Moira, Mythos, Drama

Cronici Moyra, Mithos, Drama

MIHAI GRAMATOPOL.
„MOIRA, MYTHOS, DRAMA”

Ov. S. Crohmălniceanu


Dorinţa de a se ridica peste exegeza filologică pură a textului tragediilor greceşti, în sfera speculaţiei sociologice, etice, axiologice şi existenţiale, stăpâneşte deopotrivă lucrarea lui Mihai Gramatopol, „Moira, mythos, drama” . Ne aflăm în faţa aceleiaşi materii, dar abordată altfel, deşi cartea e închinată „memoriei profesorului Aram Frenkian”. Nici Mihai Gramatopol nu subestimează importanţa unei exacte înţelegeri a sensurilor pe care numai o lectură avizată le poate restabili, când avem de-a face cu textele marilor tragici greci; de aceea şi aşează în fruntea volumului său dedicaţia amintită, dar strădania principală e de a trata subiectul din unghiuri cât mai diferite. Sentimentul unei mentalităţi, a cărei limitare istorică trebuie mereu învinsă, insuflă o anumită degajare comentariului; chiar definiţiile lui Aristotel sunt substanţial emendate ca bazate exclusiv pe o optică filozofică proprie momentului ilustrat de Euripide şi nu de Eschil şi Sofocle; tragicul adevărat se găseşte numai la aceştia, autorul lui Hipolit evoluează spre dramă; o bună parte din capitolele lucrării îndreaptă cercetarea spre vremurile noi: „Originile tragediei şi exegeza modernă”, „Tragedia attică pe scenele contemporane”, „Tragedia greacă şi teatrul modern”; „Valenţele moderne ale tragediei greceşti”.
Mihai Gramatopol aliază erudiţiei, care e pâinea principală a disciplinei sale, un spirit curios de noutate. În curent cu cercetările cele mai recente pe acest tărâm, cartea lui aduce interesante şi fine observaţii privitoare la esenţa tragicului. Se reţin disociaţiile: mit-istorie-caracter-mijloace de expresie în teatrul antic; remarcabile ni se par şi paralelele stabilite între acesta şi anumite tendinţe ale dramaturgiei moderne: paginile scrise despre teatrul absurdului sunt pe cât de judicioase pe atât de pertinente.
Mă surprinde însă că discutând reluarea temelor tragediei greceşti de către autorii moderni, Mihai Gramatopol trece complet peste Hoffmansthal, care a dat şi el o „Electră” şi un „Edip”. Mai degrabă poate decât Cocteau şi Anouilh, dramaturgul austriac merita să fie luat în consideraţie împreună cu Giraudoux.
Dacă în general spiritul disociativ al lui Mihai Gramatopol conferă interes cărţii sale, o slabă putere de sinteză o lasă cam împrăştiată. Autorul îşi urmează promisiunea de a încercui problemele din direcţii variate; sare însă prea repede de la o chestiune la alta, omite să pună punctul pe i. Textul devine din această cauză cam pâclos; discipolul ajunge să valorifice prin contrast claritatea pe alocuri chiar voit schematică a magistrului (mă refer la felul cum despică net ideile Aram Frenkian).
Orizontul speculativ al lucrării e întunecat şi de prea desele trimiteri bibliografice, de inutilul aparat savant. Iată un singur exemplu elocvent luat la întâmplare. Pentru a aminti că la Homer mitul lui Edip apare menţionat doar într-o formă redusă, ceea ce se poate verifica uşor, trebuie invocat numaidecât K. Hamburger: Griechische Dramenfiguren antik und modern, Stuttgart, 1962, pp. 175-188. Acesta e un fel de a ne pune guler tare şi manşete scrobite când scriem. Nu e de mirare atunci că paginii i se răpeşte posibilitatea să respire în voie... şi totuşi grecilor le plăcea să umble mai mult goi!

FASCINAŢIA ANTICHITĂŢII

Ion Bălu


Unul din atributele esenţiale ale antichităţii greceşti ni se pare a fi permanenta ei fascinaţie exercitată asupra omului modern. Cultura greacă îi este intelectualului de astăzi continuu contemporană. Medităm mereu la atomismul lui Lucip şi Democrit, la materialismul ionienilor, la viziunea politică şi istorică a lui Thucidides, ori recitim fără istovire dialogurile platoniene. Artele, ştiinţele, mitologia se adresează deopotrivă imaginaţiei şi minţii, stimulând fără excepţie facultăţile creatoare ale individului.
Umanitatea a preluat, dezvoltat şi adâncit pe o arie largă idei ivite în bazinul antic al mării Mediterane. Nu demonstrează oare aceasta că gândirea acelor oameni avea undeva principii solide? Aceste principii ce alcătuiesc esenţa culturii clasice sunt mai greu definibile. S-a vorbit de echilibru, de armonie, de hegemonie a raţiunii, de perfecţiune a formei... Iată însă că cercetările moderne reliefează iraţionalitatea lumii antice greceşti. Răpirea unei femei aruncă lumea greacă într-un război de un deceniu; Ulise rătăceşte pe mări cu gândul necontenit la Ithaca. Cu o necrezută lipsă de chibzuinţă Prometeu îl înfruntă pe Zeus; asupra lui Oedip apasă necruţător un destin damnat, iar dârzenia Antigonei stă în faţa trufiei lui Creon. Există neîndoielnic aici o trăire de inexprimabilă intensitate, ce duce numaidecât gândul spre piesele fundamentale ale romantismului.
Atracţia fascinantă a acestei lumi se datoreşte, am impresia, printre altele, faptului că literatura epică şi dramatică greacă pune în centrul preocupărilor sale omul şi condiţia lui umană. Pentru tragicii greci - şi fără îndoială şi pentru spectatorii vremii - omul era o oglindă care capta imaginea întregului cosmos. Gândindu-şi eroul, tragicii meditau inclusiv la cunoştinţele lor despre lume. Viaţa individului e efemeră, iar soarta schimbătoare. Şi o întrebare se năştea numaidecât: de ce se întâmplă astfel? Care este rostul mai adânc al acelor neaşteptate răsturnări ale vieţii? Este posibil oare ca totul să fie lăsat la discreţia unei soarte capricioase? Îşi poate omul cunoaşte destinul? Care este sensul mai profund al suferinţei umane? De la aceste întrebări generale porneşte - şi încearcă a le găsi un răspuns - cartea profesorului Aram Frenkian, Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide.
Studiul a fost clădit în urma unei atente lecturi integrale a pieselor păstrate în întregime de la cei trei mari tragici şi pe Fragmentele rămase din tragediile pierdute ale acestora. La începutul fiecărui capitol, autorul este preocupat de a găsi nişte principii generale în jurul cărora polarizează semnificaţiile fundamentale ale tragediilor analizate.
În scrierile lui Eschil sunt conturate trei planuri: unul „material uman” ce alcătuieşte subiectul de fapt al dramei, interferenţa planului uman cu cel divin - din aceasta rezultând „interpretarea adâncă pe care poetul tragic o dă suferinţelor şi nenorocirilor de care sunt loviţi eroii săi” - şi, în fine, apariţia, uneori, a conflictului între orânduirea „instituită şi garantată de Zeus şi orânduirea unor divinităţi mai vechi decăzute”. Un scurt examen al gândirii lui Sofocle, cu specială insistenţă asupra atitudinii sale faţă de divinitate, precede parcurgerea operei, iar Euripide, nedând curs exagerărilor dintr-o parte sau alta, e aşezat undeva la mijloc:
„...nu trebuie să facem din Euripide nici un partizan fără rezervă al credinţelor religioase tradiţionale ale poporului său, dar nici un revoluţionar ireductibil, un răsturnător al acestor credinţe”.

