Morfologia Dezastrului

SYNOPSIS

Din punct de vedere arheologic, în veacul al VI-lea î.e.n., din marea masă a culturii materiale a tracilor a început să se deosebească un aspect distinct care a permis individuarea grupului nordic, trans-dunărean şi trans-carpatic al geto-dacilor. Dacia Pontică, adică pământurile de la sudul fluviului, locuite de geţi, acceptaseră, ca şi întreg litoralul tracic al Mării Negre, colonii greceşti; relaţiile celor din Dobrogea cu băştinaşii au fost se pare mult mai paşnice decât cu restul tracilor din Haemus (Balcani), ceea ce probabil l-a determinat pe Herodot să afirme, ţinând seama şi de poziţia pe care aceştia au luat-o faţă de expediţia scitică a perşilor lui Darius I, viitorii duşmani seculari ai Greciei antice, că geţii „sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (IV, 93), acordând binecunoscuta atenţie religiei lor.
Este astăzi dovedit pe cale arheologică că influenţa greacă a cetăţilor din Pontul Euxin şi a celor din Egee s-a propagat în timp până la finele secolului I î.e.n., de la sud spre nord, penetrând în cele din urmă arcul carpatic şi instalându-se în podişul transilvan. Această iradiere şi penetrare a influenţelor în ordinea culturii materiale a fost urmarea firească a schimburilor comerciale dintre aceste ţinuturi şi lumea greacă din Egee, cu a ei civilizaţie explozivă care cerea, în evoluţia rafinamentului şi complexităţii dezvoltării statale, tot mai abundente cantităţi de materii prime şi produse naturale din zona nord-tracică. Numeroase familii ale aristocraţiei greceşti din epocile arhaică şi clasică se înrudeau cu familii princiare tracice, o mulţime de traci aflându-se în Grecia, chiar la Atena, ceea ce se reflectă prin existenţa unui important Bendideion (templu al zeiţei tracice Bendis) la Pireu, aşa cum în muzeul din marele port al Atticii se poate vedea acum monumentul funerar din marmură de Pentelic, reprezentându-l pe Nikeratos Histrianos şi pe fiii săi, negustori din Histria Dobrogeană, pieriţi în valuri, în apropierea portului salvator.
Printre numeroasele produse naturale cerute din ţinuturile noastre de dezvoltare a civilizaţiei greceşti se număra şi sarea gemă, atât de necesară fabricanţilor de arme, pentru obţinerea tovalului din pieile procurate de tracii sud-dunăreni, din care se fabricau scuturi, platoşe, coifuri, încălţări, tolbe pentru săgeţi, harnaşamente, pălării etc. Rezervele erau şi sunt încă aproape inepuizabile atât în chiuveta saliniferă a Transilvaniei precum şi în salinele subcarpatice din Oltenia, Muntenia şi Moldova, multe dintre ele adevăraţi munţi de sare abia acoperiţi cu o pojghiţă de pământ vegetal. În toate zonele salinifere amintite, precum şi pe drumurile terestre care le legau cu vadurile de trecere ale Dunării din Zona Turnu-Măgurele au fost descoperite tezaure monetare formate în mic procentaj din monede greceşti şi în covârşitoare măsură de cele bătute de geto-daci din argintul (metal monetar specific lumii greceşti) primit de la sud de Dunăre în schimbul imenselor cantităţi de sare gemă care lipsea în toată Peninsula Balcanică, în Europa centrală şi Italia. Pe teritoriul Daciei istorice nu existau surse de argint, cu excepţia celor modeste de la Baia Mare, exploatate cu începere abia din secolul al XVI-lea. Dovada peremptorie a celor afirmate este că în tratatul de pace încheiat de romani cu învinsa Macedonie se interzicea acesteia exploatarea zăcămintelor de argint şi deopotrivă importul sării. În acelaşi timp cantitatea de argint din monedele geto-dacice, bătute încă din prima jumătate a veacului al IV-ea î.e.n. începe să scadă pentru ca acestea să devină de bronz poleit cu argint, la sfârşitul monetăriei dacice, pe la 75 î.e.n.

