de noi în româneşte şi apărută sub un titlu schimbat de cenzură, care văzuse ca urmare a hieratizării totalitare prea multe şi supărătoare asemănări între regimul comunist din România şi acele realităţi îndepărtate în timp, dar înrudite întrucâtva ca spirit, este o adevărată enciclopedie a mesajelor de acest gen şi a decodificării lor.

*

Dacă ar fi să fim cinici, savant de cinici, am spune că regimurile totalitare sunt o formă de manifestare politico-socială a eleatismului şi că ele par tot atât de fireşti pentru condiţia umană ca şi democraţia. Ba încă şi mai fireşti, căci democraţia, copil precoce al statelor spiritual şi social avansate, trebuie mereu ferită de mulţimea primejdiilor care o pasc, după cum s-a lămurit lumea încă de pe vremea lui Aristotel. Nazismul ar primi astfel numele eufemistic de eleatism naţional socialist (Ein Volk, ein Reich, ein Führer!). Comunismul real s-ar chema atunci eleatism partinic! Diferenţa între unul şi celălalt fiind dată de eul colectiv al societăţilor de tip asiatic în care proprietatea privată nu-şi află locul, ea fiind un europenism bazat pe gândirea individualistă greacă şi pe dreptul roman. Prin confiscarea generală, care tot eufemistic se numeşte etatizare, naţionalizare sau colectivizare, statul devine nu numai paternalist, ci şi doică. Până la adâncile bătrâneţi ale individului! El îl ţine la creşă, la grădiniţă, îl spală, îl tunde, îi vinde alimente şi hârtie igienică, îi îngrijeşte sănătatea, îl „dojeneşte”, îl educă, îl pensionează şi îl înmormântează în pământul sacru al patriei iubite. Individul, lipsit deci de bunurile din care trăia şi din care îi făcea şi pe alţii să trăiască, îşi spune: statul le-a luat, statul să-mi dea de mâncare, el urmând să muncească pe cât va crede de cuviinţă. Ce colosal efect a avut atare condiţie fundamentală a eleatismului partinic, totalitar şi deposedant se poate constata în două cazuri limită elocvente: germanii din est, metodici, ordonaţi şi disciplinaţi cel puţin de pe vremea lui Tacit (lucrarea acestuia, Germania), au fost aduşi în starea unei populaţii tembele, de sorginte balcanică, din veacul trecut. Evreilor din fosta Uniune Sovietică li s-a anihilat multimilenara lor vocaţie pentru negoţ şi finanţe, astfel că acei întorşi în străvechea lor patrie, în Israel, deşi substanţial ajutaţi să demareze economic s-au dovedit incapabili să se recupereze după paternalismul comunist. La atare mutaţii genetice n-ar fi îndrăznit să viseze nici dr. Mengele.
Problema muncii fără ţel şi implicit a ineficienţei ei (pe lângă harababura maximă provocată de planificarea maximă) a trebuit rezolvată prin hieratizarea muncii. Din mijloc, munca devine scop în sine. Ergomania se va chema întrecere socialistă, iar ergomanii, la început stahanovişti, iar mai apoi eroi ai muncii socilaliste. Dar şi munca hieratizată s-a dovedit insuficientă. S-a încercat hieratizarea iniţiativei individuale în muncă, dar aceasta s-a dovedit şi mai contraproductivă. Noul e o chestiune periculoasă. El minează hieratismul şi tirania statu quo-ului, acel fundamental ne varietur al dogmei totalitare comuniste. Noul trebuie aprobat de sus. De aici o dată mai mult necesitatea „centralismului democratic” care funcţiona greu, iar noului, până ajungea aprobat de unde a purces, îi trecea ceasul. Doar partidul putea fi primum movens, iar critica funcţiona doar de sus în jos şi niciodată invers, celor de jos fiindu-le rezervată autocritica, abjurare continuă a eului individual, neîncetată lepădare de sine.
Şi astfel s-a ajuns la dezinteresul general ca victorie finală a ceea ce constataseră oamenii muncii: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim! Un moft dramatic al lui Aurel Baranga recunoaşte prin contrariu starea de fapt şi blocarea deopotrivă a societăţii şi a puterii (Interesul general).
De la hieratismul dezumflat al muncii s-a trecut la idealizarea şi hieratizarea partidului, urmând ca membrii acestuia să devină ei înşişi factori stimulativi la locul de producţie, deopotrivă umani şi exemplari, fireşti şi hieratici, învestiţi cu supremă autoritate... morală (comunistă).

