Morfologia Dezastrului

GROAPA ROMÂNEASCĂ

În decursul acestor eseuri a fost pomenită de mai multe ori sintagma „groapa românească”. Într-o extensiune mai explicită ea ar trebui formulată „groapa în care se află astăzi poporul român”. Cei care n-au cunoscut vremurile interbelice şi nici cele două generaţii care le despart de zilele pe care le trăim au într-o măsură dreptul să se întrebe ce fel de groapă este aceasta, cu toate că ştiu sau ar trebui să ştie foarte bine că Revoluţia română a izbucnit din străfundurile acestei căderi a fiinţei neamului.
România de dinaintea invaziei comuniste era una dintre cele mai frumoase, mai bogate, mai civilizate şi mai rafinate ţări ale Europei; un fel de Elveţie ori Belgie a Orientului, în care-şi dăduseră întâlnire, într-o desăvârşită filoxenie şi adevărat patriotism, multe din neamurile continentului şi ale lumii. Nu vreau să vorbesc în primul rând despre dezastrul natural al acestei ţări paradisiace şi complexe, abia ieşită din întârziata şi paşnica ei protoistorie, în lumina blândă a creştinătăţii veacului care, din păcate, avea să fie cel al cumplitei apocalipse, nici despre agoniselile ori bogăţiile ei pierdute, după mai bine de un veac şi jumătate de onestă trudă şi înţeleaptă chibzuire în spiritul unei milenare tradiţii. Vreau ca vorbind despre dezastrul fiinţei româneşti să mă opresc asupra uneia dintre realităţile limită.
În cele peste două milenii şi jumătate de evoluţie în context mediteranean şi apoi european, ieşirile din atare context au fost tot atât de dureroase pe cât de spectaculare erau resincronizările mimetice şi paideatice deopotrivă, adevărate „corsi e ricorsi” prin care o civilizaţie unitară îşi echivalează inflexiunile etnice. Atare fluxuri şi refluxuri au fost observate încă de la sfârşitul elenismului de către Dionis din Halicarnas, în timpurile moderne ele fiind teoretizate de către Gabriel de Tarde prin a sa lege a sincronismelor istorice, Eugen Lovinescu tălmăcindu-le pentru specificul civilizaţiei româneşti moderne.
Am putea spune deci că invazia comunistă ar fi fost pentru noi, ca şi pentru restul Europei estice, un accident geopolitic asumat ca şi raidurile tătarilor, cuceririle turceşti ori Blitz Krieg-ul nazist. Şi totuşi nimic din ce a fost în veacurile trecute nu a primejduit sufletul neamului în fibra lui cea mai intimă. Atare ameninţare nu o putea pune în practică decât un duh al răului ieşit din mijlocul său. Dacă România comunistă, etatizată şi totalitară mai putea fi instituţional comparată până către începutul anilor '70 cu Europa liberă, după acea vreme orice comparaţie devenise imposibilă. Genocidul sufletesc şi fizic al naţiei a fost operat la modul demonic de către tiran şi colaboratorii lui, acţionând încă şi azi în spiritul fantasmei sale. Şase milioane de declasaţi aduşi de la ţară la oraş drept carne de strung a unei industrii megalomanice, precum şi promiscuitatea imensă provocată de această masivă „deportare” de tip stalinist a deschis larg porţile contraselecţiei absolute, patul germinativ al tuturor aberaţiilor necontrolabile care au însoţit atare enormă contribuţie la dezinteresul general al indivizilor umani. Toate instituţiile statului, inclusiv cele specific comuniste, au fost reprofilate în spiritul „gândirii creatoare” a „geniului naţional”, până ce statul însuşi, devenit abulic şi exclusiv dependent de hieratica-i persoană, şi-a încheiat existenţa.

