Morfologia Dezastrului

COMUNISMUL EXISTENŢIAL

De-a lungul acestor eseuri a fost de mai multe ori folosită sintagma comunism existenţial, asemuibilă într-un fel acelui „creştinism cosmic”, expresie scientist-istorică a ortodoxismului interbelic care, după cum spunea Arghezi, câştigase destule foloase de când „a introdus anafura la aperitiv”. Las deoparte parastasele şi soboarele de preoţi reintroduse cu asupra de măsură în viaţa publică de după '89 şi care, cu alte mijloace, vizează a ne readuce în cele din urmă în matca aceluiaşi comunism existenţial ce pare a fi caracteristica ultimă a societăţii româneşti postrevoluţionare, dotată de putere cu economie socială de piaţă, cu o nesfârşită tranziţie şi cu o nu mai puţin stagnantă „mare privatizare” ce nu depăşeşte nivelul logocratic al discursurilor oficiale şi nu reuşeşte să mintă pe nimeni din lăuntrul ori din afara ţării.
S-ar putea crede că atare comunism existenţial este ceea ce deosebeşte şi dă adâncime gropii româneşti faţă de fostele ţări comuniste din jur. Unii caută acestui rău mare şi ultim rădăcini istorice străvechi, reperabile în cartela genetică a naţiei, cum ar fi decăderea dacilor înainte de Burebista care i-a readus la ce au fost anterior, tăind viţa de vie, după cum ne spune Strabon din Amasia Pontului, adică din sudul Mării Negre. Alţii mai reperează acapararea micii proprietăţi rurale de către boierimea de ţară dinaintea veacului fanariot şi o „ticăloşire” a neamului care a urmat acelui secol şi împotriva căruia luptase fără prea mare succes Tudor Vladimirescu, un fel de Julien Sorel postnapoleonian, carpato-balcanic. În fine, nu sunt puţini cei care văd în dăinuirea mentalităţii tribale rurale şi a economiei săteşti autarcice până în deceniile de început ale acestui veac, când Dimitrie Gusti a scos în evidenţă atare unicum european, cauza eficientă a mentalităţii comuniste existenţiale, continuatoare a obştii săteşti şi a caracterului eminamente agrar al ţării noastre.
În acest punct se deschid porţile către vaste speculaţii ideatice şi ideologice, cărora nu ne putem alătura dar nici nu le putem respinge de plano, trăsătura lor principală fiind demersul tipic unei anumite morfologii a culturii care în cel mai bun caz se revendică de la Spengler şi în cel mai rău de la Keyserling. Oricum, nu se poate trece cu vederea constatarea validată de chiar începuturile şi dăinuirea până astăzi a romanităţii în Dacia, anume că poporul român este un foarte bun port-altoi, selectiv în sensul rezultatelor optime, cu alte cuvinte el a respins alogenii distrugători de civilizaţie şi a admis, fie şi sub formă de vremelnici stăpânitori, pe cei care au avut de transmis ceva pozitiv etniei autohtone. De aici marea sa deschidere care a fost secretul însăşi dăinuirii sale, acel „miracol istoric”, cum îl numea George Brătianu.
Comunismul existenţial sau ontic se deosebeşte de cel real, „ştiinţific” etc., el vizând în cea mai mare măsură utopia comunistă de la Platon la Sfântul Pavel şi de la Campanella la Saint Simon şi Marx. Cât priveşte pe cel din urmă, căruia îi datorăm tragedia comunismului real din acest ultim veac al omenirii, Croce a demonstrat falsitatea teoriei sale a plus-valorii care rezultă „din exploatare” şi o regenerează pe scară tot mai mare. Critica antimarxistă contemporană a relevat o altă eroare teoretică fundamentală a lui Marx, contrazisă de istorie şi pe care Lenin a încercat să o mascheze sub o teorie care involuntar o demasca de fapt.

