Morfologia Dezastrului

SCUFUNDAREA ATLANTIDEI

Ieşit încet din apele tulburi ale imensei falii multimilenare care desparte Occidentul de Orient, continentul comunist, această Atlantidă a omului nou, a idealului social egalitarist şi a „celei mai înaintate, mai paşnice, mai drepte şi mai umane lumi”, s-a scufundat în marea de sânge, de crime, de lacrimi şi de ură care i-a însemnat existenţa de aproape un veac - veacul apocalipsei!
Ea s-a surpat dinlăuntru, începând cu ţările satelite din centrul şi estul Europei, devenite o adevărată Mare Sarmatică. Apoi s-au desprins marginile imensului imperiu continental clădit pe forţa unor formidabile armate şi armamente. În fine, uriaşul nucleu se convulsionează aidoma unui circ subacvatic unde salturile mortale alternează cu prăbuşirile cataclismice.
De obicei, întemeietorii de imperii rămân în istoria omenirii ca personalităţi tutelare. În ce priveşte imperiul sovietic, continuator al celui rus, dărâmătorii săi se vor bucura de o binemeritată glorie: Mihail Gorbaciov, Boris Elţîn, Eduard Şevarnadze, Iacovlev, Sobceac, Saharov precum şi numeroasa echipă de tehnocraţi, economişti şi diplomaţi liberali ce au reluat şi sperăm că vor duce până la capăt tradiţiile burgheziei ruse pe care Lenin şi mai ales Stalin le-au lichidat.
La vastele cercetări sovietologice de peste o jumătate de veac, prea puţine lucruri rămân de adăugat. Mie mi se pare că imperiul ţarist s-a prăbuşit datorită unei mase inerţiale tipice sufletului slav, rezultând mereu din discrepanţa voliţională dintre spiritul creator al acestuia şi obiectivarea decizională susţinută a lui. Atare rateuri succesive, totdeauna autojustificate printr-o deliberată exacerbare în sens contrariu, adică prin prezentarea lor drept mari reuşite, îşi au obârşia, după cum remarca Dmitri S. Lihaciov (Prerenaşterea rusă, Dresda, 1962, titlul aparţine traducerii româneşti), în repetatele năvăliri central-asiatice asupra comunităţilor ruse, până la începuturile evului modern şi în dezastrele pricinuite de migratorii militari respectivi societăţilor sedentare ruseşti. Aşa se face că organizarea statală rusă a purtat şi poartă încă pecetea imperiilor de migratori asiatici, în ciuda eforturilor de bizantinizare şi mai apoi de europenizare făcute în trecut şi astăzi de lumea rusă medievală şi modernă deopotrivă.
Spuneam că revoluţia burgheză rusă a eşuat. Eşecul ei a fost la vârf, căci acolo se dădea lupta financiară şi politică, între clasa intrepridă şi nobilimea parazitară. Nicolae al II-lea nu a fost la înălţimea nici a momentului istoric, nici a rangului său imperial-militar. Rusia avea atunci nevoie de un al doilea întemeietor de factură europeană, de un al doilea Petru. Din nefericire ea a găsit în persoana primului ostaş al imperiului doar un dezertor. Atare rateu în momentul maximei încordări voliţionale, atare abandon la vârf a fost şansa lui Lenin şi autojustificarea bolşevismului rus („comunismul care apare ca gropar al capitalismului în cele mai dezvoltate ţări ale acestuia a triumfat întâi în Rusia fiindcă acolo a găsit veriga cea mai slabă şi momentul propice”). Monarhia autocrată rusă, minată de vulgare, subalterne şi rizibile abulii tipic slavo-ruse, ca şi de asemenea de neplăceri strict familiale, a dispărut sacrificându-se pentru nişte fleacuri, fără a avea conştiinţa că sacrifică acestora statul însuşi. Ţarul nu a avut tăria să suprime, în ciuda faptului că era divinizat ca instituţie de către armată şi popor, rangurile nobiliare (mai mult formale, lipsite de pondere reală), lăsând pe seama burgheziei industriale şi comerciale executarea acestei revoluţionare măsuri.