Pe scurt, tehnica e următoarea: după o succintă prezentare de ansamblu a operei, Aram Frenkian rezumă amănunţit fiecare tragedie. Din loc în loc întrerupe expunerea subiectului pentru a introduce una sau mai multe consideraţiuni de ordin general sau special: atrage atenţia asupra cutărui pasaj al corului, având impresia că ar putea trece neobservat de cititor, explică cu grijă sensul anumitor versuri, îşi însuşeşte sau respinge punctul de vedere al altui cercetător asupra aceleiaşi chestiuni.
După ce rezumă, să zicem, acţiunea Hiketidelor, autorul reconstituie, după mărturiile altor scriitori antici, subiectul celorlalte două piese pierdute ale trilogiei, subliniind interferenţa acţiunii umane cu planul divin. Deoarece pune conflictul dramatic sub semnul hybris-ului, autorul analizează sfera semantică a noţiunii, încercând să-i stabilească sensul cât mai exact. Hybris ar fi „fapta nedreaptă săvârşită sub imperiul unei trufii nesăbuite”, care depăşeşte dreapta măsură. Omul devine făuritorul propriei sale nenorociri. Pe aceeaşi idee este parcurs şi conflictul celorlalte tragedii.
În analiză, Aram Frenkian dă dovadă de multă prudenţă şi reticenţă. Acceptă cu rezerve substanţiale ipotezele cercetătorilor moderni, acordând mai totdeauna prioritate textelor antice. Mă opresc, dintre mai multe, la un exemplu. În Arta poetică, Aristotel afirmase caracterul de improvizaţie iniţială a tragediei, naşterea acesteia din ditiramb: „Cu toată părerea diferită a unor învăţaţi moderni - scrie Aram Frenkian - nu vedem motivele pentru care să ne îndoim de informaţiile lui Aristotel, filozof dotat cu un mare simţ istoric şi care, desigur, a cercetat toate izvoarele pe care le putea descoperi pe timpul său, neaccesibile nouă astăzi”.
Surprinde plăcut, deşi lucrurile sunt evidente pentru toată lumea, accentuarea ierarhiei valorice. Homer rămâne „cel mai mare poet pe care 1-a creat Grecia”; între Eschil şi Sofocle, profesorul Frenkian evidenţiază hotărât superioritatea ultimului; în Euripide vede „un mare poet, un cunoscător rar al sufletului omenesc”, superior, în ansamblu, predecesorilor.
Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide ilustrează exemplar ceea ce numim de obicei „critica ştiinţifică”. Autorul a citit operele fundamentale în întregime, a consultat bibliografia de specialitate. Nu este greu de observat că tragedia greacă este înţeleasă de Aram Frenkian drept o dominaţie mai mult sau mai puţin tiranică a destinului asupra omului, idee tributară în mare măsură tradiţiei exegetice a tragediei attice, - şi pe care nu o împărtăşim.
Expunerea autorului e moderată, tonul aproape neutral. Profesorului nu-i plac ipotezele prea îndrăzneţe, respinge tot ce nu se sprijină pe document. De aici a rezultat imposibilitatea de a sugera prin mijlocirea cuvântului inefabilul operei. Când caracterizează o situaţie sau un personaj ce, evident, l-au impresionat, utilizează epitete banale şi convenţionale; cutare versuri alcătuiesc o „cântare minunată”, altele „cântări minunate”, corul face „reflecţii minunate”; mai cu seamă, „cântări minunate” sunt obsedant repetate. Firesc era deci ca autorul să-şi interzică ispita oricărei divagaţii ce ar fi servit la nuanţarea expunerii.
Pentru Aram Frenkian, caracterul Antigonei - luăm exemplul la întâmplare - rămâne liniar: „Ea suferă o moarte cruntă fiindcă a pus legile divine deasupra deciziilor unui om” (op. cit., p. 70). Însă versurile în care Antigona îşi deplânge soarta nefericită au altă tonalitate: „...Ce lege-a zeilor eu am călcat? / Să-mi mai ridic ochii spre ei? Şi sprijin cui / Să cer? Vai, ce cucernică am fost / Iar azi / Ca pe-o necredincioasă toţi mă socotesc. / Dar dacă zeii cred că-i drept să-ndur ce-ndur, / Prin pătimiri eu vina mi-o voi ispăşi; / Greşeala-mi recunosc! Dar alţii vinovaţi / De-or fi, dea zeii-atât să pătimească ei / Atâta doar, cât pe nedrept eu pătimesc!” (traducerea de George Fotino; sublinierile ne aparţin). Nu răsună aici glasul de revoltă al unui nedreptăţit? Disperarea Antigonei nu e determinată de inechitatea săvârşită de zei faţă de persoana ei? Voalat, Antigona acuză. Ştie că e nevinovată în faţa zeilor şi a oamenilor. Ştie că alţii sunt vinovaţi. Acel „cât pe nedrept eu pătimesc” conţine atâta revoltă surdă! Resemnarea Antigonei este resemnarea omului constrâns să-şi recunoască neputinţa, a omului care nu poate opune arme egale constrângerii exercitate asupra lui.

