Morfologia Dezastrului

LA CÂTE CEASURI EVROPENEŞTI?

Pe când timpul (şi istoria) se măsura încă în Ţările Române după sistemul oriental folosit la Istanbul, învăţaţii fii ai tombaterelor (tòn patéra, n. gr., „tăticilor”) cu giubea şi işlic, întorşi de la învăţătura prin şcolile Apusului cu ceasuri mecanice în buzunarul jiletcilor, precizau părinţilor dornici să afle cam cât e ceasul... că ceasurile ce vor fi fost erau evropeneşti, adică după măsurarea occidentală a timpului. Misticii oblomovieni ai miticismului au încă nostalgia orologiului Kremlinului, precum unii din strămoşii noştri de la începutul veacului trecut o aveau pe cea a puterii protectoare. Asincronismului istoric dintre est şi vest i-a sunat însă ceasul. Aşa cum sunau ceasurile în Piaţa Universităţii ori de câte ori apărea pancarta reprezentând barca denumită „Lambada electorală”, în care se aflau împreună personajele neocomuniste ale... momentului, pe care însă... timpul le-a despărţit curând.
„La al câtelea ceas evropenesc vom pătrunde în Evropa?”, se întreabă tombatera, socotind pe abac milioanele de dolari pierdute cu disciplinata aliniere la atâtea embargouri: „tot nu se lasă convinşi că suntem democraţi?” „Noi nu vrem să ştim de Evropa”, vociferează în Parlament tombaterele extremiste, ducând mâna la..., căci cum e turcul şi pistolul... În fond aceasta este seculara şi reala dilemă (nu a d-lui Pleşu!), iar soarta românului este să decidă în ultimul ceas (evropenesc)!
Căci ce altceva suntem decât o creaţie a Evropei? Şi aici toţi sunt de acord că ne-a (pro)creat bădia Traian din Italica Hispaniei. Despre cum şi cine ne-a (re)creat în timpurile mai dinspre azi, grammatici încă certant... Unii susţin că am reuşit prin noi înşine. Desigur, fără să dai din coate, degeaba te rogi Atenei! Alţii, că Evropa ori chiar restul lumii ne-au format, drept pentru care ne propun modele dintre cele mai diverse, nouă, născuţi a fi (mai)muţe. Alţii, că de ce trebuie să mai intrăm în ceea ce deja suntem până-n gât (gura păcătoşilor adevăr grăieşte). În fine, neomiticii plictisiţi şi ştiutori de Eminescu, că „decât un vis sarbăd, mai bine nimic!”
Dar noi fiind de fapt o soră mai mică a ginţii latine, suntem totodată şi mai ştiutorii oameni de la Dunărea de Jos. Noi ştim ce-a făcut Traian cu noi şi bine ne-a făcut. Noi ştim că de pe la 1848 încoace Evropa a început să se întrebe şi să se îngrijoreze de soarta acelor bărbaţi din Carpaţi ce figurau pe Coloana lui Traian de la Roma, aşa cum un lord Byron nu putea concepe, ca şi fraţii Schlegel, o Grecie sub turcocraţie. Toată Evropa cultă ştia că suntem la porţile Orientului şi că o gintă latină era inadmisibil vasală acestei Porţi Otomane, că ne aflam între trei mari imperii ca o bilă de rulment şi că interesul european aluneca şi pe această mică bilă.
Istoria care, în desfăşurarea ei, nu ascultă de nici o lege scornită de oameni, de nici o dorinţă sau voinţă omenească şi care, printr-o mare experienţă politică, se lasă uneori citită în viitor, dar acei politicieni vizionari sunt rareori înţeleşi ori urmaţi în demersul lor, istoria deci, conferă fiecărui popor o anumită experienţă socio-politică proprie în virtutea căreia acesta îşi croieşte şi îşi adaptează după evenimente calea pe care crede că va merge, în conformitate cu interesele lui naţionale. Comunismul, prin pârghiile torţionare ale imperiului sovietic, a curmat calea tuturor popoarelor din Europa estică, pe care le-a transformat în sateliţi. Oglinda conştiinţei lor naţionale a fost spartă, experienţa lor istorică modernă anulată, trecutul acestora desfiinţat.