El a preferat abdicarea în plin război, ceea ce echivala cu o înaltă trădare, cu un act de suveran dispreţ pentru armata de ţărani şi pentru mujicii care o susţineau economic şi o alcătuiau social. O dată mai mult, atunci ca şi azi, conservatismul rus pe care nu-l putem numi altfel decât anchiloză politică - şi în aceasta rezidă primejdia sa ca supraputere - nu s-a putut autodepăşi mentalmente, transformând monarhia autocratică în monarhie constituţională şi evita astfel prin evoluţie abandonul şi revoluţia. O revoluţie ale cărei efecte ultrareacţionare, iată, trebuie acum retractate prin evoluţie paşnică. Bolşevicul Lenin, sprijinit de banii celor interesaţi să vadă Rusia prăbuşită, a devenit în câteva luni primul ţar roşu al celui mai primitiv şi mai brutal imperiu din istoria Europei moderne.
Repede trecuta Rusie burghezo-democratică s-a scufundat în magma însângerată a unui război civil o dată cu ideea europeană a cărei purtătoare era. Cu ea au dispărut şi măreţele şanse ale modernizării Rusiei la început de veac. Ele se vor ivi poate la început de nou mileniu, dar un secol de întârziere a marcat negativ evoluţia mondială a europenismului în plan social, economic şi militar. O Rusie capitalistă postrevoluţionară ar fi reprezentat o pondere uriaşă în avansul economico-civilizator el emisferei nordice, economisind imense cheltuieli militare, evitând sau diminuând dezastrul ecologic, pe cel al degradării umane din veacul ultim al apocalipsei cum figuris a mileniului şi ar fi grăbit instaurarea erei postcapitaliste. Dintr-un imperiu eminamente militar de tip asiatic, ea s-ar fi transformat într-unul economic, aşa cum Germania postbelică a reuşit să devină după ce Hitler a distrus-o, distrugând Europa. Fiindcă oricine încearcă să distrugă Europa se face vinovat de matricid, iar Rusia, prin internaţionalizarea comunismului, a făptuit atare crimă.
Pe de altă parte, dacă Rusia pierde această ultimă şansă, de care o mare parte a populaţiei ei creative este conştientă, repercusiunile acestei nefericite pierderi vor fi resimţite literalmente pe plan mondial. Dl Kozîrev conştientizează, împreună cu conducerea actuală a Rusiei, importanţa hotărâtoarei treceri de la un imperiu militar desuet şi sărac, la unul economic, creativ şi bogat. Cu atât mai mult cu cât atare conştientizare devine eficientă ca urmare a dispariţiei imperiului sovietic, prin conturarea tot mai puternică şi mai firească a unui commonwealth postimperial care vădeşte că, în ciuda reacţionarelor şi depăşitelor structuri comuniste şi militare, rolul Rusiei în lumea euroasiatică este simţit ca necesar creativ atât prin ponderea unei industrii cu mari capacităţi de producţie, dar prost gestionată şi lipsită de o gândire managerială şi autentic economică, pe de altă parte, în pofida tuturor remanenţelor negative ale vechiului regim, substratul uriaşelor ei resurse naturale o fac indispensabilă, dar nu pentru multă vreme, geopoliticii est-asiatice mai degrabă decât celei vest-europene, al cărei furnizor de gaze naturale este şi va fi pentru viitorul previzibil. Nu pentru multă vreme fiindcă China o ia tot mai repede pe scurtătura micro-industriei de bază (evitând colosomania tipică estului european şi în special României) şi a ciberneticii de vârf, lăsând mult în urmă complexul militaro-industrial rusesc, ultraconservator şi relativ eficient doar în domeniul militar, greu convertibil către cel civil, atât din punct de vedere tehnic, dar mai ales social-politic.
Dacă Rusia nu se deschide rapid mentalităţii economice a Europei comunitare, ea riscă să rămână lipsită de infuzia tehnologiei acesteia, o zonă în continuare pauperă şi potenţială piaţă de desfacere a marilor puteri economice asiatice care de altminteri vor avea tot mai puţină nevoie cu timpul de materiile ei prime.

