Morfologia Dezastrului

MINCIUNA ŞI MINŢIREA DE SINE

Dacă mizeria estropiază sufletele şi urâţeşte chipurile, minciuna endemică aşterne peste ele fardul perversei ticăloşii, iar minţirea de sine pune pe deasupra lustrul alienantei, seninei şi automulţumitei imbecilităţi.
Desigur, s-a minţit de când lumea şi oriunde, minciuna trecând drept virtute faţă de adevărul lui Palamedes, fiind inspirată chiar de zei pentru a li se împlini voinţa, ca în cazul Calului troian, ori teoretizată sofistic drept temporară depăşire a unei aporii rezolvabile în calea căutării adevărului (alétheia) la vechii greci.
Niciodată însă n-a existat un continent al minciunii, cum a fost cel comunist, o Atlantidă a abjecţiunii a cărei scufundare a dat la iveală străfundurile ei luciferice, cu monstruoase fenomene produse unde nu te aşteptai sau te aşteptai mai puţin.
Despre valoarea catabazică a minciunii a mai fost vorba în cursul acestor eseuri; potemkiniada ei prelungită şi atotcuprinzătoare duce la atrofierea şi dispariţia criteriului adevărului, la schizofrenizarea în masă, impusă ca practică generalizată de regimurile comuniste care în această direcţie au depăşit abjecţiunea nazistă.
De la trompe-oeil-ul organului numitului simţ la cel al spiritului, estropiat pentru restul existenţei sale. De aceea exercitarea logicii şi cunoaşterea adevărului devin cu adevărat imposibile chiar pentru cei care, lipsindu-se de avantajele materiale pe care ignorarea lor le poate aduce celor în cauză, vor să şi-o depăşească, să iasă din nevolnicul lor destin. Ieşirea însăşi este îngreunată de minţirea de sine, epifenomen al minciunii coercitive, ideal vizând apariţia şi chiar omniprezenţa omului nou.
Îmi vine în minte un exemplu, cred, elocvent. Barocul era, desigur din motivele cunoscute (reacţie la Reformă), un stil al grandilocvenţei mincinoase. La cererea Vaticanului (pe atunci Statul papal), Cavalerul Bernini construieşte la Roma biserica Sant'Andrea al Quirinale. Strâmtimea locului îl obligă la un plan oval, cu altarul opus intrării, pe diametrul mic. Iluzia avea să joace aici rolul principal, dominant chiar. Un portal impunător îţi îndreaptă paşii în spaţiul interior ce ţi se pare dintr-o dată vast şi credibil de vast prin practicarea a zece nişe adosate peretelui incintei, lăsând impresia că sunt, ca la Panteon, practicate în chiar grosimea acelui perete. Trompe-oeil-ul picturii confirmă intenţia hiperbolică a soluţiei arhitectonice. Te deplasezi în jurul incintei sub impresia luminii lanternei centrale şi a celei prelinse prin fereastra portalului. La fiecare pas trompe-oeil-ul îţi deschide noi aspecte ale poncifei vastităţi: coloane gigantice, pilaştri măreţi fugind spre o cupolă comparabilă cu a lui San Pietro. Nu poţi realiza, cu oricâtă străduinţă, adevărata înfăţişare interioară a edificiului. Dintr-un singur punct pictura nu te mai minte frumos, grandios. Este acel punct mort al trompe-oeil-ului unde toate perspectivele se anulează, întreaga grandilocvenţă spaţială se prăbuşeşte, dar nici în acest punct mort nu poţi cunoaşte realitatea spaţiului în care te afli. Minţirea de sine şi-a împlinit opera. Spre deosebire însă de adevăr, care implică îndoiala, minciuna are fisuri care-i certifică falsul. Nu ştii cum arată în realitate edificiul unde te afli, nu cunoşti adevărul, ştii însă, în punctul mort, că tot ce ai văzut este fals. Fals şi urât, căci corruptio optimi pessuma.
Această mică-mare lume închisă, cu fundăturile ei, minusculele nişe de care aminteam, îţi provoacă în final sentimentul claustrofobiei stârnit de raportarea interioară a puţinilor paşi făcuţi, la diversitatea şi grandoarea perspectivelor.

Scapi de ea ca prin minune printr-o exiguă uşă laterală şi pe o scară abruptă te trezeşti de pe crepidomă în curte, în spatele zidului împrejmuitor de după care, din stradă, nu zăreşti nici o clădire. Constaţi cu uimire că magnificul portal ţi-a întins o cursă şi că de fapt intraseşi într-o strâmtă capelă ovală ale cărei dimensiuni erau rizibile din afară. Îţi trebuie un oarecare timp să te dezmeticeşti: o perioadă de tranziţie, de trezire din coşmarul unei lumi închise şi al fundăturilor ei.