România modernă a avut o naştere fericită şi relativ uşoară în spaţiul geopolitic favorabil al tangenţei celor trei mari imperii. Ea şi-a dobândit independenţa naţională, iar apoi a devenit un stat naţional unitar, cuprinzând în noile ei graniţe aproape totalitatea etnicilor români. Această importantă prefacere s-a înfăptuit ca urmare a prăbuşirii, în cursul primului război mondial, a imperiului habsburgic, a celui german şi a celui ţarist. Marele bolnav al Europei, imperiul otoman, ţinut în viaţă cu baloanele de oxigen ale Occidentului pentru menţinerea unei anumite strategii faţă de expansionismul rusesc, devenise republică imediat după războiul prin care s-au format statele naţionale ale Europei de est.
Perioada interbelică a însemnat progresul rapid al noilor ţări formate ori reîntregite. Unica primejdie pentru acestea era vecinătatea bicontinentalei Uniuni Sovietice, a imperiului comunist crescut din aceeaşi tulpină a fostului imperiu al ţarilor. Politica seculară a acestuia s-a împlinit sub mantaua roşie a Kremlinului victorios şi scos din matcă de nesăbuita şi istoriceşte perfect gratuita expansiune nazistă, corolar al modului în care Germania a fost tratată de învingătorii ei, după primul război.
Yalta a consfinţit statu quo-ul, iar binecuvântarea Occidentului dată lui Stalin urmărea asigurarea liniştii acestuia pentru o jumătate de veac. Dar liniştea pe care şi a dorit-o n a avut-o, căci de fapt politica occidentală s-a jucat nu cu focul lui Prometeu, ci cu al Satanei. Perioada războiului rece i-a costat imens, pe toate planurile şi a dus la întărirea, după prăbuşirea postbelică a imperiului britanic, a celui mai mare imperiu terestru al tuturor timpurilor: imperiul sovietic în care se aflau ca şi cuprinse teritoriile de protecţie ale acestuia.
Scufundarea Atlantidei, adică prin antonomasie prăbuşirea URSS şi a focarului comunismului mondial, a readus ţările est-europene la un nivel al conştiinţei lor istorice mult inferior celui ce a premers şi urmat primului război mondial. Iugoslavia a explodat. România agonizează pe fundul gropii pe care i-a săpat o fostul ei tiran local, Polonia, cu tot ajutorul puternicei ei emigraţii occidentale (mai ales americane) nu reuşeşte nici ea să-şi revină din starea de abulie, în ciuda catolicismului militant de care dă dovadă, abulie mai deconstructivă moralmente decât represiunea nazistă sau cea stalinistă ori decât anestezia pricinuită de năruirea speranţelor puse în consângenii lor slavi. Bulgarii, cehii, slovacii şi ungurii par a fi fost mai puţin zguduiţi în echilibrul lor psihic (deşi cei din urmă au avut experienţa singurei revoluţii autentice în faza atroce a terorii comuniste), iar prusacii, cumpăraţi şi integraţi conaţionalilor din vest, sunt departe de a fi lipsiţi de serioase probleme de adaptare ce stau mărturie a seismului puternic care a fost pentru psihicul acestor popoare prăbuşirea comunismului european. Un „rău al secolului” care ia sfârşit nu face în realitate decât să prelungească inerţial agonia surdă a unei lumi infernale, încă zvârcolindu-se în cenuşa imperiului.
Să nu ne facem însă prea mari iluzii, mizând pe asemănarea întru sclavia comunistă cu popoarele care au reuşit sau chiar cu cele ce n-au reuşit încă să se distanţeze relativ repede de epicentrul şi efectele respectivului seism. În atare caz nu asemănările sunt esenţiale, ci particularităţile, căci graţie lor se ajunge la regăsirea de sine. Fiecare popor îşi are propriul lui destin care în fond este propria sa fire. Cel al românilor a fost atât de alterat încât se află dincolo de a-l mai putea recunoaşte.

Nu ştim care sunt resorturile intime ale misticii miticismului naţional. Nu ştim cum se poate proceda la demontarea acestora, iar politicienii români de astăzi, deopotrivă ai puterii şi ai opoziţiei, sunt departe de a-şi pune asemenea probleme, de a-şi asuma cunoaşterea lor, primii fiindcă nu se pricep, dar mai ales pentru că nu au interesul, ceilalţi fiindcă au fost victimele încă supravieţuinde ale terorii comuniste ai cărei beneficiari sunt cei dintâi. În aceasta rezidă, după a mea opinie, importanţa şi imprescriptibilitatea unui proces al comunismului care trebuie să fie în primul rând un proces de conştiinţă al elucidării distrugerii eului individual şi al celui naţional. Loviturile grave date fiinţei naţionale şi sufletului ei au continuat şi după Revoluţie şi este neîndoielnic că puterea actuală are de dat aici socoteală despre vinovata ei comportare şi incompetenţă. La al câtelea ceas evropenesc o va face?
Pentru că ţara noastră, aşa cum se află ea prăbuşită în propriul ei suflet distrus, stă acum pentru prima dată în istoria sa modernă singură faţă în faţă cu viitorul de care poate dispune. Nici trei sau patru imperii, nici spăimântătoarea vecinătate a unuia singur nu-i mai pot influenţa ori dicta deciziile. După o prelungită şi frământată pubertate, răzbi-va spre o tinereţe superbă, ori se va consuma şi stinge într-una bătrânicioasă şi laşă? Fiindcă un popor poate şi pieri dacă nu mai are nimic de spus vieţii şi vieţuitorilor lumii, dacă nu mai are nimic de spus sieşi. Va mai ieşi în lumina blândă a tinereţii viguroase, la care are şi dreptul şi datoria? Dacă da, la al câtelea ceas evropenesc o va face?

morf dez

manuscrise250x500