Morfologia Dezastrului

METAFIZICA ŞI MISTICA MITICISMULUI

 

Factologia şi fenomenologia miticismului, adică „fizica” sa, le poate recunoaşte oricine îl citeşte pe Caragiale. După cum se ştie, Miticii sunt amploiaţi de rang inferior ori „catindaţi” la atare posturi într-o ţară în care, după spusa lui nenea Iancu, „statul trebuia să creeze societatea”. Mărunţi salariaţi de stat, „executanţi”, „curele de transmisie”, lipsiţi de abilitatea de a decide şi amputaţi, datorită lenii birocratice, de chiar conştiinţa necesară trecerii gândului în faptă, Miticii, aproape depersonalizaţi prin supunerea oarbă faţă de şefii ierarhici, se reindividualizează temporar, compensativ şi subaltern totodată, în faţa unei halbe cu bere.
Societatea pe care statul român de dinaintea începutului acestui veac îşi propunea să o creeze era alcătuită dintr-o subţire pătură de mari latifundiari, dintr-o substanţială clasă ţărănească lipsită de pământ, care lucra pentru moşieri şi mai ales pentru arendaşi, fără tragere de inimă ori iniţiativă, în stare de endemică sărăcie, căreia îi făcea faţă mai mult prin furt decât prin munca insuficient plătită în natură. Negustorimea, mărunţii meseriaşi rurali sau urbani, lucrând în manufacturi („Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire. Soţietatea noastră dar, noi, ce aclamăm? Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se fac deloc în ţara noastră!”), dăscălimea, ofiţerimea şi alţi bugetivori completau sărăcăciosul peisaj social românesc de la finele veacului trecut. Jupân Dumitrache era mic negustor de materiale de construcţii, în Dealul Spirii, unde numeroase case purtau, până la dărâmarea ceauşistă, data ridicării lor, aceeaşi cu a anilor în care Noaptea furtunoasă fusese creată, precum şi amprenta gustului celor ce le locuiau: negustori cu dare de mână de felul lui Ion Sântu, aflaţi la obârşia sănătoasei burghezii româneşti ce peste doar trei generaţii avea să fie lichidată ca şi ţărănimea, împroprietărită masiv după 1918, de către invazia comunistă.
Acesta-i contextul în care evolua miticismul satirizat de Caragiale. Satirizat pentru ce? Fiindcă nu era productiv! Ca şi Tipătescu, Trahanache, mari moşieri de provincie, ori ca alţi „mari apropitari” ce începuseră să-şi lase cu totul averile în seama administratorilor veroşi (Tănase Scatiul). Copiii lor, atât ai unora cât şi ai altora, contemporani cu Eminescu, mergeau la studii în străinătate, pe care adesea nu le urmau ori nu le terminau; ei se aflau la originea acelei intelectualităţi româneşti de peste trei generaţii, cernută de timp prin sita deasă a exigenţelor raţionalismului occidental.
Când societatea creată de statul românesc de dinaintea începutului de veac a fost distrusă de statul comunist prin exproprierea, confiscarea şi etatizarea tuturor averilor, până şi a celor mai mărunte, acesta devenind unicul proprietar absolut, aproape întreaga populaţie a ţării a ajuns salariată, erau adică „amploiaţi”. Acestora li se adăuga acum şi ţărănimea, deposedată la rându-i de pământ şi regăsindu-se în stadiul de la care pornise, adică de şerbie pe terenurile pe care le deţinuse, ajunse iarăşi în mâna unui stăpân fictiv, dar de această dată colectiv.
Atare răsturnare ne-a situat în faza metafizicii miticismului. Regăsite au fost şi lenea şi bârfa şi cancanul. O societate de Mitici care făcea din nou haz de necaz. Cu asupra de măsură. Proliferarea monstruoasă a „bancurilor” româneşti politice depăşise în toate sensurile balcanicele glume nastratineşti ori gabroveneşti pe care se clădise hazul debordant al Miticilor lui nenea Iancu.