*

La antipodul temperamentului lui Aram Frenkian se află Mihai Gramatopol. Tânărul  elenist dovedeşte o remarcabilă mobilitate a spiritului, o curiozitate de nestăpânit, o nespusă plăcere pentru stabilirea filiaţiilor. Orice prilej este folosit spre a lumina un aspect sau altul al operei analizate.
Într-o anume măsură, Moira, Mytos, Drama constituie o bună introducere de ansamblu în problemele generale şi speciale ale tragediei antice. Bizuit pe o amplă bibliografie adusă la zi, Mihai Gramatopol întreprinde un studiu exhaustiv începând cu reflectarea realităţilor contemporane în tragedia antică şi încheind cu receptarea ei de către lumea modernă. Întregul eseu e construit pe o idee surprinzător de fertilă în sugestii multiple: elementul esenţial al tragediei greceşti îl constituie „eroismul omului în luptă cu sine însuşi, cu destinul său, care nu este decât el însuşi, dacă această luptă se sfârşeşte prin înfrângere sau, dimpotrivă, prin împăcare”.
Şi Mihai Gramatopol mută deodată toată discuţia în sfera filozofică atunci când consideră, cu multă îndreptăţire, că tragedia ocupă în ansamblul filozofiei antice greceşti un loc anume, perfect delimitat.
Reprezentativ rămâne în acest sens capitolul Moira - simbolul filozofic al destinului, pledoarie pentru înţelegerea tragediei „ca o înflorire logică, sub aspectul filozofic, a gândirii greceşti anterioare, în acele direcţii către care o îndreptau legăturile spirituale, multiplele şi străvechile relaţii ale istoriei epocii arhaice”.
Considerând moira drept simbolul filozofic al unei concepţii materialiste străvechi, autorul atrage de la început luarea aminte asupra complexităţii şi a sferei semantice a noţiunii, aşa cum se desprinde din textele antice. Este subliniată totodată opoziţia reliefată de autorii tragici „între forţa omenească, fie ea de natură fizică sau intelectuală, şi forţa destinului”. De-a dreptul pasionantă este căutarea izvoarelor gândirii poeţilor tragici: analiza dialectică a gândirii milesiene, reticenţa cu care se apropie de textele aristotelice, circulaţia ideilor în lumea veche, raporturile antichitate-contemporaneitate, totul e subordonat demonstrării ideii că tragedia greacă este o reflectare pe plan artistic a gândirii elenice de până la ea. Textul ne pune în faţă o meditaţie particulară, caracterizată printr-un mare coeficient de personalitate şi, chiar dacă nu totdeauna suntem de acord cu concluziile cercetătorului, îl citim cu plăcere fiindcă dincolo de sobrietatea expunerii simţim permanent refuzul acceptării necritice a unei opinii, oroarea de dogmatism, dorinţa de a nuanţa la maximum relatarea, străduinţa de a aborda din unghiuri felurite acelaşi aspect al problemelor. Textul incită la rândul său la meditaţie şi nu o dată eşti ispitit să reciteşti un pasaj ori altul. Pentru supleţea argumentării şi continua raportare a tragediei la contemporaneitate sunt de amintit capitolele: Iraţional şi tragic la Eschil, Eroismul lui Oedip, Tragedia şi conceptul armoniei, Mijloacele poetice şi scenice ale tragicului.
Foarte sigură este făcută, de pildă, distincţia dintre mitul „ca element interior, poetic” - trecut la Aristotel între elementele interne ale tragediei - şi mitul „ca element exterior conceptului de tragic”. Sumară mi se pare, în schimb, secvenţa Tragedia greacă şi teatrul modern. În locul unei treceri masive în revistă a dramaturgilor care au valorificat valenţele spiritului tragic antic, era de preferat restrângerea expunerii la analiza temeinică a unui număr limitat de scriitori fundamentali.

„MOIRA, MYTOS, DRAMA”
Dan Culcer

Cartea tânărului specialist în filologie clasică, Mihai Gramatopol (E.L.U, 1969), repune în actualitate câteva concepte esenţiale pentru înţelegerea teatrului attic, completând într-un fel ultima carte a magistrului său:
Aram Frenkian: Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle, Euripide. Recunoscând dificultăţile reconstituirii complexului cultural - politic - religios, autorul socoteşte metoda cea mai indicată o înconjurare a chestiunii centrale din „toate părţile, o marcare a datelor şi etapelor principale şi o situare în contextul istoric şi cultural respectiv pe baza tuturor izvoarelor arheologice, artistice şi istorice”, dând libertate cititorului în a-şi forma el însuşi o părere. Considerând cunoscute ab initio textele tragice puse în discuţie, miza pe cultura cititorului este destul de mare şi restrânge implicit sfera de circulaţie a cărţii, dar riscul ni se pare de neocolit şi de aceea, împreună cu autorul cărţii, îl acceptăm. Dintre cele 11 capitole, studii autonome la prima vedere, de fapt încercări de apropiere, din diverse direcţii, a esenţei conceptelor de móira, tragedie, dramă, katharsis, prépon (armonie), mit (în raport cu tragicul şi istoria), se pot desprinde câteva idei dacă nu, fără îndoială, noi, oricum rezultatul unui gând personal, unei reluări fără complexe de inferioritate a opiniilor unor cercetători importanţi într-un spirit liber, dar supus condiţiilor severe ale informării exacte şi, pe cât se poate acum, exhaustive. Merită a fi reţinute unele afirmaţii cu privire la funcţia tragediei considerată a fi una politică în sensul attic al cuvântului,  adică cetăţenească şi elogiul indirect adus acelor naţiuni care ştiu a înţelege importanţa instituţiei şi rolul ei ca o tribună liberă a spiritului. În privinţa noţiunii de móira cercetată pe fondul discutării raportului între raţional şi iraţional (ca două coordonate ale realului) şi a legăturii pe care minciuna (în concepţia grecului) înţeleasă ca o cale de a transforma irealul în real, iraţionalul în raţional, „de a materializa un gol logic dintre două realităţi, pentru a le uni şi a deschide drum liber către acea sinteză în care legătura dintre două elemente nu mai contează în definirea unei categorii”, o realizează între extreme, Mihai Gramatopol optează pentru formula în care destinul (móira) este considerat ca o „expresie a existenţei obiective a universului, fie în principiul unităţii substanţei, fie în acela al mişcării”, destin care în cazuri particulare îmbracă forma de daímon, şi care nu implică fatalitatea, ci dimpotrivă este legat de extensiunea unui liber-arbitru pentru că numai astfel tragicul nu este distrus. [În această direcţie a cercetării (minciuna) există şi un studiu românesc Originile magice ale minciunii şi geneza gândirii de Constantin Georgiade (1938)]. Disocierea noţiunilor de tragic şi dramatic, aplicate la Eschil şi Sofocle pe de o parte şi la Euripide pe de alta, aduce precizări importante asupra funcţiei tragicului, care la Eschil înseamnă o luptă cu iraţionalul pentru reducerea acestuia, tragicizare însemnând raţionalizare, funcţie activă deci şi pozitivă. Euripide „banalizează şi schematizează ideea destinului”, „tragicul devine implicit dramatic şi prin faptul că cei doi poli ai opoziţiei dramatice sunt situaţi pe plan uman”. Tragicul aristotelic (de fapt dramaticul pentru că, ni se spune, Aristotel a avut în vedere mereu teatrul lui Euripide) este deosebit şi la polul opus de cel cultivat de Eschil şi Sofocle, luciditate la primul, voinţă cognitivă şi libertate la Sofocle. Conceptul armoniei (prépon) în stilistică, atât de important în definirea operei de artă este văzut în diversele sale ipostaze, ca procedeu stilistic, categorie stilistică şi mai apoi condiţie esenţială a realizării operei. Este cercetată relaţia dintre tragic şi mister (ultimul văzut ca o sursă pentru tragic) precum şi rolul mitului în teatrul attic (la Eschil şi Sofocle folosit pentru a justifica destine supraumane, la Euripide - pasiuni supra-omeneşti) şi este enunţată o definiţie a tragicului - „formă de cunoaştere născută din suferinţă pe care lupta inegală o implică şi a cărei semnificaţie este victoria prin însăşi existenţa luptei şi suferinţei”.