Din motivele arătate mai sus, Dacia a rămas în mod firesc legată de sistemul economic elenistic, iar când romanii au determinat prăbuşirea acestuia, Burebista s-a alăturat lui Pompei, care spre deosebire de Caesar, credea şi milita în sensul refacerii părţii orientale a imperiului pe structurile economice seculare, cauză pentru care începuse deja lupta Mitridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, căruia i se alăturase Atena însăşi.
Influenţa economiei nord-italice şi occidentale s-a făcut simţită mai ales în Dacia intracarpatică, iar circulaţia denarului roman republican şi apoi imperial a găsit aici un teren propice, în cadrul aceloraşi abundente resurse de sare. Dar raţiunea cuceririi Daciei nu a fost exclusiv de relevanţă economică, ci şi strategică. Dacă malul drept al Dunării constituia frontiera imperiului până mult dincolo de Viena (Vindobona), cel stâng era absolut liber de orice control roman, oferind nenumăratelor etnii barbare posibilitatea de a se coaliza şi de a invada imperiul pe un front de peste o mie de kilometri, pe valea Savei fiind accesibil Nordul Italiei în câteva zile de marş forţat. Singura soluţie de spargere a acestui bulevard barbar era crearea unui pinten adânc înlăuntrul său prin instituirea Provinciei Dacia, de relevanţă imperială. În acest puternic avanpost militar au staţionat în permanenţă cca 50.000 de oameni sub arme „ex toto orbe romano” (din toată lumea romană), romanizarea populaţiei locale fiind intensivă în timpul celor 165 de ani ai stăpânirii Romei. Traian socotise că supunerea Daciei o va realiza într-o singură campanie; coalizarea barbară pe care voia tocmai să o suprime şi-a spus cuvântul în bătălia de la Adamclisi, unde împăratul însuşi a fost în primejdie de a-şi pierde viaţa. O a doua campanie a fost necesară, în vederea căreia s-a construit cel mai mare pod al antichităţii, cel de la Drobeta Turnu Severin şi o dată victoria totală obţinută s-a ridicat la Adamclisi Monumentul Triumfal, consemnând pe metopele lui bătălia de acolo, din prima campanie ratată şi anihilarea forţei dacilor din Munţii Orăştiei, din ultima. Columna şi Forul lui Traian de la Roma aveau să celebreze iconografic aceleaşi evenimente şi să contribuie peste veacuri, ca argument peremptoriu al latinităţii româneşti, la succesul politicii de creare a statului român modern. Dar cel mai important monument al latinităţii dunărene este limba neolatină românească la a cărei geneză se mai adaugă, după părăsirea aureliană a povinciei Dacia, un secol de vorbire a latinei pe întregul teritoriu ocupat de geto-daci; stăpânirea gotică a utilizat latina ca o lingua franca în relaţiile acestei etnii militare, federate a Imperiului roman, cu băştinaşii agrari, a căror structură economică, obştea sătească, a menţinut-o în propriile ei interese de supravieţuire. La amintitele fenomene socio-lingvistice au continuat să se adauge elementele de adstrat din cele două provincii latine create de Aurelian în sudul Dunării (Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis) care au intervenit în răstimpuri, după trecerea slavilor spre sudul Peninsulei Balcanice, ei lăsând aici, în timpul coabitării cu localnicii, dubletul slav al unei părţi din fondul principal de cuvinte latin.
O dată cu moartea şefului got Athanaric la Constantinopol şi prăbuşirea limes-ului antihunic pe care-l apăra în nord-estul Munteniei se instalează în Dacia acel aşa-zis „mileniu întunecat”, extins până la întemeierea statelor medievale româneşti Ţara Românească şi Moldova, dar pe care cercetările contemporane îl diminuează tot mai mult din punctul de vedere al duratei sau al întunecării lui relative.

