Morfologia Dezastrului

CVADRATURA CERCULUI VICIOS

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

Nu pentru pătule, nu pentru pogoane,

Ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane.

Radu Gyr.

Cvadratura cercului vicios înseamnă, în acest context, asasinarea de către comunism a spiritului uman în numele creării omului nou în condiţiile totalitarismului ateu şi ale suprimării ideii de proprietate. Din punct de veder logic, ideea creării omului nou era falacioasă fiindcă ea se definea printr-o altă noţiune (morala proletară sau morala comunistă) care la rându-i nu putea fi definită decât prin raport cu morala („burgheză”) care era respinsă, combătută, desfiinţată. Or, morala este una singură, atât la modul ideatic cât şi comportamental!
Cvadratura acestui cerc vicios este de două ori falacioasă; întâi fiindcă problema construirii unui pătrat având aria egală cu a unui cerc dat (metaforă a convertibilităţii perfecte a formelor pure şi a echivalării adevărului cu neadevărul), pusă încă din antichitate şi demonstrată de F. Lindemann (1882) ca fiind nerezolvabilă în geometria euclidiană, este imposibilă şi într-al doilea rând fiindcă cercul însuşi e vicios, adică nondefinit. Dar tocmai în viciul acestui cerc a căutat comunismul şi a pretins că găseşte cvadratura normalităţii, aşa precum procedase Marx cu teoria plusvalorii care agravează exploatarea omului de către om! Pentru că-şi interzic raportarea la realitate şi la normalitate, toate definiţiile comuniste sunt negative, deci nule din punct de vedere logic. Omul nou este acel om care nu face asta, nu face cealaltă etc. Opreliştea, nu-ul este simbolul fundamental al comunismului. Până la urmă, parodierea ceauşismului a dat cea mai exactă definiţie (în falset) a omului nou: cel ce nu consumă nimic, dar face totul! Energomanul depersonalizat: iată idealul uman al societăţii orwelliene comuniste. Prin a nu consuma nimic, comuniştii înţelegeau neraportarea absolută la firesc şi la realitate.
Cunoaştem astăzi endecalogul dezastrului făurit în laboratoarele antispiritualităţii NKVD-ului şi KGB-ului sovietic, pe baza incalificabilei cesiuni a Europei de est, petrecută la Yalta. Ştim că Stalin însuşi afirma că polonezilor comunismul li se potriveşte ca şaua pe vacă; că cehoslovacii îl vor suporta fiindcă în punctul critic sunt incapabili să-şi obiectiveze revolta (aşa cum n-au făcut-o faţă de Hitler, când erau mai bine înarmaţi decât el, sau când ruşii au căzut peste Praga); că bulgarii, eliberaţi de sub turci de către ruşi, se vor întreba retoric: dar de ruşi cine-i va elibera?; că ungurii... în acest caz cred că Stalin avea încă de la Yalta unele îndoieli a căror grijă o lăsa în seama urmaşilor (văzând şi făcând!). Dar cu românii, cu românii cum rămânea? Stalin şi-a asigurat cel mai mare procent de influenţă la noi, dintre toate ţările estului Europei. Pentru ce? Fiindcă România trebuia literalmente distrusă. Materialiceşte, pentru bogăţiile şi resursele ei naturale; sufleteşte, pentru spiritul ei latin, sediţios prin natură şi prin raport cu contextul slavo-asiatic în mijlocul căruia se afla (optica timpului). Neavând prilejul să o transforme în teritoriu ocupat şi nu eliberat, încă din ultima perioadă a războiului (Antonescu a refuzat la Moscova să dea curs antipatiei personale faţă de dinastie şi de Regele Mihai şi să-l detroneze, după ce Stalin îi promisese că va redeveni şeful Statului român;