În directă relaţie cu disocierea dramă-tragedie stă aceea dintre purificarea dramatică care „rezolvă chinurile individului prin raport cu lumea înconjurătoare a muritorilor, ale vieţii sale particulare în raport cu ea însăşi, atenuând contradicţia dintre ceea ce ea este în realitate şi ceea ce ar fi vrut individul să fie” şi purificarea tragică care rezolvă chinurile individului ca parte integrantă a genului uman, referindu-se la problema existenţei, la modalităţile acesteia, atenuând contradicţia între condiţia umană şi univers. „Sunt pagini interesante despre public, funcţia corului, decor, în legătură cu creşterea ponderii iluziei teatrale în organizarea spectacolului de la tragedie la dramă euripideică.” Partea a doua a cărţii dedicată istoricului teoriilor asupra dramei, originilor tragediei, spectacolelor contemporane cu tragedii attice, unei comparaţii între tragedia greacă şi teatrul modern (în speţă teatrul absurdului) şi valenţelor moderne ale tragediei greceşti mi se pare sub nivelul primei, nu din lipsă de informaţie sau din aglomerarea ei, ci pentru că suferă de uscăciune, nuanţele fiind uneori uitate şi pare scrisă în grabă. Oricum ea are importanţa ei în economia volumului şi pentru un public larg oferă date utile. Există în această carte şi neaşteptate pagini de poezie izvorâte din analiza rolului iraţionalului în arta greacă (p. 57) şi dacă uneori Mihai Gramatopol pare a se împotrivi ideilor lui Nietzsche cu privire la tragedie, paragrafele cărţii sale sunt construite cu eleganţă stilistică.
Pentru aceste virtuţi, pentru concentrata reconstituire a lumii şi istoriei greceşti din primele două capitole, pentru pasiunea care străbate dintre rânduri, cartea tânărului filolog merită atenţie şi preţuire.

„MOIRA, MYTHOS, DRAMA”

V. Constantinescu


Studiul lui Mihai Gramatopol, Moira, mythos, drama, [E.L.U., 1969] îşi propune să reia în discuţie, într-o viziune modernă, marile probleme ale teatrului grec. Cele trei concepte - moira, mythos, drama - sunt definite în lumina ultimelor cercetări şi ele constituie pretextul unor discuţii mult mai ample pe care teatrul grec le impune.
Trebuie menţionat de la început că, deşi autorul nu a urmărit o demonstraţie din aproape în aproape, există o idee care dă unitate studiului; este vorba de acea deosebire pe care autorul, pornind de la părerile unor cercetători străini, o face între teatrul lui Eschil şi Sofocle, pe de o parte, şi teatrul lui Euripide pe de altă parte.
În definirea destinului - moira - Mihai Gramatopol porneşte de la concepţia lui Aram Frenkian (v. Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle, Euripide, E.L.U. 1969), completând însă definirea conceptului prin reliefarea substratului filozofic, moira fiind un simbol al dependenţei fiinţei umane, ca parte integrantă a universului, de legile ce guvernează lumea. Destinul nu este obsesiv, el lasă loc desfăşurării tragicului, tragic ce rezultă din opoziţia pe care omul o face destinului. Euripide va banaliza şi schematiza ideea destinului, dezbrăcându-l de haina filozofică şi transformându-l într-un pretext al dramatismului. Tragicul este înlocuit cu dramaticul.

Plecând de la Poetica lui Aristotel, M. Gramatopol îşi propune să deosebească, în definirea „mythosului”, între mit ca element interior al tragediei alături de caracter şi judecată, şi mitul ca simbol ce implică misterul. Se observă astfel că la Eschil mitul se află ca element interior, el formează subiectul însuşi al tragediei. Simbolul şi, implicit, misterul se află în acest tipar. Eroul eschilian se găseşte sub stăpânirea „exemplului divin”, adică a legendelor divine. La Sofocle însă suntem martorii unei evoluţii însemnate a personalităţii eroului, la detaşarea acestuia din tiparul mitului, la remodelarea mitului în sensul în care tragedia sofocleică devine ea însăşi un mit al eroului respectiv. La Sofocle predomină caracterul şi judecata eroului în raport cu tiparul mitului, iar simbolul, implicit misterul, este transferat eroului, nu mai aparţine „exemplului divin”. Euripide va „demitiza mitul”. El şi-a făurit personajele aşa cum există ele în viaţa de toate zilele, desfiinţând misterul tragic al mitului. Dacă acest mister rămâne totuşi, el este transferat din sferele celeste în inima omenească. Euripide „folosea simbolul (implicit misterul) mitului pentru a justifica nişte pasiuni supraomeneşti, aşa după cum Eschil şi Sofocle justificau nişte destine supraumane” (129).
Intenţia lui Mihai Gramatopol este de a înfăţişa poezia attică într-o dublă perspectivă, a rezonanţei pe care va fi avut-o în secolul al V-lea şi a ecoului pe care îl are în conştiinţa omului modern. Erudiţia şi pasiunea asigură împlinirea acestei intenţii.