Utopia comunistă care a străbătut lumea din antichitate până astăzi şi care îşi are cu siguranţă obârşia în lipsa de proprietate a indivizilor asupra pământului pe care-l lucrau (imperiul Babilonian sau regatul Egiptului, până la finele antichităţii) a fost şi este strict legată de singurul bun dat de natură omului pentru a se hrăni: pământul, fertilitatea lui şi muncile care o întreţin. Deşi Marx cunoştea foarte bine aceste lucruri în primul rând fiindcă îl studiase pe Hegel, el a fost atras în asemenea măsură de fenomenul industrial şi de maşinismul englez încât, cu o certitudine şi precizie mai mare decât se cuvenea, a împărţit istoria omenirii după modurile de producţie: sclavagism, feudalism, capitalism şi comunism, perioadă pe care o prevedea cu maximă rigoare pseudologică şi pe care o socotea cea mai înaltă treaptă ce va fi atinsă de omenire, după prăbuşirea capitalismului.
Dacă în ce priveşte posesiunea asupra pământului istoria a cunoscut de milenii variate forme de atribuire individuală, de expropriere, care vizau sau recuzau toate pe rând utopia unui comunism agrarian, în ce priveşte capitalismul industrial maşinist din Anglia, pe care Marx l-a avut în vedere ca primum movens al viitoarei sale societăţi comuniste, el s-a înşelat cu bună ştiinţă, dacă se poate spune astfel, victimă fiind a nebuniei care înmugurea în el.
Proletarii nu posedau nimic care putea fi în comun. Puteau doar să distrugă sau să facă a funcţiona maşinile, fiecare în funcţie de calităţile sale manuale şi cerebrale, cu alte cuvinte în funcţie de dotările individuale, nu colective! Cât priveşte fabricile, comunismul le-a „fetişizat”, spre a folosi unul din termenii săi doctrinari; el le socotea forma modernă a bogăţiei absolute. Cât costă o grevă, o depreciere morală a producţiei, o criză de supraproducţie, o nepricepere managerială etc., Marx nu le-a spus muncitorilor; el i-a îndemnat să ia în stăpânire fabricile, adică zidurile, maşinile şi instalaţiile, dar atare mijloace de producţie care nu mai funcţionau în câştig real, ci în pierdere erau avuţia prostului, adică sărăcirea şi înfometarea lui cronică!
Marx a construit edificiul nu pe o bază reală, fermă, adică pământul, ci pe o abstracţiune conjuncturală: forţa de muncă şi inteligenţa individului a căror exercitare depindea de o mulţime de factori pe care nici cea mai planificată economie a tuturor timpurilor, cea a Egiptului faraonic dinaintea secolului al IV-lea î.Hr., nu-i putea scoate din calcul. A fost o utopie mai falacioasă decât altele, căreia i-a căzut victimă în primul rând clasa muncitoare.
Nebunia lui Marx l-a împiedicat să vadă rolul esenţial al sindicatelor ca dispozitiv de reglaj al capitalismului industrial, ignorând tocmai esenţa creatoare a fenomenului, complementaritatea lui necesară care erau trade-union-urile.
Când Lenin a făcut cu bani străini revoluţia bolşevică, el a trebuit să admită ad-hoc că victoria comunistă se poate produce nu în cea mai industrializată ţară din lume, ci în cea mai agrariană (Rusia), sub pretextul că ar fi constituit veriga cea mai slabă a lanţului capitalist; de la bun început el a procedat la colectivizarea pământului, punând pe aceasta accentul principal al revoluţiei (cu eşecul binecunoscut semnificat de scurta perioadă a NEP-ului).
Enormul fals al lui Marx referitor la proprietatea în comun a nimicului a dus la sacralizarea de care tocmai pomeneam a unor mijloace materiale (fabricile), cu efecte ilustrate, de pildă, de megalopotemkiniada Ceauşistă industrială.

Atare sacralizare a anulat creativitatea şi fiind funciarmente antieconomică şi ruptă de realităţile locurilor a dus în mod „neabătut” la falimentul universal al comunismului, al dictaturii proletariatului (o altă mare farsă) şi a tot ce a decurs din această dogmă paranoică ce a fost cumplita ciumă a veacului nostru.
Desigur dictaturile de dreapta sau de stânga sunt detestabile şi pot ajunge la expresii limită egal de catastrofice. Nu trebuie uitat însă că cea mai cumplită dictatură de dreapta (nazismul) a exclus de plano ideea comunistă a desfiinţării proprietăţii private, devenind chiar antinomică acesteia. Holocaustul uman pe care l-a practicat nu e însă cu nimic mai presus decât bolşevicul (de câteva ori mai mare cantitativ) congelator uman al gulagurilor în care grămezile umane ale victimelor (cca 40 milioane!) îngheţate erau tăiate cu fierăstraiele pentru a putea fi îngropate; la toate acestea adăugându-se milioanele ucişilor din Europa de est! (neevrei).
Comunismul existenţial nu poate fi deci decât cel mult o visare utopică moştenită din leagănul copilăriei omenirii, comună, în anumite circumstanţe limită, tuturor locurilor sau societăţilor (în special agrare) şi tuturor timpurilor. Desigur atare comunism existenţial generic poate fi potenţat în unele momente istorice şi de factori special interesaţi, în condiţiile favorabile manifestării şi reactivării sale hiperbolice. Cu alte cuvinte preponderenţa mentalităţii rural-agrare faţă de cea industrial urbană este în opinia mea decisivă pentru virulenţa comunismului existenţial în condiţiile excesive ale unei culturi populare, pe deformarea şi hiperbolizarea căreia s-a şi bazat dealtfel (cântarea României).
Nu se poate deci în nici un fel susţine ori demonstra că dincolo de câteva premise favorizante, în cartela genetică a naţiei noastre mai mult decât într-a altora comunismul existenţial se afla întipărit de milenii şi că acestui sigiliu infernal i se datorează dezastrul românesc de astăzi.