este lesne de înţeles că va fi fost la rându-i îndepărtat, iar ţara ocupată pentru simplul motiv că o zonă de instabilitate în spatele frontului nu putea fi de conceput), Stalin s-a decis să o lichideze treptat, dar drastic, ca naţiune, şi fiindcă nu-i putea deporta în masă populaţia a hotărât să o estropieze sufleteşte, astfel ca niciodată cremenea ei să nu mai înţepe mâna lacomă a imperialismului sovietic. Dacă războiul rece ar fi devenit la un moment dat fierbinte, România ar fi fost ştearsă de pe hartă. Până şi un comunist ca Gheorghiu-Dej şi-a dat seama de acest lucru, iar faptul că l-a convins pe Hrusciov să-şi retragă armatele din ţară a atârnat greu în procesul debarcării acestuia, cel puţin tot atât ca retragerea misilelor atomice din Cuba. Măsura a perturbat serios strategia de atunci a Kremlinului, iar ultimul val de teroare internă dispusă de Dej stă mărturie pentru gravitatea evenimentului.
Lupta dintre legionari, statul carlist şi dictatura antonesciană, pe de o parte, iar pe de alta desfăşurarea unui război sângeros şi inutil pe frontul de est şi apoi pe cel din vest (fără a obţine statutul de ţară beligerantă împotriva nazismului), au zdruncinat în aşa măsură societatea românească încât viitoarea contraselecţie comunistă avea deja un oarecare orizont de aşteptare. Ea a fost cu atât mai îndârjită cu cât duşmanul genetic al neamului, imperialismul comunist sovietic, constatase că primele alegeri democratice de după război fuseseră câştigate de ţărănişti (falsificate de oamenii Moscovei, fiindcă „comunişti” nu se prea aflau), iar instituţia monarhiei ieşise întărită, fie şi numai prin refuzul demn al lui Antonescu de a-i da lovitura de graţie. România este singurul stat est-european în care rezistenţa armată împotriva comunismului bolşevic a durat ani de zile după abdicarea impusă Regelui Mihai. Neîndoielnic că şi acesta a fost unul din motivele serioase care au decis lichidarea spirituală a poporului român. Prin lichidare spirituală înţeleg complexul de acţiuni care pornind de la lichidarea fizică în masă a persoanelor, individual şi nu direct (genocid de tip nou, comunist), viza, prin groază şi frică, anularea eului personal şi obştesc până la limita fiinţării vegetale. „Duşman al poporului”, al „clasei muncitoare”, al „proletariatului”, al „moralei proletare de tip nou!” sau mai târziu „al omului nou” era oricine mai vădea un dram de personalitate pe care nu şi-o putea ascunde. Dincolo de orice faptă „contrarevoluţionară” ce-şi găsea pedeapsa în legile special făurite în acest scop, ca să-şi atingă ţelul ei ultim şi a deveni perfect deconstructivă, cvadratura cercului vicios trebuia să implice tot ceea ce punitivitatea cumplită a acelor legi draconice nu putea cuprinde. Iraţionalul luând locul raţionalului, orice semn al unei raţiuni timide, incipiente, elementare era considerat crimă. Omul nou trebuia să fie sclavul mut al „sovromurilor” care jefuiau ţara în continuarea oneroaselor datorii de război, plătite cu vârf şi îndesat doar în câţiva ani.
În acest fel s-a deschis ascensiunea susţinută a gunoiului social, pe care orice societate îl are în străfundurile sale, dar pe care circumstanţele abjecţionale l-au chemat la cârma ei. El a proliferat rapid, iar ceauşismul a constituit triumful acestuia, de pe urmele căruia suferim şi astăzi. Mixtură bizară de factură politică bizantino-valahică comunistă (sic!), atare gunoi proliferant aidoma florilor răului, asemenea ciupercilor otrăvitoare minunat colorate, acest spirit securist constituie fala şi forţa puterii, garantul unicului ei ideal: puterea pentru putere, prin mimetism şi spoliere.

Cvadratura cercului vicios s-a împlinit atât de bine încât rezultatul procesului se află exact la antipodul premiselor. De aceea societatea românească post-comunistă pare acum românilor aproape irecuperabilă, în ciuda asigurărilor ce ni le dau, poate pro forma, unii occidentali. Restructurarea ei esenţială, revenirea la valorile civilizaţiei europene, va începe cu prima generaţie ce s-a desprins total de „firescul” perfect mimat şi trăit ca atare al cvadraturii cercului vicios, de „spiritul securist”, strălucitor, îmbietor şi imoral al răului absolut.