DOUĂ STUDII DESPRE TRAGEDIA ATTICĂ

Viorica I. Constantinescu


Tragedia attică este legată de timpul nostru nu numai prin problematica general umană pe care o dezbate, prin calitatea de a genera mereu noi interpretări, ea refuzând să se dezvăluie în întregime spiritului uman, dar şi prin acele „laturi obscure” (aparţinând istoriei şi teoriei teatrului grec) care suscită mereu interesul cercetătorului dornic să ajungă la concluzii mai mult sau mai puţin definitive. Cele două studii apărute mai demult, dar a căror valoare este încă intactă - Aram Frenkian: Înţelesul suferinţei umane la Eschil, Sofocle, Euripide, şi Mihai Gramatopol: Moira, mythos, drama - readuc în actualitate atât mesajul uman transmis de teatrul grec, cât şi problemele nerezolvate definitiv legate de istoria şi teoria tragediei antice.
Poeţii tragici greci nu au acceptat suferinţa ca pe o fatalitate a condiţiei umane, ci au încercat să pătrundă „înţelesul” acestei suferinţe, cauza divină sau umană care o produce. Adevărata tragedie se naşte atunci când ea capătă un sens filozofic, când poetul nu se mai mulţumeşte să pună în scenă legende eroice despre oameni care înfruntă vitregiile soartei, ci caută îndărătul faptelor acestor eroi cauzele lor misterioase. Aram Frenkian, bazându-se pe cunoaşterea în original a textului şi pe cercetarea unui imens material bibliografic de-a lungul întregii sale vieţi, a căutat să descifreze acest „înţeles” al suferinţei umane din care s-a născut sentimentul tragicului.
Sensul tragicului este determinat, după opinia autorului, de evoluţia raportului om-divinitate, raport care, o dată stabilit de Eschil, dă teatrului o concepţie filozofică şi ajută la cristalizarea tragediei adevărate. (v. şi Alfred Croiset, Histoire de la littérature grecque). În cursul sec. V şi IV a evoluat în bună măsură concepţia despre zei; de la zeii homerici antropomorfi, la divinitatea transcendentă concepută de Platon este un drum lung. Tragedia urmează o evoluţie paralelă: la Eschil există o interferenţă între planul divin şi cel uman, Sofocle imaginează divinul într-un plan transcendent, dirijând viaţa omenească fără a se amesteca în ea direct. Euripide, sceptic, îl eliberează pe om de sub tirania zeilor şi aşază tragicul în străfundurile fiinţei omeneşti, la fel de necunoscute omului ca şi lumea divină. În teatrul lui Eschil cele două planuri – uman şi divin – se interferă, în sensul că oamenii fie că acţionează direct sub imboldul zeilor, fie că sunt pedepsiţi de zei. Depăşind măsura, omul lezează un anumit echilibru al naturii, pe care zeii, din spirit de dreptate, îl refac, strivind adesea pe individul slab. ,,Opera poetului nostru tragic - conchide Frenkian - este o sublimă teodicee. Tragedia umană la el nu-şi dezvăluie înţelesul decât proiectată în planul zeilor” (p. 51).

Dacă la Eschil există un raport direct între vina omului şi pedeapsa zeilor, la Sofocle oamenii sunt loviţi pe nedrept de divinitate, dintr-o raţiune ce scapă înţelegerii umane. Puterea zeilor este iraţională, misterioasă. O dată destinul omului fixat, zeii nu mai intervin, iar eroul tragic se conturează singur, în felul în care răspunde loviturilor unei soarte pe care el n-o cunoaşte. „Degajat de acea veşnică interferenţă între lumea divină şi cea umană, prima dând acesteia din urmă sensul ei la Eschil, Sofocle va fi preocupat în primul rând de acţiunea umană în sine: stabilirea caracterului personajelor sale şi punerea de acord a acţiunilor lor cu caracterul o dată stabilit” (p. 54).
Euripide trăieşte într-un moment de scepticism, suferind influenţa sofiştilor presocratici. Concepţia sa despre divinitate este complexă: există în tragediile lui zei homerici, antropomorfi, apoi aceşti zei sunt repudiaţi şi poetul concepe existenţa unui Zeus-eter[n], o inteligenţă universală, apropiat de cel platonic, pentru ca apoi să-i redea pe zei oamenilor (în Ion) purificaţi de atributele lor antropomorfice, ei executând doar dreapta judecată. Dar Euripide descoperă tragicul interior al inimii omeneşti; nu zeii, ci caracterele felurite ale oamenilor conduc acţiunea spre deznodământul ei. Omul nu mai este ameninţat dinafară ca la Eschil şi Sofocle, ci de forţele sale interioare pe care el însuşi nu le cunoaşte şi nu le poate stăpâni.
După Aram Frenkian „înţelesul” suferinţei umane, sensul tragicului s-ar afla în primul rând în acest raport om-divinitate, om-destin, raport privit din unghiuri de vedere deosebite de către cei trei tragici: „unitatea divină şi umană la Eschil, resemnarea la Sofocle în final, la ultimul poet tragic negarea acestei unităţi şi, în urmă, armonizarea ei dintr-un punct de vedere mai înalt, rămânând în cadrele raţiunii”. Obiecţiile care s-ar putea aduce unei astfel de cărţi nu s-ar referi, aşadar, la definirea acestui sens al tragicului, care este unul dintre cele mai posibile, ci poate la caracterul ades pronunţat didactic, la schematizarea unor analize literare.
Abordând acelaşi obiect - tragedia greacă - studiul lui Mihai Gramatopol, Moira, mythos, drama, [E.L.U., 1969], îşi propune să reia într-o viziune modernă marile probleme ale tragediei attice. Dacă în studiul lui Aram Frenkian impresiona claritatea, detaşarea „apolinică” faţă de materialul cercetat, depăşirea erudiţiei în favoarea clarităţii, în studiul lui Mihai Gramatopol, mai ales în partea a II-a (ultimele cinci capitole), cititorul este impresionat de pasiunea cercetătorului tânăr care nu-şi ascunde erudiţia, care dimpotrivă îl obligă pe cititor să profite tocmai de aceste cunoştinţe pe care autorul şi le-a însuşit şi care nu-i umbresc propriile-i păreri. Chiar dacă uneori autorul violentează spiritul dornic de claritate, chiar dacă unele idei se reliefează mai greu din pricina digresiunilor întinse, cartea lui Mihai Gramatopol, atât prin partea ei eseistică cât şi prin cea riguros ştiinţifică, te face să revii mereu, să o redescoperi de fiecare dată, să o consideri un punct de plecare în abordarea unor probleme pe care doar le sugerează. În sfârşit, acest studiu mai are o mare calitate: aceea de a ne face să simţim foarte puternic că tragedia attică şi toate problemele legate de ea sunt actuale, că suntem direct interesaţi în descoperirea ei perpetuă.
Definirea celor trei concepte – moira, mythos, drama – ar ţine de partea oarecum eseistică a lucrării, deşi şi aici autorul are la bază cercetarea unui bogat material bibliografic. În definirea moirei, autorul pleacă de la părerile lui Aram Frenkian, dar completează definirea conceptului prin evidenţierea substratului său filozofic, moira fiind simbolul filozofic al dependenţei fiinţei umane, ca parte integrantă a universalului, de legile ce guvernează lumea. Din opoziţia om-destin se naşte la Eschil şi Sofocle sentimentul tragicului. Euripide va „banaliza” şi va „schematiza” ideea destinului, dezbrăcând-o de haina sa filozofică şi transformând-o într-un pretext al dramatismului.

