Morfologia Dezastrului

SOCIETATEA ÎNCHISĂ ŞI FUNDĂTURILE EI

Ca urmare a urbanizării forţate, înţeleasă drept „dezvoltare, progres”, în societatea închisă a apărut imensa categorie a consumatorilor pasivi. Nu vreau să spun că aceştia nu produc chiar nimic sau nu au produs niciodată nimic: ei au mimat creativitatea; ai au activat cu precădere sau au „muncit” cu cumpătare la locul lor de muncă destinat de puterea comunistă prin „planificarea” ei şi serviciile sale de cadre. Aceşti băieţi buni sau femei de treabă, aceşti „oameni de bine”, aceste mase de manevră potenţiale dar mereu prezente au constituit şi constituie 2/3 din forţa „activă” a societăţii româneşti. Pe la începutul anilor '70 şi totodată al marii migraţii spre Occident, muncitorii calificaţi şi foarte eficienţi se considerau a constitui 1/3 din numărul clasei lor. O altă treime era utilizabilă ca anexă îndrumată, iar ultima eminamente parazită, dacă nu contraproductivă.
La această ultimă treime contraproductivă muncitorească venea să se adauge masa „muncitorilor” din comerţ şi toată pletora „responsabililor” de diverse ranguri, trăind cu toţii din furtul şi piaţa neagră perfect organizate şi înfloritoare sub pojghiţa riguroasei discipline sociale a comunismului totalitar ceauşist. Toată această lume parazitară, consumist-pasivă, a ocupat majoritatea apartamentelor construite de stat (dintre toate ţările comuniste România avea cel mai mare ritm în această direcţie), şi le-a mobilat, şi a cumpărat cărţi pe care nu le-a citit fiindcă printre mobile figurau neapărat bibliotecile ce trebuiau neapărat umplute cu decorul lor de rigoare (literatură serioasă, căci cea lor accesibilă nu se publica). În fine şi-au cumpărat automobile. Mai trebuie să adaug că mâncarea le venea aproape pe gratis, fie de la rudele rămase la ţară şi care tindeau să se stabilească la oraş utilizând trambulina urbană a celor veniţi mai înainte, fie din „comerţul socialist” din care se înfruptau cu bunuri pe care în parte le comercializau pe sub tarabă, sau la domiciliu, dacă erau transportabile.
Aceşti indivizi au fost şi vor rămâne baza electorală a regimului neocomunist postrevoluţionar. La care se adaugă aproape întreaga aparatură coruptă a statului încă de „drepţi”. Evident, armata nu face politică, dar nici excepţie.
Procentul ridicat al celor ce n-au votat cu comuniştii ori cu neocomuniştii se datorează utilizabililor ca anexă îndrumată şi ţăranilor care au reprimit atributul ştirbit al fostei lor clase din mâna actualei puteri.
În fine, marii majorităţi a „consumatorilor pasivi” le au fost dăruite în proprietate locuinţele deţinute în calitate de chiriaşi ai statului. Spun dăruite fiindcă le-au plătit cu o modică sumă de lei devalorizaţi după 1990! (Cei care au fost nevoiţi să şi construiască apartamente pe care le-au achitat în rate lunare vreme de 20 de ani, neputând beneficia din motive politice de prioritate la apartamentele de stat, au votat în genere cu opoziţia). Majoritatea categoriei în chestiune a ieşit la pensie, chiar înainte de vârstă prin efectul unei legi speciale, emisă imediat după Revoluţie. Regimul şi a plătit astfel cu asupra de măsură oamenii care l-au servit şi care s-au autoservit, pentru ei închizându-se „ochii şi urechile regelui”! Desigur, dacă nu le trecea cumva prin cap să mişte în front. Dar nu le trecea!
Deşi unii dintre ei realizau calitatea abjectă a „propăşirii”, aceasta devenea ipso facto un motiv în plus al minţirii de sine. Copiii acestei lumi i-au moştenit mentalitatea şi o dată cu ea supuşenia. Ei deţineau cea mai sănătoasă „origine socială” cu putinţă: erau fiii unor declasaţi ajunşi.