Penetraţia maghiară în centrul Transilvaniei după anul 900 e.n., rapida europenizare a acestor asiatici - fenomen simetric dăinuirii latinităţii în Dacia istorică, a dus la masarea elementului românesc în nordul şi sudul acestei provincii şi implicit la potenţarea formaţiunilor statelor medievale cunoscute pe cuprinsul întregului teritoriu sub numele slav de cnezate. Un surplus de populaţie românească trece din Transilvania în nordul Moldovei, constituind acel proces de întemeiere medievală cunoscut sub numele de descălecare (strămutare însoţită de apariţia puterii statale). Însăşi etnia maghiară din centrul Transilvaniei a suferit treptat transformări socio-etnice ce o vor diferenţia de restul ungurimii de pe Tisa şi Dunăre. Principatul Transilvaniei va exista ca unitate de sine stătătoare, având în vedere complexitatea sa etnică dominată de români, în cadrul imperiului Habsburgic.
Vecinătatea Regatului ungar şi a Poloniei, respectiv pentru Ţara Românească şi Moldova, a făcut ca misionarismul catolic în aceste ţări dunărene să se lovească de interesele politice vizând însăşi existenţa independentă a acestor state faţă de intenţiile de suzeranitate ale celor două puteri catolice (Ungaria şi Polonia). Existenţa încă a imperiului bizantin şi sentimentul apartenenţei Daciei istorice la tradiţia imperială romană şi romano-bizantină au întărit caracterul autohton al creştinismului prin comparaţie cu creştinările slavilor ori ale altor neamuri; opţiunile politice au fost dirijate către ortodoxie, chiar dacă ea va fi vehiculată în limba slavă ca limbă liturgică: situaţia era similară latinei liturgice faţă de limbile neolatine ale Occidentului: nimeni din popor nu o înţelegea, de unde şi dezvoltarea explozivă a picturii cu subiecte sacre, în lăcaşurile de cult. Soluţia unirii cu Roma a bisericii de rit grec din Transilvania reprezenta punerea în faţa autorităţii imperiale pe picior de egalitate a etniei române majoritare faţă de celelalte ale principatului, cunoscute sub numele generic de unio trium nationum.
Opţiunea ortodoxă a fost din punct de vedere politic eficientă până la începuturile ridicării imperiului rus, în veacul al XVIII-lea, dar atunci „a treia Romă” şi imperialismul ei aveau să fie contracarate de Poarta Otomană, puterea suzerană a celor două ţări române dunărene, cu care raporturi precise de dependenţă şi protecţie etnică fuseseră stabilite prin acele misterioase „capitulaţiuni” de la finele veacului al XV-lea, la care se fac referiri, fără a exista o formă scrisă a lor. Tributul anual plătit de domnii Ţărilor Române le consfinţea.
Scurtul moment Mihai Viteazul, departe de a semnifica avant la lettre concepţia burgheză modernă postpaşoptistă a statului naţional, cum s-a pretins în mod eronat de-a lungul naţional -comunismului, indica în fond un lucru mult mai important, anume conştiinţa identităţii lor etnice pe care o aveau românii la finele evului mediu, precum şi a limbii lor neolatine unitare, indiferent de graniţele politice care-i despărţeau şi pe care le acceptau fără contestare. „Pohta ce-am pohtit” a eroului de la Călugăreni va fi fost de a face din toată românimea un scut puternic în faţa turcimii, aşa cum promisese habsburgului Rudolf al II-lea la Praga, îngrijorat de creşterea lentă a adversităţii Sublimei Porţi faţă de imperiul său.
Departe de a adopta o viziune finalistă, hegeliană asupra istoriei, existenţa neamului românesc poate fi caracterizată, în virtutea obârşiilor sale daco-romane, prin dăinuire, sincronism şi creaţie interpretativă.

