Morfologia Dezastrului

COPILA SPERANŢA

La noi, Copila Speranţa s-a născut în '89 strangulată de cordonul său ombilical, înfăşurat de mai multe ori în jurul gâtului!
Şobolanii vechiului regim, completând ei înşişi o lovitură de palat ce trebuia să îndepărteze ultimul tiran al Europei estice, comuniste şi totalitare, au ezitat o clipă crezând că numărul mare de jertfe umane va provoca un uriaş talaz care-i va mătura de pe scena istoriei şi a vieţii. Nimic însă! O dată capul lui Moţoc azvârlit gloatei, acesta a împietrit-o ca şi cum ar fi văzut capul Meduzei tăiat de Perseu. Frica o sidera şi dincolo de moartea monstrului fiind tot atât de cumplită ca şi cumplita realitate a fostei lui existenţe.
Apoi şobolanii s-au reierarhizat la vârf şi au lansat cuvântul de ordine: „pe vechile structuri”! Opoziţia abia se întrupa din haos în proteste vehemente. Purtătorii virtuali ai ciumei s-au hotărât, în perfidia şi enormul instinct de conservare al acestor mişunătoare, să joace farsa democraţiei. Era singurul cameleonism care putea amâna deratizarea generală. Şi au câştigat partida! Deocamdată fără de speranţă imediată pentru oameni. Din gunoiul lor germinativ s au regrupat, s-au înmulţit, s-au triat pe criterii de ei ştiute şi s-au înstăpânit pe vârful şi pe întregul aparat al puterii pe care l-au şobolanizat deplin.
Pas de mai speră! Ce să speri? Că-ţi vor face un loc în caşcavalul lor? Că te vor promova şobolan cu diplomă de erou al revoluţiei? Că-ţi vor arunca o ciosvârtă din leşul mare al ţării?
Acelaşi grandilocvent romantism hugolian îi încântă în negativ până la delir de câte ori ascultă vreun anacronic Ruy Blas blestemându-i: „Soyez flétris devant votre pays qui tombe/ Fossoyeurs qui venez la voler dans sa tombe!”
Speranţa de a ieşi curând din groapa românească este practic nulă. Cum am mai spus-o de atâtea ori, cuceririle puţine ale adevăratei democraţii nu reprezintă decât eforturile Occidentului de a o impune. Dar o geană de speranţă se întrezăreşte: opoziţia săracă şi neputincioasă în teritoriu hărţuieşte în Parlament puterea, cu puţin majoritară prin oneroase compromisuri cu extremele dreaptă şi stângă (foştii şi actualii lor confraţi). Nu-mi dau seama ce ecou are atare joc politic în rândurile electoratului, dar îmi închipui că acesta realizează că fără o clară şi decisivă opţiune la urne nu se poate ieşi din marasmul atât de benefic pentru actualul regim. E probabil mai inteligent şi cu siguranţă mult mai perfid, iar tovarăşii şi i-a ales pe măsură!
Văd încă o legislatură şobolănească, cu întregul ei cortegiu de samavolnicii. Consiliul Europei va înghiţi şi această găluşcă plătită cu cesiuni searbăde faţă de NATO şi cu alte aranjamente financiare şi politice neglijabile. Partea proastă e că nivelul de trai va atinge cote negative dezastruoase, ceea ce într-o ţară bogată ca România nu va determina niciodată mişcări sociale de anvergură, capabile să răstoarne un regim. Cu atât mai mult cu cât batalioanele de şoc ale „minerilor” securişti din Valea Jiului vor fi menţinute cu orice preţ ca vârf de lance al puterii.
Şi atunci care e concluzia? Să încrucişăm braţele şi să ne punem cenuşă pe cap? Marea rupere va veni! După stingerea focarului bosniac! Atunci când instituţiile paneuropene la care România a ţinut să adere vor putea, împreună cu opoziţia internă, să slăbească eficienţa puterii şobolăneşti. Aceasta cât priveşte avatarurile politicii interne şi externe.
Mai există însă o mare problemă schiţată în eseul despre Comunismul existenţial.

Adâncile şi gravele răni făcute poporului român în timpul ultimului război şi deopotrivă după terminarea lui nu au şansa să se vindece atâta vreme cât ele sunt continuu aduse să sângereze, ca diversiune destinată divizării corpului civic, fie sub raport etnic, fie sub cel social. Acea instituţie expertă a securităţii de altădată s-a recalificat pe ceea ce ştia ea mai bine: divide et impera! Or aceasta convine de minune puterii, ea a devenit copila legitimă şi îndrăgită a ei, Erinia despletită şi furibundă care caută peste tot ascunzişul clandestin al Copilei Speranţa, foarte de temut, cât de ofilită şi strangulată va fi ea. Atare creatură lemuriană nu trebuie să crească ori să scoată vreun sunet de vieţuitoare câtă vreme nu s-au stins de tot generaţiile ce mai ştiu ce e adevărata libertate şi democraţie, prea puţinii rămaşi ce au mai prins România antebelică, ori pe cea imediat postbelică.
Când toate ideile şi simbolurile vechi se vor fi stins, când toate punţile se vor fi rupt, când o „bravă lume nouă” va da sincer cu tifla celei vechi, atunci se va putea instala „democraţia deplină”, democraţia şobolanilor noştri cu zâmbetul până la urechi şi cu dinţii ca pumnalele necruţătoare ale comunismului existenţial!
Dacă printr-o tristă minune voi avea neşansa să mai trăiesc acele vremuri, împreună cu alţi asemenea nefericiţi, neputincioşi a mai ţine chiar şi condeiul în mână şi a mai vitupera împotriva regimului ticăloşiei triumfătoare, voi repeta ca suprema verba clocotitoarele cuvinte cu care Goga invoca divinitatea răzbunătoare a Oltului:
„Să verşi păgân potop de apă
Pe şesul holdelor de aur,
Să piară glia care poartă
Înstrăinatul nost'tezaur;
Ţărâna trupurilor noastre
S-o scurmi de unde ne-ngropară
Şi să-ţi aduni apele toate
Să ne mutăm în altă ţară!”
Dar Dumnezeu este mare şi poate îşi va aminti de suferinţa hristică a acestui neam hărăzindu-i, întru spusa Evanghelistului Ioan, să cunoască adevărul, iar adevărul să îl facă slobod.

morf dez

manuscrise250x500