*

Pentru ca edificiul societăţii româneşti interbelice să basculeze definitiv către ceea ce vom defini ca fiind „groapa românească” au trebuit retezaţi cei patru stâlpi ai ei: Şcoala, Biserica, Justiţia şi Armata. Sunt, de fapt, stâlpii oricărei societăţi perfectibile, nu perfecte, pe care comunismul, înnegrind trecutul şi eludând prezentul, o promitea într-un viitor niciodată tangibil. Societate perfectă, om nou, morală comunistă, democraţie socială iată pseudomorfoza absolută pe care am denumit-o cvadratura cercului vicios!
În vara lui 1948, la exact un veac după revoluţia ce marchează începutul României moderne, are loc „reforma” comunistă a învăţământului, ca simbol al deconstrucţiei procesului creator care vreme de un veac mutase această ţară dintr-un context postmedieval vegetativ într-unul care rima în nenumărate privinţe cu Occidentul european. Şcoala românească pusese în chip teoretic şi pragmatic un umăr eficient la înfăptuirea transformărilor uimitoare care avuseseră loc. Şi nu este o vulgară lăudăroşenie patriotardă că sistemul de învăţământ românesc al cărui făuritor eponim fusese Spiru Haret era unul dintre cele mai bune de pe continent. Această calitate a sa a rămas până mai ieri mărturie în sectoarele tehnice şi al ştiinţelor exacte, unde slăbiciunile s-au vădit doar din pricina dotărilor necorespunzătoare şi a contraselecţiei (intermitente) a politicii de cadre. „Reforma” comunistă a vizat distrugerea calitativă a şcolii, cu atât mai mult cu cât în domeniile umaniste, dar nu numai, românii erau natural dotaţi cu o rară deschidere către poliglotism. Uşurinţa, ţinând de o ureche muzicală sensibilă şi selectivă, cu care se învăţau şi se vorbeau limbile occidentale, în special franceza, făcea din ţara noastră un primejdios bastion al Europei în avanposturile puterii întunericului. Calculul a fost pe cât de simplu pe atât de brutal: încetăţenirea ideii (producând însă reacţii contrare) că obârşia tuturor cuceririlor spirituale şi materiale ale omului modern a fost Rusia şi intelectualitatea rusă. „Omul sovietic” era înfăţişat precum Popey marinarul, care mâncând spanac (citeşte ideologia comunistă) dobândea o forţă supraomenească. Atare hagiografie paideatică îşi găseşte ilustrarea cea mai elocventă în manualele după care se studia obligatoriu limba rusă. Ele erau rodul înaltei pedagogii sovietice. Lexicul vieţii cotidiene lipsea, texte simple din literatura clasică rusă nu existau, în schimb cele politice, ale limbajului de lemn în care se repeta până la saturaţie ideea că „trebuie să fim recunoscători poporului sovietic fiindcă ne-a eliberat şi ne-a deschis drumul unei vieţi noi”, anulau orice interes normal al elevului faţă de o limbă străină. Ce eliberare, ce viaţă nouă? Firescul cvadraturii cercului vicios în ţările satelite era acea realitate sovietică pe care o învăţau şi o visau cu ochii deschişi, chipurile văzând-o, copiii sovietici înşişi, până deveneau maturi şi se izbeau fiecare cu capul de pragul de sus al bicisnicei realităţi ineluctabile a sistemului.