Dacă intensele raporturi cu lumea elenistică au însemnat, după cum spunea Pârvan, o pregătire a romanizării, în sensul superior al colaborării elitelor în cadrul procesului aculturativ, la crearea Europei post-romane şi medievale, un rol important l-au jucat tocmai zonele periferice, căci aici se dădeau luptele decisive dintre magistra latinitas şi magistra barbaritas, expansiunea şi împământenirea fenomenului de iradiere a culturii materiale hotărându-se acolo şi nu la centru. Alternanţa momentelor mai sus amintite se întemeia pe factori interni şi externi. Printre primii numărăm absenţa revoltelor şi răscoalelor ţărăneşti, cu excepţia situaţiei etnice speciale din Transilvania; aşa-numita „sabotare a istoriei”, lipsa unui drept scris încă în veacul al XVII-lea, a unei proprietăţi private funciare garantată altfel decât prin acte emise de cancelaria domnească şi confirmate, dacă erau contestate, de către judecata domnească; dăinuirea obştii săteşti preromane, în forme adaptate diverselor momente. Dreptul cutumiar şi abuzurile cărora le deschidea drum au dus practic pe plan intern la anomie şi domnia bunului plac, mica boierime sătească pornind în secolul al XVII-lea, când îşi fac apariţia unele pravile, la deposedarea de pământuri a micilor deţinători şi a obştilor, fenomen care a pregătit calea pauperizării generale.
La nivel rural, mediu aproape unic, cu excepţia rarelor târguri, se produce o închidere faţă de factorii alogeni şi se practică tunderea vârfurilor, în scopul dăinuirii fiinţei etnice. Pârghia externă care îngăduia funcţionarea legii sincronismului în cadrul unei Europe deja conştientă de unitatea în diversitate a civilizaţiei ei era recesiunea sau stagnarea puterii otomane suzerane, ori, mai târziu, ingerinţele puterii protectoare edificate de Petru I. Jocul sincronismului era la început practicat de domnie şi marea boierime, mai mult la nivel cultural decât juridic sau social şi el consta în sincronizarea cu occidentul Europei. Factorul retardatar, noncultural şi nonsocial era ortodoxismul, biserica aflându-se ca în Bizanţ sub ascultarea puterii seculare, dar dogmatic nedezlipindu-şi privirea de la modelul constantinopolitan.
Creaţia interpretativă, prin care Ţările Române s-au pus, atunci când o îngăduiau relaţiile dintre puterea suzerană şi cea protectoare, la unison cu Europa, constă în special în ctitoriile liturgice şi mai puţin în cele laice ale domniei şi marii boierimi. Se ia şi se combină de peste tot: din Renaşterea târzie nord-italică, ca în cazul bisericilor pictate la exterior şi decorate cu elemente ceramice zmălţuite, din mai târziul baroc berninian, ca în cazul bisericii Golia din Iaşi, singurul baroc autentic târziu fiind cel transilvan, în fine din Iviria (biserica Trei Ierarhi din Iaşi) şi iarăşi din nordul Italiei: stilul brâncovenesc în variantele sale autohtonizantă (Hurezu) şi occidentală (Mogoşoaia), ca să nu pomenesc decât câteva exemple. În veacul al XVIII-lea se resimte şi influenţa rusă precum şi cea otomană, difuze mai ales prin detalii suficient de elocvente, cum ar fi acoperişurile cu streşini largi, ori dimpotrivă lipsa lor totală (moda rusească).
Fanariotismul este un epifenomen al raporturilor dintre puterea suzerană şi cea protectoare, manifestat din momentul ireductibilităţii conflictului dintre ele; în egală măsură el este epifenomenul procesului de pauperizare internă de care aminteam, când se încearcă impunerea unor coduri de legi menite să nu epuizeze resursele Porţii, dar acţiunea spoliativă a micii boierimi locale a contribuit prin exemplul ei tenace la amplificarea spolierii generale a Ţărilor Române, în veacul aflat sub stăpânirea dragomanilor din Fanar, numiţi aici domni de către turci.