Prin incredibile măsuri la scară naţională, pe care nici de tristă memorie dr. Mengele nu le-ar fi imaginat, s-au produs ingerinţele cele mai drastice în viaţa intimă a unui întreg popor. Interzicerea întreruperii sarcinilor înainte ca fiecare familie să aibă cel puţin patru copii a însemnat, într-un mediu declasat, înfometat şi subalimentat, aşa cum arată cutremurătoare rapoarte postrevoluţionare, imensa creştere subită a perversiunilor sexuale de tot felul, răspândirea înspăimântătoare a alcoolismului, a mortalităţii şi degenerescenţei infantile, a senilizării premature, a abandonării bătrânilor şi copiilor, a alienării mintale crescânde pentru toate cele trei vârste, această înşiruire nefiind nici completă, nici nuanţată spre a dezvălui toate atrocităţile decurgânde din nemaipomenita coerciţie.
Oricât de incredibil ar părea, pentru masa mare de oameni prima şi cea mai importantă libertate adusă de Revoluţie a fost cea de a avea o viaţă intimă normală. Perversiunile provocate de constrângere au diminuat brusc. A început apoi să iasă la lumină plaga handicapaţilor de tot felul care a cutremurat Europa, a azilelor de bătrâni, a caselor de copii abandonaţi, a numeroaselor haite de atare fiinţe aflate în sălbăticitoare libertate şi nepăsare, a spitalelor psihiatrice punitive sau nepunitive etc. Întreaga ţară ajunsese o spăimântătoare „curte a miracolelor”, noi toţi, dar absolut toţi fiind stresaţi în diferite grade şi forme. De aceea continui să cred că Revoluţia a izbucnit din adâncul dezastrului fiinţei. Consecinţele fiziologice ultime ale acestui dezastru, care se vor manifesta abia peste un număr de ani, nu putem decât să le bănuim. Studiile şi măsurătorile antropologice întreprinse arată o creştere excesivă a oaselor membrelor, la băieţi, datorată hormonilor aflaţi în hrana păsărilor destinate alimentaţiei şi o diminuare sensibilă a organelor genitale şi a forţei procreative normale la copiii masculi malnutriţi, datorită hranei aproape lipsită de substanţele necesare dezvoltării organismului uman.
Vom avea deci în viitorul apropiat o generaţie tânără care, născută în ultimul deceniu al dictaturii comuniste, va greva puternic asupra zestrei biologice a naţiei. Marcaţi au fost în primul rând copiii din mediul urban muncitoresc, categorie socială considerată de tiran şi colaboratorii săi drept carne de strung cu perioadă scurtă de folosire şi trai. Acestei zestre genetice precare i se vor adăuga, la vârsta pubertăţii şi maturizării ei, subnutriţia datorată imensei scăderi a calităţii vieţii, din pricina pauperizării absolute şi şomajului îndelungat cu care se „confruntă” masele muncitoare urbane în perioada de tranziţie pe care puterea, în strictul ei interes egoist, se străduie să o prelungească mult mai mult decât este necesar. Cei ce au făptuit atare dezastru genetic au fost tocmai aceia care, cu acelaşi binecunoscut dispreţ pentru fiinţa umană, au dispus uciderea a peste opt sute de persoane după 22 dec. 1989 precum şi mineriadele, cu victimele lor, alese după aceleaşi criterii, nu pentru a preveni „războiul civil” cu care „emanaţii” au apărut pe buze, ci pentru a reinstaura frica abisală de care s-au folosit când au realizat schilodirea acestui neam căruia, în laşitatea lor abjectă, încercau în contextul postrevoluţionar să-i dea lovitura de graţie. Prostituaţii intelectuali de profesie continuă încă să acrediteze ideea falsă a scuzabilităţii crimelor comise chipurile pentru evitarea „războiului civil”, scornit de specialiştii diversiunilor în mase.

Nu există absolut nici un motiv pentru care poporul român să pornească un război civil. Împotriva cui? Împotriva minorităţilor naţionale cu care am împărţit aceeaşi umilitoare mizerie a fiinţei şi a sufletului? Împotriva torţionarilor pierduţi în anonimat ori în adâncimea fotoliilor şi în spatele uşilor capitonate? Acesta nu se cheamă război civil, ci neapărat obligatorie justiţie purificatoare. Politica „sârbei în căruţă” jucată la Bucureşti a fost o adevărată mană pentru putere, care a făcut astfel Occidentul să creadă că numai ea poate asigura stabilitatea ţării în vecinătatea realului război civil iugoslav. Credeţi că îi este frică puterii să pornească, aidoma tiranului, un nou război cu ţara fiindcă s-ar afla, vezi doamne, într-o ameninţătoare minoritate? Dar acest sfruntat război l-a început chiar din clipa în care s-a autodenumit putere, în vidul de netăgăduit al propriei conştiinţe.

morf dez

manuscrise250x500