Ei şi părinţii lor au înfăptuit ceea ce astăzi constatăm a fi dezastrul societăţii româneşti. Închiderea acesteia era asigurată de tocmai impermeabilitatea mentală şi socială a categoriei în discuţie. Caracterul etatizat al venitului naţional era însă adevăratul lacăt al închiderii.
Unor astfel de oameni le poţi rosti adevărul de zece ori pe zi. Zadarnic! Deocamdată! Dar acest adevăr şi altele de ei altfel înţelese vor duce la diminuarea sensibilă a minţirii de sine. Aceşti ab origine bolnavi de abulie, pensionarii de drept şi „de suflet” ai mentalităţii comuniste iau tot mai mult act că ceva s-a schimbat, că vremea lor începe să apună, că restauraţia lor e doar un moment luminos, ultimul, urmat de amurgul ineluctabil. Prevăzătorii şi puţinii intrepizi au trecut în tabăra opusă. Cotizând pentru matricea originară, s-au privatizat cu ajutorul şi consimţământul acesteia, fără să bănuiască acum că foarte curând îi aşteaptă clipa opţiunii radicale: ori bolnav neajutorat, ori muncitor sănătos!
Lumea minţirii de sine a fost şi este încă lumea nemuncii. Şomajul selectiv o pândeşte. Pentru a limpezi lucrurile nu e nici de departe nevoie de un război civil care a dezagregat Iugoslavia, unde Serbia parazită, comunistă şi consumistă trăia pe spatele celorlalte republici, fără a voi să cedeze nimic din privilegiile ei multe şi nemeritate. În climatul nostru, cel al „comunismului existenţial”, religie a consumiştilor pasivi şi parazitari, privatizarea, dar cea adevărată, e mult mai eficientă pentru stoparea dezastrului românesc decât dezastrul iugoslav, cu care suntem ameninţaţi de către Putere, ieşit la rându-i dintr-o privatizare anemică, dirijată, pseudomorfotică, aşa cum a fost sistemul economico-social al lui Tito.
Redutele încă inexpugnabile ale societăţii româneşti închise sunt fundăturile ei. Adică „francmasoneriile” celor ajunşi prin contraselecţie în situaţia denumită eufemistic de consumişti pasivi, sau mai pe şleau spus, de paraziţi cu carte de muncă sau talon de pensie, după vârstă sau după cum e cazul.
Se va replica oricum că cei din urmă nu mai pot bloca reconstrucţia. Direct nu, dar voturile lor ştim unde vor merge, poate chiar şi după moarte, în bună tradiţie „democratică”! Căci aceştia au dat deja un nou înţeles cuvântului democraţie. Pentru ei democraţia este starea de beneficiari ai regimului totalitar din care tiranul a dispărut. Antidemocratică este orice măsură care le-ar ştirbi privilegiile, ca de pildă retrocedarea caselor naţionalizate de care beneficiază în bună măsură.
Mai bine de un milion de votanţi se înghesuie în acestea din pivniţe până în poduri, fiecare cum s-a putut căţăra, căci traiul în comun al puilor de cuci în cuib străin este încă una din fundăturile psihice ale societăţii româneşti închise.
O alta este mentalitatea că întreprinderea la care lucrează utilizabilul îndrumat îi aparţine ca bun personal de la care trebuie în continuare să primească beneficii şi faţă de care n-ar avea obligaţia de a munci, ci doar pe aceea de a fi prezent fizic şi zilnic la orele de semnare a condicii, ori de pontare. Reducerea birocraţiei este împiedicată de dispoziţii legale anume, în vigoare şi azi.
Aidoma bolgiilor infernului dantesc, una dintre cele mai largi fundături este cea a misticilor miticismului. Tagma amploiaţilor de tot felul, care sugrumă la nivelul practicii imediate orice iniţiativă. Oblomoviştii de import şi de tradiţie!