De la mijlocul veacului al XVI-lea limba liturgică începe a fi limba română; apar astfel primele monumente scrise ale acesteia care vădesc pentru fondul principal de cuvinte de origine latină dublete slave, cu precădere în sectorul său afectiv. Este interesant că acela raţional îşi va găsi făgaşul de dezvoltare şi va penetra în româna comună populară cu noi noţiuni formate pe baza traducerilor textelor religioase din greacă/latină în româneşte. Sincronizarea cu Occidentul se va produce în domeniul spiritului prin limbă, în mod continuu şi sunt convins că studierea amănunţită a acestui proces va da explicaţii dintre cele mai nuanţate atât îmbogăţirii rapide a limbii literare moderne cât şi puternicului ataşament faţă de cultura occidentală a cărui vechime de cel puţin trei secole este izbitoare în ceea ce priveşte bagajul noţional al limbii române. Concomitent, vechile texte româneşti folosesc o puternică sintaxă latină (morfologia latină a amprentat serios limba bulgară), caracterizată prin densitatea frazei, prin regenţa absolută a verbului predicativ, folosirea preponderentă a dativului şi diminuarea uzuanţei prepoziţionale în construirea frazei (gerunziul ca ablativ absolut).
Pragul României moderne şi contemporane este socotit astăzi anul revoluţionar european 1848. De acum se poate spune prima dată de la stăpânirea romană şi secolul gotic de după retragerea aureliană că Occidentul european ne-a îmbrăţişat strâns, antrenându-ne în sensul expansiunii sale continentale şi mondiale; obârşiile latine au fost un foarte puternic adjuvant, dând acestei morfoze profunzimea şi intensitatea latinizării însăşi care a concurat relativa ei scurtime (inclusiv secolul „gotic”). În răstimpul exact al unui singur veac românii şi-au dobândit independenţa, statul unitar întregit, legislaţie şi administraţie europeană, în unele privinţe (votul universal) aflându-se în fruntea reformelor democratice de pe continent. Dinastiei germane de Hohenzollern şi marilor politicieni din familia Brătianu li se datorează în bună parte ritmul alert şi decis al transformărilor şi progreselor. În acest veac a funcţionat cu asupra de măsură, în toate domeniile materiale, culturale şi spirituale legea imitaţiei şi sincronismelor istorice al cărei interpret local a fost Eugen Lovinescu.
Invazia comunistă, ca şi războiul mondial ultim, au surprins România în momentul în care devenea, şi în atâtea privinţe chiar devenise, un factor activ al propăşirii civilizaţiei continentului nostru, graţie marilor şi diverselor resurse naturale, unei burghezii active şi patriotice, unei intelectualităţi de clasă europeană, formată nu numai de şcolile Apusului, ci şi de cele naţionale, unei ţărănimi şi muncitorimi profund cointeresate în dezvoltarea materială şi care vădeau înaintea celorlalte categorii similare din sud-estul european deschiderea şi interesul necesare introducerii tehnicilor agricole şi industriale de ultimă oră.
Invazia comunistă, destin comun al ţărilor din est, poate că ultima mare invazie asiatică, a afectat cel mai mult România şi i-a dat lovitura de graţie prin demonica demolare dinlăuntru efectuată de către fostul ei tiran local. Scurta durată a civilizaţiei româneşti moderne precum şi firea blândă a acestui neam de obârşie latină au făcut din el prada uşoară a hoardelor care ne-au cutreierat evul mediu şi ne-au desprins de atâtea ori de matca noastră latină şi occidentală.

Invazia comunistă, admisă de un Occident ce el însuşi se aflase în pragul distrugerii naziste, ne-a marcat pe toţi cei ce am trăit-o poate cu mult mai puternic decât pe locuitorii Daciei retragerea armatei şi administraţiei romane la sud de Dunăre.
Dacă împrejurările din ultimul veac au permis României să progreseze rapid şi relativ fără sacrificii umane excesiv de drastice, în zona geopolitică tangentă la trei sau patru mari imperii, pe al căror joc şi-a putut baza conduita politică, singură, în faţa celui mai periculos dintre ele, imperiul sovietic, ca şi ţările din jur, ea a devenit lesnicioasa pradă a gigantului bicontinental. O dată prăbuşit şi dezmembrat imperiul care şi-a asasinat zeci de milioane de supuşi, Occidentul are datoria morală ca din această năpăstuită zonă est-europeană să îmbrăţişeze şi să susţină cel mai mult ţara cea mai bolnavă dintre toate: România, spre a o constrânge să se democratizeze, întrucât resursele interne existente acum în atare direcţie sunt foarte slabe după aproape o jumătate de veac de sistematică demolare umană, spirituală, instituţională, politică, economică şi ecologică.

morf dez

manuscrise250x500