Pentru a redefini mythosul, M. Gramatopol pleacă, la fel ca şi în alte ocazii, de la Poetica lui Aristotel. El distinge însă între mitul ca „tipar” al tragediei, ca element interior alături de caractere şi judecată, şi mitul ca simbol al tragicului, ce implică misterul, iraţionalul. La Eschil nu numai că mitul este tiparul tragediei, „exemplul divin” – subiectul tragediei, dar simbolul tragic, misterul se află în acest tipar. În teatrul lui Sofocle eroul se detaşează de tiparul mitului; asistăm la „remodelarea mitului”, „tragedia sofocleică devine ea însăşi un mit”. În ceea ce priveşte simbolul mitului, misterul, acesta este transferat de la tiparul mitic la erou. Astfel se împlineşte conceptul de erou şi tragedia însăşi îşi găseşte firea adevărată, eroismul fiind natura ei proprie. Euripide va demitiza mitul şi în primul rând îl va lipsi de mister. Euripide nu mai creează eroi, personajele sale sunt muritorii de rând. Astfel, ajungem la o idee de bază a cărţii; Euripide creează drama. Deosebirile dintre teatrul lui Eschil şi Sofocle, pe de o parte şi cel al lui Euripide pe de altă parte, îl determină pe autor să ajungă la această disociere în teatrul attic: tragedie la Eschil şi Sofocle, dramă la Euripide. Tragicul la Eschil şi Sofocle rezultă din opoziţia om-zeu, opoziţie care creează eroi, tragicul fiind „acea formă de cunoaştere născută din suferinţa pe care lupta inegală o implică”; dramatismul la Euripide se naşte din opoziţia dintre doi indivizi umani stăpâniţi în egală măsură de pasiuni supraomeneşti şi acest conflict „are nevoie pentru a fi pus în evidenţă mai mult de fapte decât de atitudini”. Partea a doua a cărţii urmăreşte receptarea „tragediei greceşti, a esteticii şi spiritului tragic de către cultura modernă”. Capitolul Istoricul teoriilor asupra dramei evidenţiază modul cum au fost receptate de către moderni teoriile aristotelice, atât timp cât, de fapt, nu se mergea la cercetarea directă a textului. Capitolul Originile tragediei greceşti îşi propune să reia opiniile (inclusiv pe cea a autorului) legate de teatrul grec, opinii care au la bază critica filozofică a textului, noile descoperiri arheologice, detaşându-se oarecum de canonul Poeticii.
Suntem legaţi de lumea attică prin acele probleme care privesc strict individul şi care, aşa cum observa Eugen Ionescu în Note şi contra-note, nu au putut fi rezolvate, condiţia umană fiind deasupra condiţiei sociale.

MIHAI GRAMATOPOL:
MOIRA, MYTHOS, THE DRAMA

V. Constantinescu


This study purposes to resume the problems of the Greek drama, in a modern vision. The three concepts (moira, mythos,     the drama) are defined in the light of the most recent investigations and are a pretext for more extensive discussions, imposed by the Greek drama. We must mention from the very first that, although the work did not aim at a gradual demonstration, there is an idea that lends it unity: the distinction the author makes, starting from the opinions of certain investigations between the plays of Aeschylus and Sophocles, on the one hand, and those of Euripides, on the other. To define destiny - moira - Mihai Gramatopol * starts from the conception held by the Romanian scholar Aram Frenkian (see The Sense of Human Suffering with Aeschylus, Sophocles, Euripides, Bucharest, Publishing House for World Literature, 1969) and supplements the definition of the concept by emphasizing the philosophic substratum, moira being a symbol of the dependence of the human being, as an integral part of the universe, on the laws governing the world.

Destiny is not obsessive, it permits the development of the tragical - a tragical resulting from the opposition of man to destiny. Euripides was to humanize and schematize the idea of destiny, to rid it of its philosophic garb and turn it into a pretext for dramatism. The tragical is thus replaced by the dramatic. Starting from Aristotle’s Poetics, M. Gramatopol distinguishes, in the definition of the „mythos”, between myth as an inner element of the tragedy (alongside character and judgement) and myth as a symbol implying mystery. The author observes that with Aeschylus the myth is an inner element and constitutes the very subject of the tragedy. The symbol and, implicitly mystery is in this mould. Aeschylus’ hero is ruled by the „divine example”, that is divine legends. In Sophocles we witness the evolution of the hero’s personality, the detachment of the latter from the mould of the myth, the remodelling of the myth. Thus with Sophocles the hero’s character and judgement predominate over the mould of the myth, and the symbol, implicitly the mystery, is transferred to the hero it no longer belongs to the „divine example”. Euripides created his characters as they exist in everyday life, abolishing the tragic mystery of the myth. If the mystery still persists, it is transferred from the celestial spheres to the human heart. Euripides „utilized the symbol (implicitly, the mystery) of the myth to justify superhuman passions, just as Aeschylus and Sophocles justified superhuman destinies.” Mihai Gramatopol described ancient Greek poetry in a double perspective:
that of the resonance it must have had in the 5th century and that of the response it arouses in the conscience of the modern man.
Passion and erudition have ensured the carrying out of this intention.

