Morfologia Dezastrului

FURTUL ŞI JAFUL

În România mai mult decât oriunde în estul comunist a fost pusă în practică lozinca sovietică: „Omul schimbă natura”. În Rusia, ca şi aici, comunismul a distrus într-adevăr natura. Dezastrul biologic şi sufletesc al fiinţei a fost completat de dezastrul mediului înconjurător. Furtului mai mare sau mai mic al naţionalizării şi confiscării absolute i-a urmat jaful pe scară naţională al solului şi subsolului. Jefuită a fost această ţară şi în veacurile suzeranităţii otomane şi de către nemţi în primul şi al doilea război mondial, dar niciodată mai sistematic şi mai crâncen, trecându-se de la tunderea ce lăsa viitorului speranţa unei noi creşteri, la jupuirea care lua orice nădejde pentru totdeauna, ca în deceniile ocupaţiei ruseşti postbelice şi ale regimului comunist autohtonizat de ea.
Otomanii au luat la preţuri de ei impuse prisosul de hrană al acestor pământuri. În primul război mondial nemţii au tăiat masiv păduri în Oltenia, multe rămase până astăzi nereplantate, mai ales în zona montană. Hitler ne-a luat petrol şi grâu, dându-i lui Antonescu, în mod simbolic, un vagon de aur, furat şi el împreună cu întreg tezaurul ţării, după 23 august 1944, de la Tismana şi apucând acelaşi drum al Moscovei ca şi tezaurul trimis în ajunul primului război, spre „păstrare” la curtea ţarilor. Păstrate vor fi în veci! Dar dacă turcul lua prisosul, prin intermediul Sovromurilor şi apoi al unor contracte oneroase impuse, rusul a sorbit şi sosul, lăsându-ne literalmente doar osul.
O conductă transfera ţiţeiul ţării în Rusia, închisă în 1964 de Gheorghiu-Dej, ca palid simbol al unei şi mai palide şi lipsite de sens „independenţe”. Cu excepţia sării, rezervele subsolului (uraniu, puţinele metale neferoase) au pornit către aceeaşi destinaţie. Deforestarea a fost maximă: am ajuns astăzi pe ultimul loc din Europa; pădurile României au coborât sub procentul de 27% din suprafaţa ţării. Am asistat în Bucovina, înainte de 1964, cum se tundeau dealuri întregi. Coniferele subdimensionate erau abandonate la faţa locului, scheletele lor albite îmbrăcând relieful cu cămăşi de oase.
Imensele bălţi ale Dunării au fost secate şi „redate” unei agriculturi colectivizate şi falimentare, impracticabilă pe soluri smârcuite. Delta marelui fluviu distrusă şi ea. Lipsită de buzunarele în care să se reverse, Dunărea inunda terenuri niciodată atinse de apă. Lipsite de pădurile care să reţină umiditatea solului, râurile şi aşa sărace ale ţării, au devenit pâraie transformate în torente la tot mai desele inundaţii survenite pe cale de consecinţă.
Industria chimică şi de armament (singura aducătoare de valută pentru plimbările şi traiul de lux exorbitant ale proţopindadei) a otrăvit pe de altă parte aerul şi apele deoarece filtrele necesare costau mult prea multă valută faţă decât valorau vieţile omeneşti, fauna şi flora distruse. Până la instalarea dezastrului roşu râurile ţării aveau încă peşte, flora era foarte diversificată. Multe din plantele sălbatice de odinioară nu mai pot azi fi găsite nici în cele mai pure contexte naturale.
La câmpie, structura de cernoziom a solului a fost distrusă prin arăturile foarte adânci, excesul de îngrăşăminte chimice şi pesticide. Foarte bunei pâini a ţării i-a luat locul un grâu aproape furajer din care se obţine o făină lipsită de elemente nutritive şi intoxicantă.
Deşi inginerul Leonida, la expertiza cerută de Ionel Brătianu, răspunsese că pe râurile interioare ale ţării nu se poate obţine energie hidroelectrică, fiindcă acestea au debit mic, neconstant şi colmatează aluviuni abundente, începând cu Bicazul, comunismul a umplut cu betoane văile acestor râuri, monumente ale naturii.