Esenţa „reformei” a constat în trucare şi în eludare. Învăţământul urma să transmită de aici înainte nu informaţii şi deprinderi, noţiuni şi raţionamente, ci dogmă politică ilustrată pro domo cu informaţii trucate sau pur şi simplu inventate. Obiectivul său era de fapt dezinformarea. Învăţământul primar, atât de complex şi nuanţat pedagogic, în sensul că absolventul a patru clase rurale se putea înţelege perfect, într-o limbă românească logică şi coerentă, cu şeful statului, dacă era nevoie, devenise rudimentar.
Ca şi în cazul Justiţiei şi al Armatei, războiul văduvise Şcoala de mulţi învăţători şi profesori; arestările comuniste seceraseră lanul rărit, iar pensionările chiar înainte de termen desăvârşiseră opera primenirii cadrelor. Noile cadre erau improvizate şi acreditate politic. Sistemul educaţional care producea dacăli fusese la rându-i răvăşit şi politizat. Până în 1964 s-a mers în cădere liberă. După această dată s-a încercat o redresare prin reforma lui Mircea Maliţa.
Tinerele cadre ce urmau să pună în practică reforma erau însă elevii anilor stalinismului şi poststalinismului, deci profesionalmente foarte slabi, cu un liceu slab (fiind aproape mortal amputat), cu o facultate mediocră (dotată cu cadre slabe şi politizate). Cele câteva zeci de nume mari ale învăţământului interbelic, rămase neepurate, înotau timorate şi parcă cerându-şi scuze, printre plevuşca politrucă şi sfertodoctă, ori se retrăseseră în nou înfiinţatele institute de cercetare ale Academiei RPR, având doar sporadic ore în învăţământul superior umanist. Unii fuseseră retrogradaţi. Profesorul meu de greacă, Aram Frenkian, profesor plin la Universitatea din Cernăuţi, promovase... lector la Bucureşti; abia către sfârşitul studenţiei redevenise conferenţiar, iar cu puţini ani înaintea morţii lui premature, din nou profesor. Repet, în învăţământul tehnic şi ştiinţific situaţia nu era atât de drastică, întrucât acolo atestatul politic şi dosarul de cadre nu puteau ţine locul analizei matematice. Şi totuşi...
Dar reforma lui Maliţa a eşuat în cea a lui Ceauşescu, aplicată de Suzana Gâdea. Suzănica a ţinut să precizeze personal şi de la începutul ministeriatului ei că reforma aparţine tovarăşului şi că ea nu face decât să o pună în aplicare. După câte ştiu de la Biblioteca Academiei, documentarea tovarăşului a constat, pentru această reformă, în consultarea manualelor de epocă ale celor câteva clase primare pe care le absolvise; ele au fost cerute în mare secret şi în mare grabă şi duse un timp apreciabil în cabinetul steril al cârmaciului. Ca urmare a reformei Maliţa, calitatea cadrelor profesorale crescuse fiindcă instrucţia lor anterioară era superioară şi mai complexă decât a elevilor şi studenţilor dinainte de 1964, dar aceste cadre erau puse acum în faţa unui sistem de învăţământ haotic, ivit din mintea şireată dar rudimentară a unui paranoic.
Dacă înainte de 1964 şcoala fusese campionul deznaţionalizării culturale şi al sovietizării avortate, după 1970 ea era menită să promoveze şi să inducă naţional-comunismul ceauşist. Şi în prima fază şi în cea de a doua, deşi credibilitatea ei era dubioasă pentru mulţi elevi, victimele propagandei prin învăţământ sau mai degrabă desvăţământ erau generale. Masmedia modernă occidentală a compensat, unde s-a putut, carenţele şcolii naţionale. Dar cea din urmă a fost receptată fără bază şi fireşti urmări paideatice. Este astăzi limpede pentru oricine că formula „noului roman” nu a avut la noi fundamentul cultural care să-l justifice, el fiind doar o „imitaţie de al treilea grad”.

Este tot atât de limpede că în atare condiţii nici vorbă nu putea fi ca şcoala să sădească în sufletul naţiei adevăratul patriotism liberal şi constructiv. Dimpotrivă, ea a inoculat în venele tuturor totalitarismul şi iraţionalul, aşa cum se vede prea adesea acum, în „perioada de tranziţie”. Şcoala comunistă românească avea un caracter contrapaideatic cu anumite fluctuaţii ce nu-i vizau esenţa, aceea de a fi în primul rând laboratorul orwellian al creării omului nou.