*

Luând act de adevărul edificiului berninian nu înseamnă, mutatis mutandis, că ţi-ai şi însuşit criteriul adevărului. Minţirea de sine este un sistem paideatic deformant: respingerea lui nu e tot una cu demantelarea sa, ori că el a devenit inoperant în rândul semenilor pe care i-a (de)format. O restructurare e dificilă şi îndelungă, iar societatea merge înainte cu cei astfel structuraţi.
Cei ce s-au putut opune minţirii de sine, în genere personalităţile puternice, minoritare ca număr, tot mai diminuabil în sensul strategiei ideologice comuniste, îşi pot reconstrui semenii în măsura în care mai funcţionează puterea exemplului interzis şi legea imitării acestuia.
Dar imitaţia gregară, constituentă a minciunii comuniste, nu este tot una cu legea imitaţiei, cu mimesis-ul paideatic al societăţilor deschise, mai ales când tónos-ul perioadei de tranziţie înclină, prin însăşi mulţimea indivizilor care compun societatea, către trecutul comunist şi lumea sa mincinoasă şi nu mai puţin spre viitorul privatizării şi al lumii deschise.
Cine va clădi însă societatea deschisă şi va restabili criteriul adevărului? Conducătorii comunişti de ieri? Victimele supravieţuinde ale comunismului de alaltăieri? Tinerii de mâine sau poimâine? Trebuie să se ţină seama că orice societate se împarte în două grupuri mari, care ambele îi dau consistenţă şi sens: creatorii activi şi consumatorii pasivi. Despre consumatorii pasivi se va vorbi în eseul următor. Să ne oprim acum asupra creatorilor!

*

În lumea noastră post-totalitară comunistă, prin creatori se înţelege încă „creatorii bunurilor materiale”, adică acei roboţei subdezvoltaţi care în serie ierarhică acţionează la „indicaţiile” unui falocrat ideologic unic şi absolutist. Regimul neocomunist (postcomunist) nu concepe decât ca pe un comandament al momentului (oricând reversibil, în optica sa actuală) privatizarea şi iniţiativa privată. Cât despre cea din urmă, el îşi doreşte o privatizare dirijată, deci lipsită de motorul ei, iniţiativa, şi înhămată la carul pus înaintea boilor al economiei sociale de piaţă. Aceasta este însă optica proţopindadei consumatorilor pasivi care sunt politrucii de tranziţie.
Cum banul nu are miros, nici privatizaţii acestuia nu mai pot fi umilii servitori ai proţopindadei politruce. Comunişti sau necomunişti, securişti sau nesecurişti, o dată intraţi pe făgaşul capitalismului eficient ei s-au desprins din magma amorfă a vechiului sistem, plasându-se net şi de facto pe poziţii adverse. Ei constituie partea recuperată şi progresistă a actualei societăţi româneşti, care face, care produce, care capitalizează şi şi sporeşte capitalul, care a încetat a fi parazită şi care a devenit din activă, reactivă.