Având o burghezie productivă puţin numeroasă, România modernă şi-a rotunjit-o cu amploiaţii bugetivori. Administraţia fostă şi actuală a statului.
Dintre fundăturile redutabile nu trebuie să uităm menţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti, cu sertarul ei aferent al cooperatiştilor exploataţi şi al foarte bogatelor lor „cadre de conducere”. Pe spinarea celor dintâi trăieşte în belşug o liotă de sterili mânuitori de hârtii, o armată de neveste şi amante de „şefi”.
În societatea comunistă închisă fiecare profesie îşi avea bolgia ei anume, fundătura specifică. La nivelul acesteia se produceau mutaţiile mentale ce dădeau caracteristica lumii stătute şi totalitare. Acolo se punea individului eticheta sa definitivă, de care nu mai putea scăpa toată viaţa. Atare „bresle” medievale nu vizau însă calificarea superioară a membrilor, ori protecţia lor socială, ci asigurau supravegherea, stăpânirea şi ratarea lor, adică depersonalizarea necesară siguranţei statului comunist.
Şi aici intervine o chestiune cel puţin bizară. Cu toate că invocă progresul (conceput, cum am spus, ca trecere a timpului), specializarea, calificarea (la locul de muncă), ori policalificarea, cu toate că organiza în felurimea profesiilor un învăţământ de „reciclare” pentru a fi la pas cu „cuceririle ştiinţei şi tehnicii”, regimul comunist urmărea exact contrariul. El se temea de profesionalism în masă, admiţând înalta calificare doar pentru slujitorii direcţi ai proţopindadei.
Pentru a-i descalifica pe muncitorii calificaţi, nu doamne fereşte a le aduce calificarea la nivelul tehnicii recente occidentale (la ce bun?), comunismul transforma toate „reciclările” (strict necesare în capitalism) în actualizări politice ale „sarcinilor” meseriei fiecăruia, ori cel mult în „împărtăşirea experienţei ţărilor socialiste surori”. Mimarea, forma fără fond, erau încă o dată, dar cu alt sens, la ordinea zilei. Mai mult încă, pentru ca deconstrucţia să fie desăvârşită s-a inventat policalificarea. Strungarii erau invitaţi astfel să urmeze cursuri de electricieni, electricienii pe cele de turnători sau laminorişti şi aşa mai departe. Este inutil să mai amintesc de haosul rezultat care viza atomizarea şi a acelei părţi profesioniste a clasei muncitoare. Pentru fiecare diplomă de calificare în plus muncitorii primeau încă câteva sute de lei la salariu. Se mergea astfel pe ideea „specialistului multilateral dezvoltat” ce ţintea în final idealul strategic al ceauşismului: „rotirea cadrelor” care-l scutea pe tiran şi pe regimul său de toate primejdiile, distrugând implicit posibilele camarile domeniale care i-ar fi stânjenit controlul direct.
Şi totuşi marele cârmaci accepta în mod conştient şi deliberat să fie minţit, cu toate că din când în când condamna „raportările inexacte”, fiindcă astfel el contribuia la generalizarea şi întărirea minţirii de sine a supuşilor.
O fundătură redutabilă era cea a „sectorului suflete”, unde scriitorii, „ingineri ai sufletului omenesc”, jucau un rol de frunte. Dar nu vreau să revin asupra acestei chestiuni, chiar referindu-mă la factologia vulgară şi infamantă a trepăduşilor mărunţi. Retrimit de aceea la Appendix probi, pentru semnificativul dramatism al elitei breslei.
În fine, fundătura egalitarismului populist mi se pare cea mai pestilenţială bolgie a infernului din care n-am ieşit încă. Ea este obârşia „comunismului existenţial” al cărui substrat istoric l-am creionat într-unul din eseurile anterioare. Majoritatea covârşitoare a consumiştilor pasivi fiind declaraţi aleşi prin contraselecţie din rândul lumpenilor rurali sau suburbani, ei erau evident cu toţii egali unul cu celălalt.