Dar milioanele de prototipi pilduitori ai Omului Nou s-au dovedit a fi mai mult oameni decât oameni noi. Suspendarea devenirii istorice şi imobilismul au făcut din ei o pătură mijlocie „materialist-vulgară” care de fapt compromitea hieratismul şi „prestigiul” partidului ca abstracţiune, prin măruntele ei interese şi privilegii, meschinele ei scopuri şi abjectele procedee de a şi le atinge. Atunci s-a renunţat la denumirea de dictatură a proletariatului ai cărui reprezentanţi şi factori activi erau meniţi a fi, declarându-se că socialismul a biruit prin unitatea monolită a întregului popor strâns în jurul partidului. Ca şi Ducele, partidul comunist avea întotdeauna dreptate. Greşelile lui, recunoscute de nevoie, fără tragere la răspundere, erau aproape binevenite căci ele îi arătau calea cea justă şi dreaptă. Partidul era viteaz, bun, înţelept, prevăzător, plin de iubire şi probabil hermafrodit de vreme ce el satisfăcea năzuinţele tuturor, femei şi bărbaţi de-a valma.
Eleatismul evoluând până la Unul primordial, în cele din urmă partidul s-a regăsit întrupat în persoana providenţială a secretarului său general. Acesta va prelua ca nou hieratismul feştelit al partidului unic pe care l-a înlocuit şi practic l-a desfiinţat ca factor politic, transformându-l în dublura aparatului administrativ. Acest aparat a rămas până astăzi prea puţin afectat; el se regenerează pe zi ce trece şi are tendinţa evidentă de a-şi reface, în condiţiile în care la Bucureşti se joacă politica sârba-n căruţă, chiar mugurele retezat la finele lui decembrie 1989!
Hieratismul secretarului general era subliniat şi întreţinut de cultul personalităţii. Doar după cinci ani de relativă deschidere şi captare a bunăvoinţei şi simpatiilor (quinquennium Neronis), înscenând o ruptură ideologică faţă de un personaj obscur, de el creat spre a-i facilita transformarea dictaturii în dinastie, dar care l-a trimis la zei, urmându-i şi desigur urmându-l, şi-a dat jos masca, o dată stăpân absolut pe toate pârghiile puterii. Ţara, care de mult nu mai era a noastră, îşi avea în fine un proprietar ce, pe cale de consecinţă, se pricepea la toate dând pretutindeni şi în mod continuu „preţioase indicăţii”. Posedat de geniul rău al „venitorelui României”, el a reuşit să o distrugă sub raport ecologic, social, industrial, agrar, elanului său demolator nescăpându-i nimic în grandilocventa edificare a nimicului! În statul sacralizat, stăpânul, prin efectele ucazurilor lui, se strecura pretutindeni: din alcovuri până sub altar. Dincoace de cortina de fier, o cortină de oţel înconjura România, înlăuntru ei secretomania, xenofobia, „moralitatea” ameninţător dirijată împotriva individului creând o pestilenţială atmosferă de crescătorie de porci. Au fost înălţate, rămânând neterminate, fabrici de lături pentru hrana colectivă a oamenilor, în celularele habitative ale lor, îngheţate şi întunecate, urmând să nu mai figureze bucătăriile. Tristeţea se înstăpânise peste această lume, iar deasupra grohăitului omniprezent, în surdină, răzbăteau adesea tot mai stridentele guiţaturi ale logoreei prezidenţiale.
Tirania statu quo-ului avea un tăiş dublu: „nu mai moare o dată, uite ce rău arată”! Biroul de zvonuri întreţinea atare speranţă spre a face inoperantă orice revoltă, „Dar dacă moare, va veni altul mai rău”! Românul ştia din veacul fanariot că schimbarea domnilor e bucuria nebunilor, căci la fiecare schimbare noi biruri îi vor fi stoarse. Nici o lege edictată în ultimii luştri ai totalitarismului comunist nu fusese în favoarea nimănui.

De aceea toţi s-au gândit că va fi bine în România post totalitară, dar cum, prin ce mijloace se va instaura binele public, nimeni n-a îndrăznit nici măcar să-şi închipuie. Tristeţea, frica şi oboseala o dată betonate în suflete, metafizica miticismului s-a pulverizat, iar expresia ei cotidiană, „bancurile”, din ce în ce mai proaste, au dispărut. A râde, ori a petrece devenise aproape un delict într-o lume a sobrietăţii hieratizate, aidoma acelor posaci călugări medievali care-ţi strigau în faţă că râsul e un păcat, căci Hristos nu a râs niciodată!