MOIRA, MYTHOS, DRAMA

A. Piatkowski


Această carte, apărută în anul 1969, bine primită atât de cercurile de specialitate, cât şi de marele public, se înfăţişează ca o serie de eseuri asupra tragediei greceşti, fără stringentă legătură între ele. În „Cuvântul înainte” autorul explică acest mod de abordare a subiectului sau mai bine zis a subiectelor ce şi le-a ales drept un „înconjur precaut al unei realităţi (respectiv, drama tragică la vechii greci) care, datorită mulţimii veacurilor, se lasă greu surprinsă”. Alinierea acestor studii dinspre problematica antică a tragediei spre problematica modernă nu echivalează cu o coerenţă tematică la care ne-am fi aşteptat, după enunţul formulat în titlu. Cu toate că la începutul capitolului Istoricul teoriilor asupra Dramei (p. 153) autorul se străduieşte să lămurească motivele care l-au determinat să atace şi subiecte de istorie literară, poate n-ar fi fost rău ca din punct de vedere editorial să se facă o distincţie între grupajele de studii.
Moira, Mythos, Drama, iată un titlu cu rezonanţă, amintind de alte titluri asemănătoare care se află pe coperta unor cărţi semnate de un Nestle sau de un Ridgeway. Dacă totuşi ar fi să facem o clasificare privind substanţa şi finalitatea studiilor scrise de M. Gramatopol, după alte criterii decât o face autorul la locul citat, am recunoaşte următoarele compartimente:
a) studii cu fond filozofic şi istoric, ca de pildă: „Moira, simbolul filozofic al destinului”; „Iraţional şi tragic la Eschil”; „Eroismul lui Oedip”; b) Studii de estetică literară: „Tragedia şi conceptul armoniei”; „Mijloacele poetice şi scenice ale tragicului”;
c) Studii de istoria teoriei literare: „Istoricul teoriilor asupra dramei”; „Originile tragediei şi exegeza modernă”; d) ultimele studii, privind relaţiile dintre tragedia greacă şi teatrul modern, cât şi pe acelea dintre tragedia greacă şi lumea contemporană - înfăţişează discuţii la ordinea zilei asupra tragediei greceşti în viziunea oamenilor din secolul XX.

Lipsa de unitate în tratarea unor subiecte a căror singură trăsătură de unire este referirea la drama tragică nu este câtuşi de puţin supărătoare. Fiecare capitol se citeşte cu plăcere fiindcă autorul are de obicei ceva de spus, observaţii sau comentarii care reflectă o îndelungă meditaţie. Argumentarea academică a unor teze cu care poţi sau nu să fii de acord, dar care, din punct de vedere al demonstraţiei este expusă cu eleganţă şi claritate, adaugă un surplus de interes lecturii capitolelor din Moira, Mythos, Drama.
Din păcate, valoarea intrinsecă a studiilor care ne preocupă nu se menţine constant la nivelul atins, printre altele, de articolul Iraţional şi tragic la Eschil, pp. 55-71, care mi se pare unul dintre cele mai izbutite şi care continuă linia trasată acum 20 de ani de E.R. Dodds în The Greeks and the Irrational (1951). Maniera în care autorul analizează conceptele de raţional şi de iraţional în lumea vechilor greci, raportate la conceptul de real (p. 61) - sau relaţia dintre iraţional şi tragic, aşa cum se află expusă pe plan dramatic în opera lui Eschil (p. 68 şi urm.) mi se pare convingătoare şi sugestivă. „Eroismul lui Oedip”, deşi învăluit într-o coajă prea groasă de considerente fără pertinenţă la titlul capitolului - conţine la rândul lui unele pasaje frumoase despre mutaţiile pe care timpul le poate aduce în caracterul omenesc (pp. 88-89). Asemenea exemple, grăitoare pentru puterea de pătrundere a autorului, când este vorba despre esenţa spiritului grec în drama antică, se pot înmulţi. Nu înţeleg însă de ce M. Gramatopol a crezut potrivit să insereze într-un volum în care îşi propune să trateze despre Moira, despre Mythos (în tragedie) şi despre Drama pagini ca acelea cuprinse în capitolul „Originile tragediei şi exegeza modernă”, alcătuit în bună măsură dintr-o înşirare de lucrări despre originile tragediei. Această înşirare, fatal seacă, de nume de autori şi de titluri de cărţi, care în intenţia autorului trebuia să fie o trecere în revistă a principalelor direcţii urmate de cei care s-au străduit să aducă lumină într-un domeniu îndeobşte numit „preistoria” tragediei (p. 174), prin caracterul ei extrem de succint, prin acumularea de rezumate stereotipe făcute de autor, nu poate interesa marele public, iar pentru specialist nu are altă valoare decât aceea de a-i pune la îndemână un îndreptar lesnicios. Chiar dacă un asemenea capitol - alături de care Introducerea şi Realităţi contemporane în tragedia attică fac suită - poate sluji ca material documentar, regretăm că Mihai Gramatopol le-a intercalat printre celelalte studii ale cărţii d-sale pe care, în ansamblu, o considerăm o izbândă. O prezentare asemănătoare, dar într-un context diferit, poate fi citită în cartea lui Harald Patzer, Die Anfänge der griechischen Tragödie (1962), intitulată Die modernen Hypothesen (pp. 39-88). Afară de sistematizarea exemplară a materialului comentat, rostul unui asemenea capitol în cartea lui Patzer este de la sine înţeles, pentru că învăţatul german dorea să ajungă la propriile sale propuneri relative la naşterea tragediei şi a dramei satirice, pe când în cartea lui M. Gramatopol, ordinea expunerii este inversată: o schemă (pur ipotetică, fără alt sprijin decât textul aristotelic, Poetica, cap. III-IV) construită de autor relativ la procesul de constituire al tragediei, ambiţie meritorie dar care-i depăşeşte forţele, este urmată de pagini întregi înţesate cu referinţe bibliografice.
Şi acum câteva cuvinte despre documentaţia articolelor de care ne-am ocupat. Autorul foloseşte o vastă gamă de lucrări asupra tragediei greceşti, majoritatea aparţinând literaturii în limba engleză, bine pusă la punct şi adusă la zi. Prin aceasta interesul ştiinţific al articolelor se află considerabil sporit, îndeosebi pentru cei familiarizaţi cu lucrările citate de autor, fapt care îngăduie aprecierea aportului original din fiecare capitol.