Cazul limită este cel al Văii Oltului. Sub zidurile lui Mircea de la Cozia Oltul curge la deal dintr-o grosolană greşeală de calcul a inginerilor epocii lumină şi a celor de apă de ploaie, care ne conduc şi acum destinele. Întrebat de mine de ce nu au folosit sistemul nemţesc de pe vremea imperiului, al şurubului lui Arhimede montat pe pragurile naturale ale apelor, ca în cazul marilor afluenţi şi subafluenţi ai Rinului, unul din şefii acestor străluminaţi cu „lamba lui Ilici” mi-a răspuns că nu cunoaşte atare tehnică. Ei au practicat sistemul milioanelor de metri cubi de beton puse în calea unui fir sau firicel de apă, al lacurilor de acumulare ce se umpleau cu aluviuni sau din care apa fugea datorită permeabilităţii solului (cazul Bicazului).
Aerul infestat şi el de chimicale ca şi apa a dus la dispariţia păsăretului din soiuri mai puţin comune, la îmbolnăvirea populaţiei, favorizând apariţia tuberculozei endemice pe fondul de malnutriţie gravă, la degradarea florei şi la uscarea masivă a pădurilor.
Iată roadele unui regim „curat murdar”!
România era o ţară bogată şi armonioasă, cu un peisaj uman încântător, de o mare frumuseţe fizică şi sufletească. Din păcate ea este astăzi o ţară săracă, urâtă şi tristă. Chipurile patibulare sunt îngrijorător de multe. De la sate ori din oraşe au dispărut aproape cu totul figurile rasate pe care le mai putem întâlni doar la populaţia în jur de 70 de ani, sub formă de resturi „arheologice”. Un nou popor român şi o nouă limbă română au luat locul celor de altădată. Acestor feţe umane care vorbesc româna ca pe o limbă străină prost învăţată şi nu ca limbă maternă li s-a furat o dată cu libertatea şi sufletul şi neamul! Poate de aceea regimul comunist de ieri şi de azi ţine să le amintească şi să ne reamintească la tot pasul că „noi suntem români”. Nu daţi poporului vorbe mari şi goale, ci restituiţi-i ce i-aţi furat. Nu-l mai înjosiţi cu uri şovine, ci întoarceţi-i măcar simbolic ceva din cât l-aţi jefuit. Şi veţi vedea atunci că redevin români. Ori tocmai asta nu voiţi să vedeţi? Sau tocmai de asta vă e teamă?
Suntem acum o ţară murdară, plină de gunoaie, fragmente de betoane, depozit de deşeuri mortale al continentului, cu verdele natural în retragere, exhibând pământul sterp, pârjolit şi prăfos. Datorită distrugerii capilarităţii, apa s-a retras din sol până la adâncimi nebănuite şi de neadmis. Când plouă torenţial, ea bălteşte şi inundă, fără a putea intra în pământ. Suntem candidaţi la deşert! Cine să audă, dar mai ales cine să facă? Şase milioane de rurali au părăsit satele şi s-au instalat la oraş. Ei nu s-au urbanizat, dar nici nu mai vor şi de multe ori nici nu mai pot să se întoarcă la ţară. Iar legea fondului funciar nu le dă atare posibilitate. Datorită slabei calificări, nu-şi vor mai putea câştiga pâinea în oraşe, unde locurile de muncă vor fi în şi mai vertiginoasă scădere. Presa anunţă că sute de mii de ţărani de vârsta a treia nu au urmaşi. Care va fi soarta pământurilor lor pe care nu le pot şi nu au cui să le vândă?
Am ajuns o ţară săracă şi urâtă, cu sufletul pocit şi chipuri umanoide în privirea cărora nu se mai poate aprinde nici o scânteie divină, ochii reflectând tristul gol lăuntric; nu e cazul să mai minţim pe alţii şi să ne mai minţim pe noi înşine! Aşa am ajuns, aşa suntem! De la vlădică până la opincă!