*

Cum spuneam, comunismul existenţial este visul romantic al obârşiilor omenirii: „Când Adam ara şi Eva torcea, nobilul unde era?”, glăsuieşte un proverb medieval englezesc.
Eroarea criminală a lui Marx este a fi făcut din comunism nu posesia în comun a ceva, ci uniformizarea individului din punctul de vedere al dotărilor sale naturale, fapt ce nu poate fi realizat decât prin dictatura aşa-zisei clase muncitoare (a paraziţilor ei) asupra ei însăşi şi asupra tuturor oamenilor. Astfel primul critic fundamental al efectelor socio-intelectuale ale marxismului este contemporanul nostru Orwell care şi defineşte de fapt comunismul existenţial ca rău absolut. De aceea am afirmat, într-al doilea eseu al acestei cărţi, că epoca romantică are şi o latură infernală, că „bătăliei pentru Hernani” i se opune „lupta de clasă” a Manifestului partidului comunist, un fel de contrareplică a Carcerelor lui Piranesi ori a creaturilor belzebutice din desenele lui William Blake, precursor grafic al scrierilor lui Kafka! Hugo însuşi face elogiul urâtului în prefaţa la Cromwell (1827), iar în 1853 Karl Rosenkranz publică o Estetică a urâtului („Aesthetik des Häslichen”). Nu este lipsit de interes că romanticii şi post romanticii, ori inflexiunea romantică în genere, reperabilă din antichitate până în zilele noastre, recurg la utopia comunismului existenţial, trăsătură esenţială a comunismului real care a torturat omenirea de la revoluţia bolşevică a lui Lenin până la demantelarea contrasatanică a lui Gorbaciov.

Romanticul Eminescu propovăduieşte în Împărat şi proletar distrugerea civilizaţiei, fapt de care erau foarte mândri emisarii plătiţi ai Moscovei ce se înstăpâniseră la noi. Cu atare exemplu nu vreau să demonstrez decât propensiunea romantică pentru utopia comunistă, complementară ideii fragilităţii civilizaţiei, cu accente decontructive satanice şi nicidecum disponibilitatea specific românească pentru ea.
Iată, de pildă, o cărticică prea puţin cunoscută a lui Oscar Wilde, The Soul of Man under Socialism, apărută după moartea autorului (1900), la numai un an, în patru limbi diferite, în bazarul de la Nijni Novgorod. Că postromantismul şi panslavismul ortodox şi-au dat de această dată mâna nu mai încape nici o îndoială. Se ştie că atare latură negativă, catabasică a romantismului vest european a fost preluată de marea mişcare ortodoxă rusă, de sufletul romantic revoluţionar slav împotriva căruia lupta zadarnic Ohrana (securitatea) ţaristă!
Mai mult încă, Bernard Shaw, această strălucitoare minte demolatoare a tuturor miturilor şi eresurilor, socotea că sexul feminin în genere era mai dispus ori mai „deschis” decât cel masculin ideilor şi idealurilor comuniste existenţiale, încercând să demonstreze atare fapt într-o tomoidală carte intitulată „The Socialism of the Women”.