Inerţia mentalităţii populaţiilor numeroase se supune în genere legii numerelor mari care alimentează orgoliul normal, dar şi anume cultivat al supraputerii colosului cu picioarele de lut. Paladinii jirinovskieni hazbuliţi ai orgoliului „internaţionalist” revolut (creaturi catartice ale tacticii democraţiei) nu mi se pare că vor putea schimba drumul unei uriaşe rezerve umane de tendinţă europeană şi mai puţin de apocaliptică nostalgie imperială asiatică, tocmai fiindcă cea dintâi a devenit aproape genetic dacă nu cerebral predominantă, căci zecile de milioane de crime ale celei de a doua, comise cu sânge rece împotriva propriului popor, au discreditat puternic tradiţia statală asiatică care cu veacuri înainte şi a pus amprenta asupra Rusiei totalitare şi bolşevice de până mai ieri. Ca factor agravant notabil, dar nu de reţinut decât ca motiv retardatar, poate fi socotită subţirimea mentalităţii privatizării în Rusia, datorită scurtimii şi puţinătăţii antecedentelor istorice. Atare lipsă este însă puternic compensată de spiritul întreprinzător al populaţiilor din sudul fostei Uniuni Sovietice, crescut în umbra pieţei negre din vechiul regim, precum şi de dorinţa endemică de câştig şi de trai cu adevărat omenesc de care a fost lipsită aproape un veac o lume supusă la continue privaţiuni.
Imperiul sovietic a fost demantelat sistematic, începând cu statele satelite, din raţiuni deopotrivă militaro-politice, dar şi economice. Strădaniile fostei Uniuni Sovietice de a transforma brutalul imperiu militar, mai ales după revoltele din ţările supuse est-europene, într-un imperiu economic ceva mai credibil şi mai acceptabil, în care accentul principal să fie transferat de la Pactul de la Varşovia la CAER, s-au lovit de imensa grevare ce o reprezentau economiile statelor comuniste asupra finanţelor sovietice, tot mai puţin capabile de a le face faţă. Gorbaciov a renunţat la posesiunile europene ale Uniunii Sovietice şi pentru a scăpa de balastul lor economic (de fapt de masa lor inerţială, politic negativă), convingând aparatul de partid că o Uniune Sovietică neimplicată economic în susţinerea comunismului universal se va putea autosusţine ea însăşi mai bine. Convingerea mea intimă este că Gorbaciov ştia că atare deziderat partinic nu va putea fi îndeplinit. Colaborarea sa vizionară şi totodată de un remarcabil pragmatism (chiar dacă acesta era orchestrat de americani) cu întreaga echipă a demantelării imperiului şi în primul rând cu Elţîn, mi se pare acum de domeniul evidenţei şi până în momentul de faţă o capodoperă de inteligenţă şi practică politică de valoare mondială.
Un pas deosebit de important pe multiple planuri apare consolidarea tot mai nuanţată a CSI - commenwealth-ul postsovietic. Renunţarea la Ţările Baltice, interesul faţă de Parteneriatul pentru pace, la care prima dintre ţările CSI a aderat Republica Moldova, sunt dovezi ale unei viziuni ample şi pozitive asupra viitorului interstatal şi mondial al fostelor state sovietice. Ca urmare, Rusia şi-a păstrat o largă deschidere maritimă la Pacific şi nu a închis definitiv dosarul restituirii Curilelor, acceptând totodată ieşiri înguste la Marea Baltică şi Marea Neagră, ceea ce vădeşte implicit intenţia de a se integra într-un viitor previzibil şi Comunităţii statelor europene.
Controlul nuclear al CSI asupra statelor componente precum şi asupra eventualelor focare interne de dezordine, asigură în noile condiţii ale independenţei fiecăruia dintre ele şi ale salvgardării drepturilor omului o intersecuritate pozitivă şi necesară deopotrivă celor implicaţi, garantând pe de altă parte ordinea mondială pe care Rusia şi CSI sunt prin definiţie chemate să o apere.