*

Spre deosebire de şcoală, instituţie făurită integral de statul român modern, biserica ortodoxă preluase tradiţia bizantină a subordonării faţă de puterea seculară. Câteva repere cronologice ni se par necesare. Deosebindu-se de toate ţările din jur, creştinismul în Dacia nu este legat nici prin începuturi, nici prin anumite faze importante de momente istorice anume. Limba cultică era slava veche înainte ca din a doua jumătate a veacului al XVI-lea serviciul religios să înceapă a se face treptat în română (Coresi). O ţară de obârşie latină ar fi trebuit să fie de confesiune catolică şi să aibă latina drept limbă de cancelarie. Or, datorită vecinătăţii agresive a regatelor ungar şi polonez, Ţările Române ale vremii au fost nevoite să aleagă ortodoxia şi slavona. Statul rus unitar şi modern avea să devină un vecin important şi de temut abia de la Petru cel Mare. Ortodoxia a constituit la început o pavăză în faţa imperialismului ţărilor catolice, iar apoi o cale de infiltrare a panslavismului cu acelaşi scop. Lipsită de prezenţă socială de-a lungul veacurilor, ortodoxia a rămas străină de gândirea filosofică şi de cea juridică. În principal ea se limita la botez, cununie, înmormântare, la slujbele de peste an şi la rudimente de cugetare teologală, care nu depăşeau parafrazarea şi compilarea textelor sacre. Cam în acelaşi stadiu de păstorire păşunistă a găsit-o comunismul. Primul avantaj deosebit de semnificativ şi de bine primit pe care i l-a acordat a fost desfiinţarea bisericii greco catolice - formulă ideală de racordare cu Occidentul, imediat prohibită tocmai din acest motiv. Preoţii cu harul credinţei şi omeniei au apucat şi ei calea închisorilor. Comunismul nu a dărâmat sau a închis biserici din pură pornire ateistă, ci a sistat ridicarea unora noi; el i-a stipendiat pe preoţi, transformând instituţia, cum bine se spunea în epocă, în Sovrom patriarhie. Abia Ceauşescu, după 1977, a început dărâmarea bisericilor, chiar a monumentelor istorice, sub pretextul sistematizării. Bineînţeles, ierarhia bisericească nu s-a opus câtuşi de puţin, cufundată în prea-plecatul ei servilism. Mai mult încă, reţeaua preoţească din toată ţara veghea, ca ancilă a Securităţii, la menţinerea „liniştii noastre”.
Aşadar biserica nu a pus probleme statului comunist, transformându-se, în bun spirit bizantin, în instrument al acestuia. Comportarea ei postrevoluţionară este pe cât de cunoscută pe atât de elocventă. Refuzul de a se implica, fie şi în forma cea mai tangenţială, în aplicarea şi rezolvarea onestă a complicatelor chestiuni legate măcar de aplicarea legii fondului funciar, dovedeşte o dată mai mult lipsa ei cronică de orice vocaţie socială şi de interes pentru dreptate, moralitate etc. Astăzi, ca şi pe vremea lui Antonescu, sunt la modă soboarele de preoţi, sfeştaniile, resfinţirile, pomenirile, parastasele şi tot ce ţine de gestica sacerdoţiului. În ciuda creşterii religiozităţii tineretului, biserica este incapabilă să răspundă, ignorantă ca întotdeauna, cerinţelor spirituale ale omului modern.

Ea îşi păstrează aceeaşi comportare paternalistă, revolută, dar comodă, făcând din ea o virtute: aceea de a fi, chipurile, tradiţionalistă.

*

Justiţia a fost o a doua creaţie valoroasă a României moderne şi tocmai de aceea şi prin însuşi rolul ei de a treia putere în stat a constituit unul din obiectivele de căpetenie ale distrugerii. Întreaga magistratură a fost epurată, cu excepţia colaboraţioniştilor Securităţii, din pleava destul de puţină a domeniului. S-au format tribunalele populare şi a apărut instituţia asesorilor populari, înfiinţată şi manevrată de comunişti pentru a ţine sub control pe magistraţii colaboraţionişti din vechiul regim. Ca gest simbolic de detronare a dreptăţii, tribunalele au fost evacuate din palatele lor devenite „case de cultură”, adică centre de „agitprop” comuniste. Această nouă lume, autodefinindu-se ca cea (sic!) mai dreaptă dintre societăţi, nu mai avea nevoie de o instituţie apărătoare a dreptăţii. Cu atât mai puţin de avocaţi. În subţiatele „colegii de avocatură” au rămas abominabili colaboraţionişti care, la ordin, în loc să-şi apere clienţii îi înfundau dimpreună cu procuratura şi asesorii. Justiţia devenise antecamera formală, dar sigură a închisorii, iar deseori cea din urmă se dispensa de ea: numeroşi ani de închisoare au făcut mulţi care nici măcar nu fuseseră judecaţi, darmite condamnaţi! La începutul dictaturii sale, Ceauşescu promisese că legalitatea nu va mai fi încălcată şi că nimeni nu va mai putea fi condamnat fără vină şi fără proces. Dar există în comunism cineva fără vină, când prezumţia de vinovăţie se generalizase ca urmare a faptului că puterea încarna minciuna însăşi şi acţiona în numele ei? În virtutea cărei logici se putea face o demonstraţie negativă?
Pentru asemenea subtilităţi teologale şi întru împlinirea cvadraturii cercului vicios, Ceauşescu a restimulat avocatura şi magistratura, cadrele ei urmând a se recruta exclusiv, prin introducerea dosarului personal la concursul de admitere în facultăţile de drept, dintre cadrele Securităţii şi Miliţiei, ori dintre fiii acestora sau ai demnitarilor politici, cu vechi state de devotament faţă de partidul comunist sau cu noi performanţe de slugărnicie şi încredere. În felul acesta legalitatea socialistă era pe deplin asigurată, ea rămânând şi astăzi, apărând şi apărată de un masiv corp de legi comuniste, neabrogat şi deocamdată neabrogabil.