Scurtul nostru răgaz istoric ne-a găsit cu mult sub Ardealul habsburgic cu care ne-am reîntregit; am recuperat şi am construit imens în două decenii, dar am recăzut apoi în miticismul valahic şi încă şi mai jos, în mistica lui, cu toate că în spatele celor două decenii se aflau în Vechiul Regat zecile de ani de domnie binefăcătoare a regelui Carol I, domnie în care tehnica şi cât s-a putut din spiritul occidental al veacului au fost implantate în România.
Încă din primii ani ai venirii sale în ţară, Carol I a fost frapat de „chestiunea ţărănească”. Nu înceta să atragă atenţia politicienilor conservatori şi liberali că într-o ţară eminamente agrară majoritatea covârşitoare a producătorilor bunurilor materiale era lipsită de proprietate. Nici un interes în afara satisfacerii minime a nevoilor vitale nu dădea producătorului agricol raţiunea existenţei sale. De altminteri el nici nu putea fi numit producător. Drept producător era desemnat moşierul şi arendaşul; ţăranul era aidoma sclavului antic, o unealtă grăitoare (instrumentum vocale). Neoiobăgia lui Gherea accentuează faptul că la marginea Europei capitaliste şi la cea a Rusiei „sufletelor moarte” se afla o ţară care „voia să intre în Europa” cu mentalităţi şi structuri feudale.
În presa, dar şi în literatura timpului, ţăranul român era înfăţişat ca hoţ şi leneş. Neavând altceva la dispoziţie decât posesiunea obştei săteşti (izlazuri, fâneţe, eventual păduri de câmpie) supusă continuu concupiscenţei latifundiare, ţăranul era un proletar rural aflat exclusiv la cheremul moşierului sau la mâna nemiloasă a arendaşului. Trăind aproape ca vitele şi împreună cu ele (reforma agrară a lui Cuza Kogălniceanu a scos din întuneric timp de 20 de ani cât a durat punerea ei în aplicare, un fel de aristocraţie ţărănească destul de restrânsă), muncitorul rural pierduse ideea de proprietate, mai ales după ce fusese deprivat treptat de micile sale posesiuni funduare în cursul târziului ev mediu românesc de către mica boierime băştinaşă de dinaintea veacului fanariot.
Aşa cum remarca I.L. Caragiale în eseul său 1907 din primăvară până în toamnă (pe care comuniştii l-au prezentat drept document acuzator al represiunii crude ce a urmat răscoalei ţărăneşti), când comisiile guvernamentale s-au deplasat la sate să întrebe ţăranii ce dorinţe şi nemulţumiri au, nici unul nu a cerut pământ, cei mai mulţi solicitând îmbunătăţirea în favoarea lor a unor învoieli agrare! Reieşea limpede că pentru a fi parte activă a Europei, societatea românească trebuia construită de la talpa ţării. Regele Carol a încercat zadarnic să-şi lămurească politicienii (ardeleanul de obârşie Maiorescu a întrevăzut şi el labilitatea formelor fără fond). El a închis ochii cu această dureroasă nedreptate în suflet, iar opţiunea sa pentru puterile centrale, pornind de la o anumită atitudine de bază convenabilă Porţii Otomane, după proclamarea şi câştigarea prin luptă a independenţei (a se vedea în acest sens şi cazul Greciei şi mai apoi al Bulgariei), va fi fost, credem, dublată de convingerea că spiritul echităţii sociale germane ar fi mai aproape decât cel francez de rezolvarea pragmatică a retrogradelor realităţi privind repartiţia venitului economiei agrare din România antebelică. Or, inexistenţa unei societăţi la sate făcea imposibilă sau în cel mai bun caz ineficientă, falacioasă construirea uneia la oraşe, atâta vreme cât acestea erau rupte la modul sistemic de lumea satelor! Autoexilarea lui Caragiale (negermanofon) la Berlin mi se pare elocventă, pe linia celor mai înainte afirmate.

Tentaţia de a explica, în asemenea momente istorice de profundă deconstrucţie fizică, morală şi intelectuală, marile coruperi prin substratul genetic (zestrea genetică) a unui neam mi se pare foarte facilă, cu totul neştiinţifică şi deosebit de laşă: ca indivizi, aruncăm o dată mai mult vina decăderii noastre (care aparţinem unei noi generaţii) nu pe o altă etnie, cum s-a incitat în trecut, ci pe etnos-ul românesc în genere, ultimul ţap ispăşitor descoperit în laboratorul diversiunilor serviciilor secrete: „Iertaţi-ne nouă păcatele voastre”!
Să ne reamintim cu pioşenie şi să ne autodojenim în cugetele noastre că ne lăsăm astfel manipulaţi, să nu-i uităm pe toţi cei ce au fost ucişi de comunism, de la victimele necugetatei şi nenecesarei campanii din Rusia (eu ştiu doar că se vorbea în Bucureştii acelei vremi că Hitler s-a opus ideii lui Antonescu de a trece Nistrul, dar că automareşalul a făcut-o, stresat de răpirea Ardealului de Nord) până la cele ale rezistenţei, ale închisorilor şi lagărelor de exterminare organizate de comunişti.
Între minciună şi furt există o legătură indisolubilă. Practicându-le pe amândouă, comuniştii au teoretizat „filosofic” legitimitatea furtului în „noua societate”. Noţiunea de „proprietate colectivă”, de „bun obştesc” la nivelul întregii ţări este un non-sens, un sofism trivial şi agresiv. Principiul repartiţiei comuniste: „de la fiecare după capacităţile lui, fiecăruia după nevoile sale” sfidează şi siluieşte legea firii. Cine se poate institui arbitrul capacităţilor şi nevoilor? Atare sfruntată axiomă este o invitaţie directă la crimă şi ea a fost lansată pentru sporirea sistemului punitiv comunist şi fundamentarea fricii ontice, în regimul societăţii închise şi al fundăturilor ei în care se tăbăceau minţile şi fiinţele.
Nu numai că ni s-au furat averile, bunurile personale, nu numai că ni s-au răpit sufletele, ne-a fost furată însăşi revolta supremă, iar prin machiaverlâcuri sărmane, dar nu mai puţin criminale, continuă să ne fie furată voinţa şi viaţa, spre profitul imoral al furilor, aproape aceiaşi ca mai înainte, acoperiţi de aceeaşi legalitate poncifă, de acelaşi cinism patibular.
Dacă spui lucrurilor pe nume şi îi numeşti pe hoţi, înseamnă atac la persoană, dacă încerci să gândeşti logic şi nu numai să te exprimi sofistic gramatical înseamnă că instigi la tulburarea ordinii publice şi a statului „de drepţi”; dacă nu eşti cumva de stânga (comunistă, neocomunistă, asasină şi procletă) înseamnă că eşti de dreapta („cine nu e cu noi e împotriva noastră”), dacă nu lauzi puterea sau nu intri în „dialog” cu ea (pentru că e mincinoasă şi în ultimă instanţă hoaţă) înseamnă că nu exişti!
Noi însă existăm chiar dacă suntem negaţi. Întregul neam românesc a fost negat de câteva zeci de mii de criminali. Mult mai puţini decât cei cărora le au luat viaţa. Ajungă-i, dacă nu i-a ajuns încă, blestemul milioanelor care există!