S-a renunţat astfel la dezastruoasa politică a cordonului sanitar format din statele est-europene, devenită caducă în aceeaşi măsură ca şi războiul rece, de vreme ce în locul primului a apărut un cordon sanitar intercomunitar, iar în locul celui de al doilea relaţia bivalentă foarte activă centru-periferie, dictată de raţiuni politice, militare, dar mai ales economice.
Dar pentru realizarea şi garantarea deplină a noii orientări a Rusiei, trecerea ei la economia de piaţă şi îmbogăţirea rapidă a acestei supraputeri militare sunt date absolut necesare viitorului rol paşnic, planetar al Rusiei şi al statelor commonwealth-ului răsăritean.
Mefienţa Rusiei faţă de Europa a fost de natură politică şi sistemică şi evident una din consecinţele celor două războaie mondiale, reflectată în fantezista teorie a lui Lenin despre lupta marilor puteri capitaliste pentru pieţe de desfacere care provoacă războaie şi duce la prăbuşirea sistemului capitalist. Atare mefienţă a fost şi este diferită de cea chineză, fiind de natură mai mult formală decât de esenţă a civilizaţiei. Europenismul actual al ruşilor este incontestabil, iar weltanschaung-a lor tehnică de amplă cuprindere şi vitalitate. Din lipsa mijloacelor băneşti, fosta Uniune Sovietică nu a putut aplica multe din soluţiile tehnice ruseşti, preluate şi transpuse în realitatea materială de către americani. O strânsă colaborare americano-germano-rusă mi se pare nu numai posibilă, dar şi benefică civilizaţiei europene în viitorul ei imediat.
La rândul său Europa a devenit conştientă, începând cu finele veacului trecut, de semnificativa componentă rusă a culturii continentului nostru. În ciuda nefericitei mişcări marxisto-comuniste europene, ideatizată, mediatizată şi finanţată de fosta Uniune Sovietică, prin cuvintele Generalului de Gaulle, Europa se întinde geopolitic şi cultural de la Atlantic la Ural. În viitor ea va cuprinde şi Siberia până la Pacific şi se va putea vorbi de continentul cultural euro-asiatic, dar aceasta numai prin voinţa de restructurare a Rusiei şi a CSI, în ansamblul lor. Este o nesperată, până nu de mult, şansă a Asiei Centrale de a se europeniza prin intermedierea acestui factor pe care în viitor îl socotim de mare şi stabilă eficienţă.
Cum e şi firesc, după mai bine de două veacuri de expansiune europeană şi asiatică, renunţarea Rusiei la imperialismul ei militar pare o temporară îmblânzire a scorpiei. Şi nici măcar o îmblânzire cu adevărat! Căci forţele militariste sunt încă suficient de puternice. Situaţia istorică mondială s-a copt însă în defavoarea comunismului în genere şi a celui rusesc militarist în special.
Transformarea imperiului sovietic într-un commonwealth rusesc are însă un sens cu totul altul prin comparaţie cu prăbuşirea imperiului britanic şi crearea commonwealth-ului acestuia. Commonwealth-ul rusesc este mai puţin centripet sub raport economic, financiar, al resurselor primare. Din punct de vedere militar statele CSI sunt însă „centripete”, au adică privirea aţintită asupra Moscovei, pentru a-şi păstra independenţa. Membrii comunităţii îl păzesc bine pe primus inter pares şi cred că tocmai în aceasta a constat marea mutaţie strategică ce constituie garanţia ireversibilităţii imperialismului rus. Bănuiesc că ideea i-a aparţinut lui Mihail Gorbaciov, căci el a fost cel dintâi care a realizat că imperiul trebuie distrus de la periferie spre centru, prin abandonarea şi decomunizarea acesteia, mult mai lesne de realizat prin raport cu centrul.