Caragiale nu a pretins niciodată că ar fi fost profet. Era un foarte acut şi detaşat analist al societăţii în care trăia. Ca element superior al acesteia, el se afla, sincronic, deja pe o treaptă superioară de civilizaţie occidentală. Ritmul său personal de progresie (şi nu numai al său, ci al unei întregi categorii) trecuse de la cel aritmetic la progresia geometrică. Satira sa provenea şi din atare diferenţă de sincronizare a societăţii româneşti cu valorile apusene ce formau sensul dezvoltării istorice a vechiului Regat. Poate că suprasaturat de miticism, nenea Iancu s-a autoexilat la Berlin, dar scos din mediul său balcanic suculent s-a resemnat, artisticeşte tăcând, cu contemplarea supraconfortabilei ordini şi discipline prusace.
Metafizica miticismului a durat în România comunistă cam patru decenii, aproape tot atât de mult, dacă nu chiar mai mult decât însăşi „fizica” sa. A fi scos din „câmpul muncii”, adică din starea metafizică de miticism, era un lucru aproape de neconceput, deşi nu chiar atât de rar. Exclusul era socialmente un ostracizat, un paria, un stigmatizat. Atare mentalitate gregară şi subalternă, instaurată de frica abisală de natură politică sau de frica de a muri literalmente de foame (în lipsa unei solide organizări subterane, ca în Rusia posthrusciovistă) a avut drept urmare puţinătatea dizidenţei româneşti dinaintea ultimelor zile ale tiraniei. Respins (tot din pricina fricii) de către apropiaţii săi, eventualul dizident risca să fie ucis de Securitate, dacă despre existenţa sa nu aflau la timp organismele occidentale pentru apărarea drepturilor omului. Este cazul inginerului Ursu şi era să fie cel al lui Paul Goma. Mai mult încă, sunt convins că în pofida aceleiaşi metafizici a miticismului o bună parte a cuceririlor democratice postrevoluţionare s-au putut fie şi fragil impune şi continuă a se întări şi lărgi în virtutea aceleiaşi intransigenţe occidentale faţă de mistica românească postrevoluţionară a miticismului, practicată de sus în jos de întreaga reacţiune a ţării. Expresia ei limită şi cea mai vulgară este tot mai des rostita propoziţie (pe măsură ce pauperizarea se adânceşte): „Ce bine era pe vremea lui Ceauşescu!” O altă formă a misticii miticismului neputincios este ideea apariţiei omului providenţial care să scoată milioanele de neomitici din starea lor de inconfortabilă letargie şi să-i strămute într-una mai comodă. Deci un fel de cult latent al eroului miticist (nu mitic!). Mistica miticismului va dispărea o dată cu preponderenţa proprietăţii şi întreprinderii private, cu reducerea la minimum a rolului statului în societate, în fine, cu reconstrucţia unei adevărate societăţi pe care, de această dată, puterea actuală nu-şi va lua-o asupra-i. Căci cu toate că suntem, mutatis mutandis, nu departe de momentul 1848, ne lipsesc paşoptiştii.
Mistica miticismului este deci acea stare postrevoluţionară a Weltanschauung-ei naţional incapabilă a se desprinde de deprinderile gregare reinculcate maselor de acel „comunism existenţial” (un fel de „creştinism cosmic”) care vizează substratul nu prea îndepărtat în timp (circa două veacuri) al spiritului obştei săteşti, remanent până în vremurile trecerii de la mentalitatea „protoistorică” la cea istorică modernă şi capitalistă.
Aşadar noi am căzut în timpul şi lumea lui Caragiale, de aceea este el atât de actual, atât de „profetic”. Mai trebuie adăugat că într o „societate” care bălteşte, cum este cea românească de astăzi, chiar prin tendinţele ei contrarii, mistica miticismului proliferează şi reculează totodată, in nuce. Din atare motiv „drumul către Europa” pare şi chiar este încet şi greoi. Dar către care Europă? Cea despre care Caţavencu nu vrea să ştie şi nici nu-i pasă? („Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România... Progresul, stimabile, progresul! În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică... Să-şi vază de treburile ei Europa. Noi ne amestecăm în treburile ei? Nu... N-are prin urmare dreptul să se amestece într ale noastre...”).

morf dez

manuscrise250x500