*

Economia comunistă ca şi cea neocomunistă, adică economia socială de piaţă, sunt amândouă în egală măsură simplu furt al căciulii. Ba încă furt al căciulii la pătrat pe seama tot mai sărăcitului cetăţean. Căci scăderea calităţii tuturor produselor oferite spre vânzare tinde către sfertul calităţii iniţiale, după „legea” veche, iar preţurile acestora urmează acelaşi ritm accelerat de creştere, după „legea” nouă!

Urmaşii declaraţi sau nedeclaraţi ori reconvertiţi pro forma sunt aşadar de două ori mai ticăloşi decât Marx; prin banii pe care-i fură populaţiei nu numai că o exploatează la modul cel mai crud cu putinţă, ci o şi îmbolnăvesc sau o trec pur şi simplu pe lumea cealaltă, conform definiţiei date acestui mod de viaţă de către „folclorul nou”: „Unde s-a construit comunismul? - Acolo unde nu-i nici plăcere, nici suspin, ci totul e multilateral dezvoltat.” Pseudoprofetul mincinos care a fost Marx declara obţinerea profitului drept cauză a exploatării, ca şi cum drept la câştig ar avea numai munca brută şi subordonată; capitalul se regenerează şi creşte de la sine, patronii pot deci muri de foame! Până la urmă toată lumea a murit de foame, cu „aşa un geniu economic”!
Întâiului semidoct al comunismului şi adepţilor săi de până azi li se pot cita cuvintele lui Cicero (Paradoxurile stoicilor, VI, 2, 24) mai pline de sens decât nonsensul originar al „filosofiei"”lor: „Căci noi recunoaştem că acei ce urmăresc îmbogăţirea onorabilă prin activitate comercială, contracte de construcţii sau arendare de pământ au nevoie să realizeze un profit"” Onorabilă, profitori ai furtului şi jafului!
Pentru ca jaful în ţările satelite ale imperiului comunist să fie prelungit cât mai mult posibil şi pentru ca imperiul militar să evolueze, vezi Doamne, către un imperiu bazat pe relaţii economice, Uniunea Sovietică a impus acestora crearea unor giganţi industriali dependenţi de materiile prime pe care ea urma să le livreze. Au apărut aşadar imensul combinat siderurgic Nova Huta, în Polonia, cel de la Galaţi, în România, care funcţiona încă de la început cu un milion lei pierdere planificată pe zi, precum şi cel de la Varna, tot atât de păgubos. Pentru a consuma metalul acolo produs au apărut marile şantiere navale, industria de armament şi aşa mai departe, totul nefiind decât pseudomorfoză economică, ritual primitiv şi brutal menit să „confirme” o religie mincinoasă. Pagubele pe care atare „realizări” le aduceau erau şi sunt încă uriaşe (acolo unde aceşti monştri mai funcţionează), iar consecinţele lor vizibile în deteriorarea tuturor factorilor implicaţi.

morf dez

manuscrise250x500