*

Dacă prostia agresivă e solemnă, dogma ca expresie luciferică a prostiei e hieratică! Un „mare poet al timpului său”, A. Toma, îşi întreba şoferul limuzinei puse în permanenţă la dispoziţie de către Academie („reformată” şi ea de partid): „Spune-mi, Ghiţă, cine crezi tu că e mai mare poet, eu sau Eminescu?” - „Dumneavoastră, tovarăşe academician”! Şi pentru mulţi aşa va fi fost fiindcă A. Toma se studia în şcoală mai detaliat decât Eminescu. Nu-i mai puţin adevărat că în acel timp se spunea că cea mai bună afacere ce se putea face în România comunistă era să cumperi Academia la cât face şi să o revinzi la cât costă! Dificultatea consta doar în a găsi clientul. Din fericire, Academia acelei vremi număra încă, în ciuda „purificării ideologice”, mult mai multe personalităţi de valoare ale culturii noastre decât ipochimeni ca A. Toma care nu a „supravieţuit” vremii sale. Este interesant de constatat că între 1962-1966 cea mai mare parte a marcantelor personalităţi interbelice trec în eternitate, aproape toţi în mod prematur. Atare dispariţie masivă a unei intelectualităţi de cea mai bună clasă europeană a facilitat totalitarismului comunist drumul către distrugerea spiritualităţii şi intelectualităţii naţionale. Opera de divide et impera întreprinsă de „organele noastre dragi”, rămase până astăzi bune cunoscătoare ale nefastei lor meserii, singura categorie de „adevăraţi profesionişti” creată de comunismul totalitar, se baza pe o zicală medievală ce-l parafraza pe Plaut la superlativ: clericus clerico lupissimus, precum şi pe un adagiu rabelaisian: science sans conscience n'est que ruine de l'âme. Aşadar nu este surprinzător că „opera” a progresat rapid, modificând substanţial, în sensul dorinţelor puterii şi acest material uman „cenuşiu”, făcându-l întru totul cenuşiu. În domeniul ştiinţelor umane, în special, nu numai marxism -leninismul se aplica prin ucaz, dar şi ideile mai mult sau mai puţin originale, discutabile, ipotetice ale pontifilor diverselor direcţii de cercetare care erau despoţi cumularzi, academicieni, profesori şi directori de institute totodată şi care semnau lucrări tomoidale cu formula: „Cutare şi colaboratorii”, trecuţi în josul unei coperte interioare, de fapt autorii reali ai opurilor. Hieratismul oficial al acestora, colaboraţionişti devotaţi ai regimului, întărit de linguşirea subalternilor de tot felul, i-au transformat în „monştri sacri”. La „opiniile lor ştiinţifice” trebuia să te raliezi şi din ele să nu ieşi, spre a le crea aparenţa temeiniciei. Orice apostază era sancţionată prin marginalizarea fizică şi intelectuală a „dizidentului”. Excepţiile au fost prea puţine. Şi când ele au existat, „organele noastre dragi” au ştiut să-şi facă datoria, înfrângându-le cerbicia prin subtile metode valaho-comunist-bizantine. Acel context spiritual, foarte complex, deşi destul de primar, şi care constituia un fenomen kafkian al degradării intelectuale, nu poate fi aici nici măcar creionat.

Al. Ivasiuc a scris un roman, din păcate nereuşit, pe această delicată temă. Destul este să spun că i se potriveşte precum mănuşa sintagma tehnică ce desemnează o categorie de icoane bizantine, pictate pe ambele feţe: şi bizantine şi cu două feţe! Să nu uităm că atât corpul de cercetare academic cât şi cadrele universitare erau selectate în primul rând după criterii politice şi „de dosar”, ultimii fiind atât de politizaţi, încât celor dintâi, din motive de profilaxie a purităţii comuniste a tineretului, nu le era permis, în genere, accesul la o catedră universitară.