Una din erorile fundamentale ale regimului comunist este aceea că el confundă sau face totul spre a acredita ideea că scurgerea timpului e egală cu progresul şi că acesta se întemeiază nu pe verbul a munci, ci pe a activa, adică pe politizarea muncii. În optica „activismului”, munca nu e numai producătoare de valori materiale, ci de valori politico-materiale, incompatibile cu economia de piaţă; ea produce nu „plusvaloare”, ci pseudovaloare, atare minciuni capitale ale acestui regim cimentându-se prin minţirea de sine la a cărei origine s-a aflat Marx. Toată potemkiniada edilitară, industrială, economică ori ecologică din jur (în special de sorginte ceauşistă) ascunde ca plasa ţiganului regresele în toate domeniile societăţii noastre.
În momentul de faţă această societate românească nu mai poate fi construită întru adevăr de sus în jos, ca după 1848. Întâi de toate fiindcă în vârful ei se află toate elementele reacţionare şi parazitare ale vechiului regim. Este firesc pentru oameni care au câştigat putere sau bogăţie de pe urma unei revoluţii pe care nu ei au făcut-o, să dorească a fosiliza momentul când au preluat total controlul asupra ei. Pseudodemocraţii puşi în fruntea bucatelor, ori pe care masiva restauraţie de personal i-a readus „printr-o nouă rotire” la standingul avut altădată, nu mai pot găsi în clasa avută a regimului precomunist o ranforsare întrucât această clasă nu mai există ca urmare a confiscării totale a bunurilor producătoare de capital. Cu alte cuvinte furii profitori ai acestei revoluţii nesperate şi ai averilor etatizate ori „ale statului” nu numai că trebuie să-şi apere singuri cu colţii şi ghearele privilegiile şi averile dobândite, ci să şi restituie supravieţuitorilor clasei avute precomuniste un minimum din ce se mai poate restitui după jaful prin care regimul din care s-au născut au trecut-o. Şi asta nu dintr-un simţământ de firească dreptate sau de solidarizare întru proprietate, ci constrânşi de obligaţiile asumate faţă de Occident şi de poliţele pe care le-au semnat acestuia pentru propria lor securitate şi bunăstare!
Societatea românească viitoare se va naşte după un cu totul alt model decât cea studiată de Caragiale în vestitul său eseu Politică şi cultură, tipărit prima oară în „Epoca” din 18 oct. 1896.
Mai întâi fiindcă premisele sunt cu totul altele. Economia românească megalomană, neeficientă se bazează pe o industrie îmbătrânită fizic şi moral şi despre care nu putem cunoaşte încă adevărul întrucât în arealul acesteia acţionează din pricina fricii de şomaj, epifenomen al nerentabilităţii funciare, o tot mai intensă reluare a minciunii şi minţirii de sine. Cele şase milioane de rurali declasaţi grevează puternic asupra ei. Aceştia vor constitui pentru multă vreme plebea stipendiată a Romei, piatra de moară atârnată de gâtul privatizării, destinatarul famelic al hibridei economii sociale de piaţă! Puterea de acum ţine să rămână cu orice preţ la putere şi să plătească oricât pentru aceasta, mai ales că plăteşte din punga publică. Iniţiativele ei în ce priveşte reconversia şi capacitatea de a o pune în practică sunt nule.
Opoziţia ar încerca formule mai puţin anchilozate în trecutul comunist, mai îndrăzneţe, chit că nu va eradica problema ce va greva creditul ei până aproape de anulare în rândul populaţiei reactive. Momentul adevărului va veni atunci când tot mai mulţi membri ai societăţii civile viitoare vor ieşi de nevoie din sistemul minciunii şi din pseudoliniştitoarea masturbare a minţirii de sine.

Căci va veni timpul când toţi aceştia vor realiza că produc mult mai puţin decât consumă, iar cei care produc mai mult decât consumă vor refuza să-i mai întreţină, obligaţi de statul neocomunist, niciodată falimentar fiindcă el este exploatatorul prin excelenţă şi cel care lezează şi batjocoreşte necontenit drepturile omului.
Cine vor fi constructorii viitoarei societăţi româneşti şi ce vor avea ei de construit? Răspunsul trebuie dat în ordinea inversă a întrebării.
Societatea românească etatizată comunistă a fost construită - aidoma celei precomuniste - de către stat, la începuturile sale, precum arăta Caragiale, adică de statul comunist impus de trupele ruseşti de ocupaţie, în folosul ocupantului şi nu al poporului român, ca acum mai bine de un veac.
De reconstruit nu va fi altceva decât firescul. Şi acesta nu înseamnă numai decomunizare. România de azi nu se mai poate întoarce la România anului 1938. Nu acela ar fi firescul ei actual! De aceea spuneam că adevărul nu numai că ne este ascuns de un inextricabil trompe-oeil, ci poate fi cunoscut doar în măsura depăşirii continuei aporii. Toate frânele iniţiativelor trebuie lăsate libere până la limita evitării pericolului de a cădea în haos. Cine să le lase treptat din mână? Statul! Cine să le preia? Iniţiativa privată liberalizată de mania dirijistă directă sau indirectă. E greu să te lepezi de năravuri, dar este imposibil, ca Putere, să le supravieţuieşti. Oricare ar fi acea putere!
După părerea mea, gândirea economicului, a culturalului, a socialului trebuie reluată din perspectiva anilor '60, iar excedentului de lumpeni rurali declasaţi prin mutare la oraş să li se permită a-şi câştiga existenţa prin împroprietărire, ca agricultori. Se va vedea ce se alege! Să se permită funcţionarea exclusivă a criteriului valoric, adică acel al adevărului.
Este greu de presupus că o societate grav bolnavă ca a noastră se va vindeca de la sine fără aplicarea unor terapii bine gândite. Politicienii de astăzi trebuie a fi preocupaţi înainte de toate de felul, calitatea şi adecvarea terapiilor. Dacă psihologia socială este folosită acum pentru manevrarea politică a maselor, ea va trebui utilizată în scopul asanării economico-sociale a lor, asanare pe care puterea politică să fie gata să o servească.
Cine vor fi cei care vor construi viitoarea societate românească, pansându-i şi vindecându-i rănile actuale? Vor fi desigur acei oameni denumiţi de noi intelectuali, în sensul strict specificat în eseul intitulat Scurt tratat despre prostituţia intelectuală, adică aceia dintre concetăţenii noştri care, hotărându-se a se vindeca pe sine, vor avea privirea îndreptată şi către aproapele lor.
Vor fi, în al doilea şi nu în ultimul rând, toţi cei ce vor năzui către spiritualitatea occidentală, către structurile acelei lumi, către integrarea europeană, către pace şi filantropie, în sensul originar al acestui cuvânt.
Vor fi toţi aceia care cred în valorile imprescriptibile ale onestei şi lipsitei de megalomanie periferică culturi naţionale. Toţi care se străduiesc în mod onorabil să îmbogăţească sensurile şi raţiunile existenţei noastre ca indivizi şi ca popor. Toţi cei ce vor să transforme vieţuirea pedestră şi apteră în plăcere de a trăi şi de a rosti adevărul. Poate că la început acesta va supăra, dar mai apoi va face mult bine.