*

În fine, Armata. Ca şi Justiţia, ea a fost masiv epurată înainte dar mai ales după siluita abdicare a Regelui Mihai. Dacă justiţia era „de clasă”, cum putea fi altfel armata? Dar ce rost mai avea ea în statele satelite pe teritoriile cărora se aflau trupe sovietice de ocupaţie? Întrucât toată lumea era obligată să scandeze lozinca „URSS bastionul păcii e!”, armatelor naţionale le revenea rolul strategic de eventual prim contact-tampon cu agresorul potenţial occidental. Ele înghiţeau apoi, contra preţuri piperate, armamentul perimat şi dezafectat al Uniunii Sovietice. În fine, rolul lor major pe plan intern era de a desăvârşi educaţia comunistă prin muncă, constituind o imensă mână de lucru în uniformă, ba în două uniforme. Recruţii cu „origine sănătoasă” alcătuiau armata regulată, ceilalţi, fii de chiaburi, de arestaţi, de deportaţi, de potrivnici de tot felul ai regimului, în fine cei chiar cu urme de personalitate umană, alcătuiau detaşamentele de muncă grea, purtau uniforme castanii şi erau ţinuţi departe de trupele obişnuite, deopotrivă pentru a nu le „contamina” şi pentru a fi umiliţi.

Armata sovietică înzestrase armatele ţărilor satelite cu instituţia „ofiţerului politic” care, dacă nu mă înşel, se afla ataşat unităţilor, de la companie în sus, pentru toate armele; prototipul său literar era Mitrea Cocor însuşi, care abia învăţase să scrie. Exista, bineînţeles, şi o direcţie politică a armatei. Trupele Ministerului de interne, miliţia, corpul de pază erau militarizate şi făceau parte din armată.
La început, corpul ofiţeresc era împănat cu indivizi pregătiţi în Uniunea Sovietică sau avansaţi „pe puncte” (expresie împrumutată de la sistemul de cartele) dintre gradele inferioare (subofiţeri). Comunismul a reuşit totuşi să formeze o ofiţerime naţională ceva mai bine pregătită profesional, îndepărtând cu încetul cadrele formate în pripă, dotate doar cu dosare politice şi cunoştinţe rudimentare marxist-leniniste. Acest lucru s-a făcut prin trimiterea viitoarelor grade ofiţereşti la studiu, în instituţiile tehnice de învăţământ superior civile, ori prin procedeul invers, de încadrare a specialiştilor civili în armată, după terminarea studiilor superioare, criteriul politic şi de „origine” continuând a fi valabil.
Aşa stând lucrurile, în 1964, armata română, slab dotată, prezenta însă un corp ofiţeresc acceptabil; încă după retragerea consilierilor sovietici (care de fapt controlau totul) se putea vorbi într-o oarecare măsură de o armată naţională. Numai că ea era văduvită de funcţia sa esenţială de apărătoare a naţiunii, deoarece din punct de vedere comunist naţiunea nu mai era decât o formă al cărei conţinut era comunismul (imperiul sovietic), acelaşi de la Berlin până în Manciuria. Este interesant faptul că singură între ţările estice, Bulgaria nu a avut trupe sovietice de ocupaţie. Din punctul de vedere al imperiului sovietic continental, Bulgaria constituia un teritoriu de peste mare, un teritoriu slav special a cărui obedienţă nu putea fi pusă în discuţie fără a stârni grave suspiciuni printre ţările islamice ale imperiului, mai ales că pe uscat Dobrogea românească, spărgând unitatea continentală a acestuia, ar fi sugerat, prin prezenţa unei armate de ocupaţie în Bulgaria, ideea că graniţele fortificate ale colosului sovietic nu mai erau suficiente integrităţii sale. Bulgarii au socotit întotdeauna drept providenţială atare situaţie care le asigura separatismul, lipsa trupelor de ocupaţie şi posibilitatea de a da Moscovei impresia, când era neapărat nevoie, că şi ei ar nutri, chipurile, aceleaşi idealuri panslaviste.
Regimul ceauşist a infiltrat armata cu oameni de încredere ai Securităţii. Deşi trupele speciale de muncă au fost desfiinţate, întreaga armată era acum socotită un factor de bază al construcţiei materiale a comunismului. În 1968, cu ocazia invaziei Cehoslovaciei, ruşii au intenţionat să reocupe militar şi România. În nordul Moldovei au existat câteva tentative ale armatei sovietice de a se angaja în luptă cu forţele româneşti masate pe graniţă. Replica a fost promptă şi drastică: s-a răspuns cu foc şi au fost luaţi prizonieri. În acelaşi timp, pe căi diplomatice, fusese avertizat preşedintele Statelor Unite care, într-un discurs pronunţat la San Antonio, în timpul desfăşurării evenimentelor de la Praga, i-a avertizat pe ruşi că nu va tolera invazia altor ţări din est, cum ar fi de pildă România. După 1971, Ceauşescu a început să nu mai aibă aceeaşi încredere în armată, iar după 28 martie 1974, când devine preşedinte al statului şi comandant suprem al ei, retrage din dotare muniţia de luptă pe care o ţine sub control special separat.