Activ era doar un fel de snobism al funcţiei politice sau al mai apropiatei poziţii faţă de centrul puterii. Şoferul unui ministru era evident superior şoferului unui director şi amândurora le era superior (de multe ori chiar în grad) şoferul şefului Securităţii.
Atare egalitarism primar forma totodată suportul teoretic şi practic al „democraţiei comuniste”. Iar această democraţie, eliberată de vârful ei tiranic dar necesar oricărei plebe trândave şi ignorante pentru a fi stăpânită, şi-a păstrat faţă de majoritatea electoratului semnificaţia ei funciară de batere pe burtă sau de democraţie întru adulmecarea împreună a obielelor.
Surprinzător de semnificativ e şi faptul că, din raţiuni tot electorale, nimeni nu explică astăzi pe şleau această realitate şocantă, lăsată să plutească încă în confuz, sperându-se că viaţa şi practica socială o vor îndrepta. Fundamentală eroare, căci dăinuirii ei se alătură mai vechiul dispreţ comunist faţă de muncă, ducând la calificarea peiorativă a efortului creator de orice natură va fi el.
Surprinzătoare dar semnificativă e în atare direcţie atitudinea unor intelectuali umanişti care nu păreau că-şi vor îndrepta vreodată chipul către putere. Dispreţul acesteia faţă de ei este acum mult mai puternic decât respectul ce cred a li se cuveni. Şi cum să fie altfel când ei înşişi fac totul spre a şi-l atrage pe primul. Sunt stăpâniţi de monomanie şi autocratism. Au încă mentalităţi şi comportări totalitare. Fac încă semne de complicitate Puterii, cu ochiul şi cu mâna.
Televiziunea le caută colaborarea „prestigioasă”, presa le cultivă ramolismentul „chic”, radioul le difuzează glasul profund, răscolit de cugetări moraliste, în vreme ce moralmente ei au dat chix din momentul exprimării lor libere. În această prăbuşire generală a valorilor, valoarea lor, câtă e, s-a opacizat şi ea. Dacă s-au fălit înainte de '89 cu o dizidenţă vagă şi mondenă, nu pot suporta acum nimicul căruia se simt destinaţi, ca noi toţi.
Cu cei ca ei, ori cu măruntele şi sinistrele lor replici trepăduşe s-a umplut fundătura asasinilor ideologico-intelectuali, care au anulat tot ceea ce li se opunea spiritual, în sensul adevărului adevărat! Şi nu vreau să spun mai mult pentru a nu le deveni mai lesnicioasă pradă. Căci clericus clerico lupissimus! Ca să nu mai amintesc de „băştinosul” cânticel comic fredonat pe leit motivul Operei de trei parale: „Moromete scoate boii/ să se ducă la arat,/ musca însă îi dejugă/ şi - trimite la «creat»”.

*

Şi pentru că tot a venit vorba, care ar trebui să fie într-un astfel de dezastru rolul adevăratului umanist? Las deoparte puerilul şi complexatul concept noician al „culturii de performanţă” care cel puţin mie nu-mi evocă nimic altceva decât sportul de performanţă, turnul de fildeş şi planificarea „performantă” de un geniu naţional (de preferinţă român verde) la un milion de locuitori (pe an sau pe generaţie?).
O emisiune a Televiziunii purta titlul niţel cominatoriu „Încotro, d-lor intelectuali”? În finalul grăbit al acesteia s-a pus o şi mai presată de timp întrebare (a cărei sorginte e de bănuit): „ar sacrifica intelectualul ori umanistul vreunul din principiile netranzacţionabile de dragul uşurării soartei poporului său?” Unii mai pripiţi dintre participanţi (şi pe pripă se şi conta) au răspuns că da. Alţii au replicat că o renunţare de principiu, fie şi parţială, pentru binele temporar al poporului, sau în numele lui, poate duce la mari dezastre pe care nimeni, dar absolut nimeni dinlăuntrul acelui popor nu şi le poate asuma. Ar însemna o pierdere a neamului şi o trădare a acestuia!