*

Reîntorcându-ne însă la subiectul care ne preocupă, anume că în măsura în care comunismul existenţial este un atribut al omului în genere şi al culturilor sau contraculturilor sale, el a aparţinut şi spaţiului românesc, trebuie să subliniez o dată mai mult că atare „inflexiune romantică” a fost aici deliberat folosită ca instrument de tortură şi anihilare naţională.
Agresiunea bolşevică asupra României avea drept scop anihilarea acestei insule latine în vederea împlinirii acelui imperialism moştenit de comunişti de la imperiul ţarilor, care se vedea stăpân pe Strâmtori, pe Grecia, pe Balcani, pe slavii de sud şi de Apus, pe polonezi şi pe Ţările baltice, în Europa Centrală şi poate până la Golful Persic, în Asia. Stalin aproape cucerise Grecia prin intermediul generalului de două ori trădător Marcos şi fără intervenţia americană care a salvat-o în ultimul moment, această ţară săracă şi sărăcită cumplit de război (se murea literalmente de foame în 1945) era un exemplu tipic de comunism existenţial proliferat ca rezultat al mizeriei cumplite în care se afla poporul cel mai individualist din istorie. România, ţara cea mai bogată din această parte a continentului, trebuia distrusă şi sărăcită, căci bogăţia şi liberalismul ei echivalau în ochii sovieticilor cu cerbicia şi abnegaţia polonezilor.
România a putut fi îngenuncheată prin distrugerea elitelor politice şi sociale, prin stârnirea urii naţionaliste la un popor xenofil şi tolerant care trăia în convieţuire perfectă şi seculară, fiind precum am mai spus un adevărat portaltoi, cu evrei, greci, armeni, unguri şi cu alte etnii învecinate drept contraparte a faptului că cca cinci milioane de etnici români locuiau în afara graniţelor teritoriului naţional de astăzi al ţării. Ea a fost în fine distrusă prin inocularea comunismului existenţial o dată dispărute elitele şi plecate populaţiile minoritare necomuniste care făceau din această ţară o mică Europă: evrei, armeni, greci, sârbi, bulgari, turci.

Ca urmare a satanismului sovietic stalinist, etniile alogene rămase au fost atrase de comunişti în lupta fratricidă împotriva neamului românesc. Ungurii, cu precădere remanenţele hortiste din Ardealul vremelnic ocupat, au fost încurajaţi în acţiunile lor criminale prin crearea Regiunii autonome maghiare unde ţi se spunea verde la sosire: „aici se termină România şi începe democraţia”. N-am putut pricepe niciodată ce înţelegeau acei indivizi prin „democraţie”.
Mica şi foarte mica burghezie evreiască rămasă fiindcă n-avea mijloace să plece a ocupat, în aurita ei mantie comunistă de circumstanţă, locul elitelor politice şi intelectuale destinate lichidării fizice; unii dintre ei erau ziloţi de profesie, gata să sară cu arma în mână întru apărarea comunismului, oriunde se ivea ocazia, de la Moscova până în Franţa şi Spania.
Ţiganii şi ungurii care s-au vândut lesne ocupantului au devenit torţionarii şi securiştii de vocaţie alături de tot gunoiul naţional, neghina oricărui neam, îndemnaţi să fie activi şi „răzbunători”.
Inocularea comunismului existenţial a avut un şi mai puternic efect după retragerea ocupaţiei sovietice, atunci când Ceauşescu a început edificarea comunismului ultranaţionalist, bazat tocmai pe resentimentele populaţiei româneşti faţă de tot ce au făptuit torţionarii şi agenţii alogeni manevraţi cu perversitate de Moscova, vădind o maximă eficienţă.
Poporului român care încetase a mai fi cel de dinainte de război i s-au pus apoi în sarcină vini care nu-i aparţineau şi care proveneau de la aceeaşi voinţă distrugătoare, xenofobia, antisemitismul şi şovinismul; cel asasinat era transformat astfel în asasin, cu atât mai vârtos cu cât noul tiran (Ceauşescu) preluase întregul inventar al fărădelegilor şi torturilor psihice şi fizice utilizat mai înainte de puterea sovietică, pe care l îmbunătăţise cu „specificul naţional” al mutilării genocide.
După '89 aceiaşi oameni, acelaşi climat pestilenţial al ticăloşiei şi diversiunii au organizat mineriadele, confruntările antimaghiare de la Târgu Mureş, făcând din minciună o lege şi din crimă o virtute, spurcând şi măsluind totul. Dau un singur exemplu: ferocii antisemiţi năimiţi de însuşi aşa-zisul lor duşman, pentru a trimite câţi mai mulţi evrei din România în Israel, chiar şi pe cei ce nu voiau să plece, au făcut din Antonescu un erou, negându-i acţiunile benefice şi lăudându-i comportamentul dictatorial şi pe cele dezastruoase. Se ştie că Antonescu a lichidat pe legionari, răzvrătiţi cu arma în mână şi care deveniseră o agentură nazistă antinaţională, că a făcut tot posibilul pentru a nu-i preda pe evrei lui Hitler (dovadă că nu i-a trimis să moară pe front în linia întâi, în locul tinerilor români, cu toate că evreii fuseseră încorporaţi în armata română în primul război mondial), iar după 23 August 1944, arestat şi dus la Moscova a refuzat propunerea lui Stalin de a-l detrona pe Rege, creând astfel pretextul unei lovituri de stat, instrumentată de Kremlin în spatele frontului, pentru ca ocupantul, scăpând şi de dictator şi de Rege, să-şi poată justifica ocuparea militară totală a ţării şi anularea suveranităţii naţionale. Acest din urmă fapt l-am mai amintit şi repetarea lui vrea să sublinieze importanţa-i capitală pentru ţară şi pentru personalitatea lui Antonescu, omul care nu a putut ieşi din menghina istoriei.