*

Dacă ne-ar interesa astăzi, la doar câţiva ani după prăbuşirea comunismului, să ştim ce se înţelegea în epocă prin realism socialist, am constata o dată mai mult că limba de lemn se dovedea falacioasă şi în domeniul esteticii. Apelăm deci la Dicţionarul de estetică generală, apărut în 1972 la Editura politică. Dl. Ion Ianoşi ne spune despre realismul socialist că „este un concept estetic pentru desemnarea acelui tip de artă contemporană care îşi propune reflectarea veridică, concret-istorică, a realităţii în dezvoltarea ei revoluţionară şi, respectiv, pentru desemnarea teoriei corespunzătoare acestei arte... Realismul socialist se recunoaşte continuatorul artei proletare şi socialiste, a confruntărilor de clasă moderne (din 1848, 1871 şi de după), constituit pe baza luptelor revoluţionare din Rusia anilor 1905, 1917 şi a edificării primei societăţi socialiste”.
Dacă recurgem la articolul despre proletcultism (datorat lui Radu Sommer), ai cărui teoreticieni au fost A. Bogdanov şi V. Pletnev, aflăm că marele Lenin însuşi a criticat la congresul al III-lea al Comsomolului proletcultismul ca artă proletară, drept pentru care organizaţiile proletcultiste au trecut în competenţa sindicatelor, iar în 1932 ele au dispărut. Aşa, ca prin farmec, cum putea dispărea oricine în acele vremuri şi încă pentru totdeauna! Şi totuşi, în definiţia d-lui Ianoşi realismul socialist „se recunoaşte continuatorul artei proletare”! Dar ce să ne mai mirăm, căci tot aşa stăteau lucrurile şi cu lupta de clasă care în socialism ba se ascute, ba nu se ascute. Probabil în funcţie de securea călăului. Dar să lăsăm la o parte atare bâlbâieli hieratico-dogmatice, scrise la sclipirea aceleiaşi securi şi să reamintim ceea ce se spune tot mai des şi mai argumentat şi anume că realismul socialist în ţările din estul Europei a pornit şi a rămas de fapt (excepţie făcând puternica inflexiune hieratică, ca reflectare a totalitarismului), la experienţele locale ale „noii obiectualităţi” interbelice (Die neue Sachlichkeit) al cărei teoretician a fost G.E. Hartlaub, directorul galeriilor de artă de la Mannheim. Arta fascistă, ca şi cea nazistă îşi au şi ele, bineînţeles, aceeaşi obârşie. Uneori cu accente comice destul de kitsch.
În forul lui Mussolini de la Roma, nu departe de Ponte Milvio, există nişte mozaicuri pavimentale comandate de Duce pentru a glorifica marile fapte de arme prilejuite de cucerirea Abisiniei. Inspirate de cele hadrianice ale vilei imperiale de la Tivoli, mozaicurile Ducelui înfăţişează vulturi scâşnind din plisc şi uitându-se cu obidă la aviaţia italiană care-i întrecea în iuţeală şi înălţime, ori delfini complexaţi în acelaşi chip de marina celui ce avea întotdeauna dreptate.

Cum se deduce şi din definiţia d-lui Ianoşi, obiectivul realismului socialist era paideatic şi anume crearea omului nou, creaţiune care, constatăm cu tot mai multă uimire, nu numai că a reuşit în bună măsură la noi, dar autorul „regimului alimentar raţional”, un alt instrument important al acestei creaţii, este chiar ministru în actualul guvern! Vorba aceea: „les nôtres comme les conifères!” Păcat că nu ni-l mai putem procura şi pe drăgălaşul dr. Mengele!
Curios este că în timp ce arta figurativă era supusă canoanelor politico-„estetice” amintite, cea nonfigurativă se bucura de relativă libertate, probabil fiindcă omul nou, în disperată căutare de hrană, nu mai putea fi cu nici un preţ întors din drumul său glorios. Formula nonfigurativă nu era deci periculoasă. Altceva ar fi fost cu pop art-ul!
Spre deosebire de orice hieratism, cel totalitar este eminamente triumfalist. Întrucât socialismul a biruit. Asupra victimelor sale!
Politica iconografică a cârmacilor totalitari e o constituentă importantă a cultului personalităţii lor. Oricât ar părea de bizar, audio-vizualul (Cântarea României, marile spectacole festive cu tablouri figurate din mii de trupuri omeneşti) nu anulase prestigiul textului tipărit. În ciuda „vizualizării pure” supraabundente, propaganda încă se bizuia cu mult temei pe el. Spre deosebire de „cartea luptei sale”, nu ţin minte ca Hitler să fi publicat nici măcar o culegere a discursurilor radiodifuzate cu care îngrozise lumea. Desigur fiindcă posibilii cititori ori munceau, ori făceau război, deci nu aveau timp să citească. Dascălii comunismului erau însă grafomani logocraţi ai formulelor hieratice. Volumele lor se numărau cu zecile. Fumul dogmei totalitare a făcut să strănute Olimpul când cărţile ei sacre au fost arse, iar jertfa aceasta n-a fost primită de zei.
Hieratismul portretului cârmaciului suprem cerea să fie reprezentat de regulă zâmbitor, cu o figură dârză dar blândă. Privirea era de obicei aţintită în gol, adică în viitor, fiindcă prezentul fusese desfiinţat. Vârsta la care se fixa depindea de opţiunea fiecăruia. În genere era cea a maturităţii pornite şi înţepenite la începutul căii unei senectuţi înţelepte, fără a se vedea, doamne fereşte, nici urma vreunei decrepitudini fizice. Politica chineză post maoistă uimeşte prin îndrăzneala cu care arată la televizor figurile decrepite şi zâmbitoare ale gerontocraţiei de partid şi de stat. Cu toate că aşa vor fi înţelegând ei transparenţa, seamănă mai mult cu un fel de cult egiptean al mumiilor. Ba chiar soarta acestor trupuri este de a fi îmbălsămate după moarte şi expuse, la ocazii, supuşilor. În acelaşi scop fusese edificat şi de curând golitul mausoleu frigorific din parcul Carol. Mă întreb, mumia cărui super-zâmbăreţ o aşteaptă?

morf dez

manuscrise250x500