Rolul umanistului într-un atare moment de adâncă prăbuşire trebuie să înceapă prin a face radiografia răului multilateral proliferat. El trebuie să spună cui vrea să audă, ba chiar şi celor ce nu vor, adevărul aşa cum îl percepe. El trebuie să-şi certe concetăţenii rătăciţi şi prăbuşiţi în dezastru, să-i certe demonstrându-le logic că ascunderea în continuare a răului (indiferent din ce „înalte” motive), că minţirea de sine, că automatismele comportamentale viciate amplifică răul, nu-l fac să dispară.
Adevăratul umanist va pleda pentru autoreeducare, recomandând fiecăruia nu atât modelul său propriu, ci datoria individului de a stărui în ameliorarea eului corupt. Trebuie să fim proprii noştri dascăli atâta vreme cât ortodoxia, supusă puterii laice, este incapabilă instituţional şi profesional să fie un director de conştiinţă. Întâia noastră datorie este să spunem lucrurilor pe nume, exorcizând astfel răul, cu orice risc, căci a sosit ceasul să ni-l asumăm. O societate liberă, deschisă şi democratică trebuie câştigată cu sacrificii. Numai prin autoreeducare putem accede din dezastru la ea. Să fim cu noi înşine revoluţionari şi exigenţi înainte de a o pretinde altora, pentru a putea să le pretindem!
Apoi un umanist trebuie să apere şi să sporească realităţile culturii căreia aparţine. El trebuie să îndemne la lectura clasicilor, singura cale de a îndrepta mulţimile către adevăr şi căile specific naţionale de atingere şi traducere în practică a lui.
Un umanist trebuie să facă politica culturii şi a spiritului naţional încadrat în civilizaţia europeană a cărei parte s-a constituit de veacuri.
Un umanist trebuie să se afle mereu în opoziţie spre a veghea la rectitudinea oricărei politici, ştiute fiind poftele nemărginite ale oricărei puteri şi uşurinţa acesteia aproape proteică de a lua formele cele mai diverse şi deseori maligne, după cum Aristotel însuşi a arătat.
Un umanist se va abţine de la indicarea soluţiilor particulare în orice domeniu care-i depăşeşte competenţa. Lumea crede că a face politică e capabil fiecare. Politica de care e capabil fiecare şi pe care este obligat să o facă este să se prezinte la urnă şi să voteze după cum îi dictează conştiinţa. Pentru aceasta trebuie mai întâi să o aibă. Umanistul are datoria să-i ofere repere. Nici soluţii, nici să-l dăscălească, nici măcar să-l sfătuiască. Cu cât o va face mai mult, cu atât va distruge liberul arbitru al fiecăruia. Chiar dacă el nu există, se cade a presupune că există, că trebuie să existe. Să-i dăm deci putinţa de a exista prin cultură, prin contactul cu cultura pe care umaniştii o creează şi o pun la dispoziţia concetăţenilor lor!
În raporturile umanistului cu puterea neocomunistă poziţia sa nu trebuie să fie câtuşi de puţin cea a dilemei. Astfel este o ofertă indirectă de înregimentare, urmându-se a se stabili numai solda. Avându-se în vedere dezastrul multiform de care se ocupă această scriere, puterea neocomunistă din România de azi reprezintă tocmai bolnavul grav pe care ne propunem să-l vindecăm, nu să-l amputăm de mădularele lui betejite. E un semn îmbucurător că opoziţia născută din neant şi împotriva vrerii marelui bolnav a reuşit în cei patru ani să fie atât de viguroasă încât să-i ofere acestuia cârja pe care o refuză încă, tot mai puţin categoric şi agresiv. Căci a-ţi da electoratul pe mâna vracilor extremismului dintre care unii sunt vârful de lance al celor care au tras în propriul popor, înseamnă nu numai a te supune unui continuu şantaj şi jocului ruşinoasei şi păgubitoarei minciuni, ci a da dovadă de cecitate politică şi meschine interese materiale de grup, tocmai în momentele critice ale fiinţării neamului, cu atât mai mult cu cât ţi se întinde mâna patriotică a opoziţiei, pentru trecerea tuturor punţilor primejdioase, pe drumul lung al vindecării rănilor grele ale neîncrederii adâncite de ucigaşii cu simbrie.

morf dez

manuscrise250x500