După 1977 când se decide construirea noului centru politic şi administrativ, viitoarea „casă a poporului”, construcţiile aferente, Palatul Cotroceni, aripa nouă, precum şi alte locuinţe şi puncte strategice ale dictatorului sunt legate între ele prin tuneluri şi linii de metrou subteran, iar la suprafaţă sunt împuţinate în acelaşi scop defensiv podurile peste Dâmboviţa, pentru a asigura securitatea palatului-citadelă care numără şase sau şapte subsoluri. Pe fostul stadion ONEF, integrat acum ariei palaţiale, se construieşte o remiză pentru blindate, iar deasupra ei un heliport. În parcul vastului palat sunt amplasate rampe subterane de lansare a rachetelor sol-sol, cu rază lungă de acţiune, menite a ţine sub controlul personal al celui ce deţinea palatul toate bazele militare importante din ţară. Dacă Ceauşescu n-ar fi fost alungat de Revoluţie înainte de a fi intrat în această citadelă, este aproape sigur că nimeni nu-l mai putea scoate de acolo, nici cea mai bine organizată mineriadă!

*

În Piaţa Universităţii, înainte de alegerile din Duminica orbului, la marginea „zonei libere de comunism”, întâlnesc doi tineri de la ţară, îmbrăcaţi în haine de lucru prăfuite şi transpirate. Privirile le erau limpezi şi sincere. După vârstă, terminaseră nu de mult armata. „Domnule, ce se petrece aici?” - mă întrebară întinzându-mi mâinile bătucite de muncă cinstită şi grea. „Din sat am scăpat cu greu (erau de prin Prahova), căci mai marii locului îi bat şi îi alungă pe cei ce vin să ne vorbească, iar ca să nu fim şi de data aceasta întorşi cu pumni din drum, am venit de la câmp cu ce eram pe noi. Ni se spune că aici se petrec tot felul de blestemăţii, dar nu-i credem pe cei ce ne-au tot minţit. Am venit să vedem cu ochii noştri.” - „Vedeţi, dar mai ales ascultaţi. Arătaţi a oameni ce încă mai pot judeca singuri!” I-am condus aproape de balconul Universităţii. I-am lăsat să asculte.
Unii dintre cei al căror suflet a fost zdrobit, vieţuiesc mai departe la modul vegetal. Alţii, mai orgolioşi, îşi răstălmăcesc înfrângerea zdrobind la rându-le, în marea de ură din jur, sufletele semenilor. Nu mulţi, în special tinerii, scapă pur şi simplu din cvadratura cercului vicios, un timp suficient ca să-şi dea seama de răul ei absolut. Cum poţi însă evita, sub imperiul necesităţii care ne-a cuprins de peste tot ca o pâlnie absorbantă cu unic sens al mişcării către abisul alterării şi distrugerii eului, această maşină infernală? În primul rând dându-ţi seama de existenţa ei. Cum să nu-i cazi pradă? Nimeni nu poate da nimănui reţete. Cum poţi deveni „sfânt”, adică nu asemenea orbilor căzuţi de-a valma în groapa urnei naţionale? Cred că începi să devii „sfânt” în momentul în care doreşti aceasta. O civilizaţie se reconstruieşte prin reclădirea propriului eu; dar civilizaţia nu e numai o chestiune de timp, ci şi una de context. În momentul închegării unui context, progresia acelei civilizaţii devine din aritmetică, geometrică. De aceea la începuturi ea are nevoie de „sfinţi”. Sunt convins că cei doi băieţi de la ţară, cu privirile senine, sunt acum la casele şi munca lor nişte „sfinţi”, fiindcă o doreau cu omenească umilinţă şi măreţie.