Va trebui să ne deprindem a fi îngăduitori cu adevărul căci el nu este nici unic şi nici proprietatea exclusivă a cuiva. Este printre foarte puţinele bunuri spirituale colective. Să nu fim necruţători decât cu minciuna şi epifenomenele ei! Democraţia se apără cu greutate pentru că nu se poate folosi de armele tiraniei, căci s-ar transforma pe dată tocmai în ceea ce combate.
Dacă perioada de tranziţie va fi regizată numai de actuala putere, aceasta ar însemna mincinoasa dăinuire a ei, neclintită pe făgaşul de unde a purces şi pe care-l ştim către ce duce. O reală şi credibilă tranziţie înseamnă şi o tranziţie a puterii, altfel societatea noastră realmente bolnavă, şi recunoscută de toţi ca atare, ar părea suspect de sănătoasă, ori tot atât de suspect ataşată ideii de a nu voi să se mai facă bine! Sau cumva tocmai cei ce şi-au asumat răspunderea să o vindece, o intoxică şi mai mult? Oare puterea lor nu rezidă chiar în numărul îngrijorător de mare al consumatorilor pasivi (reactivi, ori mai degrabă reacţionari), în cel al adepţilor misticii miticismului, al acelora care au imprescriptibile drepturi „şi după legea a veche şi după cea nouă”?
De mare cinstire se bucură în ţara noastră minciuna de vreme ce turiferarii ei, marii preoţi ai ticăloşiei, cei ce-au „minţit poporul cu televizorul” după ce au fost prea plecate slugi ale tiranilor, ori şi-au închinat proprii lor copii preamăririi acestora, ca într-o exorcizare a execuţiei pe care n-au putut-o anula, sau şi-au împins în moarte vlăstarele spre a fi pe placul mofturilor pezevenghilor stăpâni - de mare cinstire se bucură deci lătrătoarea minciună (până nu ni se va spune primejdiosul adevăr nu ni se poate pretinde a crede că ea s-ar numi înaltă strategie întru salvarea interesului naţional şi a statului) - Scylă a sufletelor pierdute şi a minţilor schizofrenizate până la paranoie, dacă ea e răsplătită cu fotolii academice, cu premii internaţionale cumpărate de chiar puterea bastardă.
Restaurarea acestei largi şi preacinstite profesii s-a făcut cu firescul şi iuţeala ce ne îndeamnă a-i presupune un substrat istoric aproape de natură religioasă. Substratul istoric al neocomunismului este comunismul însuşi, comunismul existenţial ca religie a minţirii de sine.
Ca şi indivizii, popoarele nu au memorie; nu au mai ales memoria lucrurilor neplăcute, ci o oarecare intuiţie bazată pe o anumită experienţă care le nuanţează comportamentul. Restauraţia minciunii şi a minţirii de sine stăvileşte forţa elementului înnoitor procapitalist. Deşi el ar trebui încurajat de către stat, este dimpotrivă disuadat în favoarea mentalităţii consumismului pasiv (reactiv), retrograd, care se complace a muri lent o dată cu întreaga societate, dacă se poate, şi se poate, edificându-şi un mormânt „colectiv” şi evident, prin chiar acest caracter colectiv, venerabil! Fiindcă ţelul suprem al celor ce socotesc în chip maladiv că trebuie să fie întreţinuţi de alţii e să-i ucidă pe cei care îi întreţin. Ca să nu li se vadă parazitismul ce nu mai poate fi ascuns!

morf dez

manuscrise250x500