Pe de altă parte greşelile acestui dictator au fost enorme: nu s-a consultat şi nu a dat curs apelurilor marilor fruntaşi politici ai vremii; contrar opţiunii lui Hitler a trecut Nistrul şi s-a angajat în războiul antisovietic (şi contra aliaţilor lor occidentali), ocupând Transnistria (până dincolo de Odesa) sub obsesia redobândirii de la Hitler a Ardealului de Nord; a comis erori strategice uriaşe, sacrificând sute de mii de vieţi româneşti la Cotul Donului şi în Crimeea; a înjosit pe cât i-a stat în fire autoritatea supremă şi simbolul sacralităţii naţionale, pe Rege, al cărui superior se socotea.

*

Cazul măsluirii postrevoluţionare a aspectelor pozitive şi negative ale lui Antonescu este departe de a fi unic. Acum comunismul existenţial a îmbrăcat un alt înţeles şi are un alt ţel (de fapt acelaşi), deşi foloseşte întreg instrumentarul său ruginit şi tetanic fiindcă masa umană cu care are de-a face îşi închipuie că a rămas aceeaşi (deşi din fericire nu tocmai aceeaşi, dar nu din motive de profundă conştiinţă democratică).
Comunismul existenţial actual este, ca şi în trecutul apropiat, exclusiv cel al clasei conducătoare care doreşte puterea cu orice preţ. Fiindcă puterea comunistă înseamnă pentru ea bunăstarea nemuncii, a activismului, a lăţirii fundului pe scaun („latifundiari”). Patriotism, altruism social, interes general, uşurarea suferinţelor populaţiei sunt simple vorbe electorale, postelectorale, bune pentru respingerea moţiunilor de cenzură, după acestea, valabile pentru o guvernare liniştită şi profitabilă în vecii vecilor! Prin forţa lucrurilor opoziţia cuprinde între „activiştii” ei destui transfugi comunişti nedezbăraţi şi probabil nedezbărabili de vechile lor mentalităţi.
Reformismul, economia de piaţă sunt noii termeni înfipţi ca nişte cuie în limba de lemn a comunismului existenţial. El este acum existenţial fiindcă nu urmăreşte altceva decât propria sa existenţă opulentă. Şi el ştie prea bine că ea e asigurată doar de etatism, control birocratic absolut, de identificarea proţopindadei cu statul cripto- sau neocomunist.
Zadarnice sunt speranţele celor ce văd economia românească privatizată, marea şi mijlocia industrie etatizată încăpută pe mâna comunismului existenţial privatizate prin minune! În clipa în care ar încerca să se privatizeze cu adevărat, s-ar sinucide. Pentru că ei nu ştiu decât ce au în sânge: de data asta cartela lor genetică este incomparabilă cu computerul liberalismului economic şi financiar: acesta le-o scuipă în faţă!
De aceea cât vor fi la putere nu vor produce decât comunism mai bine sau mai puţin bine mascat pentru un popor care deja vrea cu orice chip (oare vrea într-adevăr?) să le smulgă masca!
Atunci se va produce adevărata revoluţie în România. Vom vedea dacă va fi instituţională şi parlamentară sau de stradă şi violentă. Un lucru e sigur: comuniştii existenţiali nu vor ezita să dea foc ţării, după cum nu ezită acum să o şantajeze cu această ameninţare. Proţopindada şantajistă nu va ataca niciodată prima! Ea va fi promptă în a-şi salva al său pun' d'onor, înfigând, ca de atâtea ori până acum, pumnalul pe la spate!

morf dez

manuscrise250x500