*

Spre deosebire de cel polonez, de unguri, de cehi şi slovaci, poporul român n-a putut să se mai ridice „pentru văzduhul său liber de mâine”, cum spera Radu Gyr. Condamnat la moarte pentru aceste versuri, a fost ţinut un an în celula pedepsei capitale, care i-a fost apoi comutată.

Murind în 1975, poetul a putut înţelege din propria sa experienţă cât şi din cea a neamului românesc că, mai cruntă decât nazismul, mai lentă şi mai insidioasă, teroarea comunistă distrusese însuşi sufletul românilor, cerul lor care se golise de zei, sau de sfinţi.
Dovada că între nazism şi comunism este doar o diferenţă de ritm, de acceleraţie, constatată de altminteri de noi toţi prin egala eficienţă finală a camerelor de gazare şi a celor de congelare - propriile noastre case lipsite de căldură - a fost public făcută după 22 Decembrie 1989. „Cine a tras în noi după 22?” Cine a strigat moarte intelectualilor, patronilor (care nici nu existau încă), moşierilor (de asemenea inexistenţi) şi opoziţiei (ce se „demascase”)? Cine, dincolo de lenta şi coroziva ură de clasă, se întorsese la patibulara, pe loc justiţiara ură de rasă de la Târgu Mureş; cine, aidoma batalioanelor de asalt naziste, dar cu o infinit mai distructivă forţă, a organizat mineriadele puterii, asmuţite asupra oamenilor paşnici şi asupra mai slabei din cele două facţiuni criminale ale ei; al cui glas metalic şi paranoic urla în microfoanele radioului şi televiziunii îndemnul hitlerist repetat ca de o placă stricată: „denunţaţi, denunţaţi, denunţaţi...” ? Cine s a autoidentificat mai mult decât puterea ieşită chipurile din vidul de putere, prin procedee abominabile, prin grosolană disimulare şi criminală comportare cu toate nelegiuirile şi genocidul de peste patru decenii ale comunismului? Cine, mai deunăzi, ameninţând ambiguu şi bâlbâit sindicatele cu o nouă mineriadă, a pus semnul egalităţii între puterea supremă şi toate crimele şi nelegiuirile „forţelor obscure” şi ale celor de la lumina zilei? Chiar dacă procesul comunismului nu poate avea loc încă, chiar dacă până atunci vor muri toţi torţionarii, asasinii şi nacealnicii trecutului, pe banca acuzaţilor vor sta, asemenea lor şi chiar şi mai cumpliţi decât ei, cavalerii apocalipsei de azi, campionii cei mai sfruntaţi ai cvadraturii cercului vicios!
Acum muncitorii şi ţăranii continuă să se lămurească deplin că democraţia nu poate fi mimată, cu rezultatele scontate, decât într-un regim totalitar. Acesta s-a prăbuşit, dar oamenii lui, care mai conduc încă ţara noastră, încearcă imposibilul, adică dăinuirea lor în fruntea treburilor publice, prin amânarea punerii în practică a reformelor sau prin alte ascunse ori amăgitoare mijloace. Ei ţintesc să se topească încetul cu încetul într o „normalitate” care să fie şi a lor şi pe cât posibil asemenea lor. Cea care trebuie să iasă însă categoric şi în totalitate din jocul periculos al cvadraturii cercului vicios, adică din jocul dictat de putere, chiar dacă nu are şi nu va avea curând bază economică (şi se va vedea că atare stare a ei îi va uşura imens sarcina politică) este opoziţia democratică, anticomunistă, căci menirea sa este, ipso facto, de a fi mai puternică, în această privinţă, decât puterea.

morf dez

manuscrise250x500