S-a văzut însă că deşi ecuaţia era valabilă, traducerea ei în practică este departe de a fi facilă, iar în cazul României reacţiunea comunistă a devenit o adevărată plagă naţională prin grava îmbolnăvire şi alarmanta degenerescenţă a acestui popor, în răstimpul ultimei jumătăţi de veac.
Cel din urmă lider sovietic i-a relatat regelui Juan-Carlos al Spaniei ultima întâlnire neoficială cu Ceauşeascu, rămas singur pe poziţii dintre toţi omologii săi est-europeni. Îndurând insultele şi injuriile marelui dement, Gorbaciov a aflat de hotărârea acestuia de a lupta până la moarte pentru o Românie comunistă, menită să refacă şi în celelalte ţări est-europene, şi chiar „în Uniunea Sovietică, dacă va fi nevoie”, comunismul năruit de Gorbaciov. Cu puţină vreme înaintea morţii sale, Saharov s-a pronunţat că din păcate în România înlăturarea lui Ceauşescu se va face cu numeroase jertfe umane. Cei peste 1200 de români care şi-au dat viaţa pentru ieşirea ţării lor din comunism sunt de nouă ori mai mulţi decât ruşii ce s-au sacrificat aceleiaşi cauze. Care sunt concluziile ce se impun?
Aşadar siguranţa transformărilor anticomuniste din Rusia sălăşluieşte tocmai în tendinţa centrifugă a ţărilor fostei Uniuni Sovietice care şi-au dobândit independenţa şi care au format în scopul salvgardării ei commonwealth-ul rusesc. El a fost creat tocmai spre a anihila grabnic eventualele defecţiuni apărute ca urmare fie a tensiunilor extremiste ruseşti rezultând din tradiţia mentalităţii imperialiste, fie a celor secesioniste, ivite din climatul instabilităţii şi imaturităţii politice seculare al Asiei Centrale.
Cât de incredibilă ar părea unora cuminţirea rusească, mie îmi face impresia a fi solid temeinicită prin chiar incertitudinea şi provizoratul complexelor relaţii într-o fostă zonă de autoritate predominant militară, pe de o parte, iar pe de alta tocmai fiindcă destrămarea imperiului a avut loc dinlăuntru, prin propria voinţă a cetăţenilor lui.
Specificul politic al momentului istoric a dictat României şi soluţia tranzitorie a Basarabiei. A ignora atare specific înseamnă a lucra împotriva duratei istorice lungi. Petre Carp îl avertizase pe Ionel Brătianu, foarte mândru de alipirea Basarabiei la România, că la prima telegramă a Kremlinului o va da înapoi. Şi aşa a şi fost. Un mare imperiu nu admite să i se smulgă un teritoriu, mai ales cu valoare strategică (ieşire la gurile Dunării şi la Marea Neagră), chiar dacă se invocă chestiunea statului naţional. Optica imperială este funciarmente multinaţională. Drumul Basarabiei către România de abia de acum înainte începe. Nu cred că înghesuiala actuală de state independente, riverane la Marea Neagră, va face posibilă vreodată retrocedarea litoralului basarabenesc, chestiune indisolubil legată de cea a ieşirii CSI la gurile Dunării, deşi respectivul litoral nu are facilităţi portuare naturale. Ionel Brătianu era conştient şi de faptul că braţul Chilia tinde să-şi formeze o deltă proprie către mare, care avansează concomitent spre intrarea braţului Sulina (Dunărea internaţională), iar graniţa stabilită prin tratatul de la Paris este pe mijlocul cursului acestui braţ (Chilia). De aceea el a cerut la vremea respectivă inginerului Leonida să prospecteze posibilitatea unui canal maritim transdobrogean, soluţie care convenea şi Moscovei. Marele pinten de calcar dur din zona Murfatlar, care cădea exact în calea singurului traseu posibil al canalului, precum şi dimensiunea uriaşă a lucrării depăşeau în acel moment posibilităţile financiare ale României interbelice, iar Brătianu avea să moară peste puţină vreme, victimă imprevizibilă a unei banale operaţii de apendicită (ca şi Pârvan).

În fond, important este să nu se mai repete acum în Basarabia ceea ce s-a petrecut pe vremea lui Stalin (deportări masive de populaţie românească peste Nistru, în estul Siberiei şi în Asia Centrală), lucru care mi se pare improbabil. Tot atât de important este ca românismul de peste Prut să aibă o continuă infuzie spirituală carpatică până va ajunge să respire deopotrivă cu ţara. Apoi calea comunităţii europene va netezi drumul realipirii politice.
În ciuda anulării de iure a pactului Molotov-Ribbentrop, o alipire imediată, în condiţiile existente, a Basarabiei la România, pe lângă dezlipirea Ţărilor Baltice din CSI şi obţinerea independenţei fostelor republici sovietice ar fi însemnat pentru reacţiunea rusească o puternică armă oferită de tocmai opozanţii ei.
Actuala politică a Rusiei, concepută în sinceră colaborare cu fostele executive americane şi preluată ca atare de noua conducere a SUA, ca urmare a responsabilităţii mondiale pe care o au în egală măsură cele două supraputeri, se axează pe acţiunea de a da noi temeiuri coexistenţei şi cooperării paneuropene, în cadrul noului context al statelor puternic industrializate ale emisferei nordice, pe reclădirea speranţei în dăinuirea şi optimizarea civilizaţiei noastre planetare.

morf dez

manuscrise250x500