Îmi îngădui totuşi să-mi expun o nedumerire şi câteva observaţii. De ce la p. 121 dianoia este interpretată drept „liberul arbitru” (vezi şi mai departe p. 135: „Plasându-ne deci pe poziţia că operele lui Eschil şi Sofocle sunt tragedii în sensul că ele exală sentimentul tragicului prin ciocnirea liberului arbitru uman, caracterul şi judecata - ca să ne exprimăm în termeni aristotelici - cu determinarea şi voinţa divină”...), când mai înainte, la p. 117 dianoia este tradusă prin „judecată”? Dacă aceste confuzii în interpretarea terminologiei aristotelice aparţin autorului sau reprezintă un reflex, cum bănuim, al unor lecturi făcute în vederea redactării capitolului, Mythos, drama, mijloacele poetice şi scenice ale tragicului nu reiese din paginile articolului.
Iată acum şi cele câteva observaţii pe care le aduc în atenţia autorului. „Hiketidele” lui Eschil nu mai sunt de mult considerate drept o „tragedie de tinereţe” a lui Eschil; tezele expuse cu privire la această tragedie se cuvin deci rectificate. Îndoielnice ni se par şi interpretările asupra atitudinii lui Socrates şi a lui Anytos de la p. 82. În sfârşit, regretăm că într-o carte frumos şi cursiv scrisă se strecoară metafore de tipul „cancerul marţial” sau exprimări bombastice ca aceea de la p. 213: „Străină dar venerabilă Antichitate, cu care raporturile noastre vor părea mai clare abia după ce revolută va fi epoca de astăzi...”

PROFIL - MIHAI GRAMATOPOL

Mircea Iorgulescu


Fără a avea ca obiect exclusiv literatura şi cu atât mai puţin literatura română, lucrările lui Mihai Gramatopol despre tragedia antică greacă şi despre civilizaţia elenistică sunt totuşi indispensabile pentru cunoaşterea gândirii literare româneşti de azi şi numai o înţelegere mărginită a „specializării” a făcut să nu li se dea atenţia cuvenită. Este necesar totuşi să precizez de la început că Mihai Gramatopol nu este un „eseist” ce actualizează agreabil antichitatea, ci un cercetător serios, un erudit chiar, istoriograf, istoric de artă, filolog, estetician, având solide cunoştinţe de filosofie veche şi modernă, familiarizat cu arta contemporană şi vădind în totul un gust şi o sensibilitate estetică foarte „actuale”. Dacă nu aparţin mondenei eseistici, cărţile lui Mihai Gramatopol nu sunt însă nici aride studii apăsate de uriaşa documentaţie presupusă de obiectul lor, după cum nu fac parte nici din categoria lucrărilor de simplă popularizare; atât Moira, mythos, drama cât şi Civilizaţia elenistică sunt contribuţii temeinice, de referinţă, aducând un punct de vedere personal în chestiuni în care strângerea onestă a informaţiilor şi sistematizarea lor sunt adevărate examene; fapt remarcabil, autorul nu se pierde în lămurirea unor detalii ceţoase, ci are întotdeauna o vedere a ansamblului, nestânjenită de amănunte. În fond, interesul cărţilor sale stă chiar în această putere de sinteză, într-o judicioasă îmbinare a cercetărilor anterioare cu propria pătrundere a domeniului investigat. Analizând opera „tragicilor greci” în raport de câteva „teme” (Moira - simbolul filosofic al destinului, mijloacele poetice şi scenice ale tragicului, iraţional şi tragic, conceptul de armonie în stilistica greacă şi tragedia), urmărind şi evoluţia contextului social, istoric şi cultural, Mihai Gramatopol formulează într-un chip nou problema transformărilor survenite în trecerea de la structura operei lui Eschil la aceea a lui Euripide. Iată, de pildă, cum apar aceste schimbări sub aspectul relaţiei dintre tragic şi iraţional: „Destinul eschilean şi sofocleic este implacabil, dar tolerează; mai mult chiar, condiţionează şi presupune lupta, tragicul.

În concepţia acestor doi poeţi, raportul dintre destin şi om pe care l-am denumit simţământul tragicului este de factură agonală, tragicul fiind activ în cel mai înalt înţeles al cuvântului. Cu totul altfel stau lucrurile în structura dramei lui Euripide. Aici accentul căzând pe fapte, pe acţiune în desfăşurarea ei, aceasta se subordonează total ideii destinului, tragicul înţelegându-se ca o zdrobire a umanului efectuată cu instrumentul simţămintelor şi pasiunilor, ca o stare pasivă, disperată, căreia îi urmează moartea. Accepţiunea euripideică este apropiată de înţelesul modern al cuvântului tragic, de noţiunea folosită de secole în teatrul tradiţional. Euripide banalizează şi schematizează ideea destinului, dezbrăcând-o de haina ei filosofică şi transformând-o într-un pretext al dramatismului, tragicul devenind implicit dramatic şi prin faptul că cei doi poli ai opoziţiei dramatice sunt situaţi pe plan uman. Pentru optica contemporană, legătura dintre tragic şi destin la Eschil şi Sofocle, şi destin şi dramatic la Euripide ar fi mai uşor sesizabilă prin asemănările ce pot fi stabilite între tragedia antică şi Teatrul Absurdului pe de o parte şi drama euripideică şi teatrul tradiţional pe de alta”. De un mare interes sunt consideraţiile despre tragedia greacă în raport cu teatrul contemporan, expuse în ultimul capitol, după cum observaţiile în legătură cu noţiunile de katharsis şi mimesis, pe lângă un anume caracter polemic, tind să restabilească semnificaţiile iniţiale („mimesis, implică mai degrabă o manevrare liberă a datelor mitului pentru a le adapta scopului poeziei dramatice”). Pentru autor, „fondul tragediei greceşti este eroismul omului în luptă cu sine însuşi, cu destinul său care nu este decât el însuşi”.
Concepută în chip monografic, Civilizaţia elenistică conţine un amplu tablou al diverselor aspecte ale elenismului („fenomenul istoric şi cultural rezultat din campaniile lui Alexandru III al Macedoniei - cel Mare, n.n. - şi din constituirea acelor regate «multinaţionale» pe fundamentul Imperiului său abia înjghebat”), istorice, economice, artistice, culturale, ştiinţifice. Aplicarea unor categorii, „moderne” (clasicism, baroc, realism, rococo), cu delimitările fireşti, îmbinarea descripţiei unor fenomene cu interpretarea lor printr-o dublă raportare, la cultura greacă şi la civilizaţia romană, indicarea unor similitudini estetice cu epoca noastră (între poezia alexandrină şi caligramele lui Apollinaire, de pildă) fac importantă cartea şi sub latură metodologică.

MIHAI GRAMATOPOL -
„MOIRA, MYTHOS, DRAMA”
Reeditarea operei de referinţă a apreciatului clasicist Mihai Gramatopol (1937-1998) va familiariza noi generaţii de cititori cu o lucrare de referinţă consacrată poeziei tragice ateniene analizată într-o dublă perspectivă - rezonanţa în contemporaneitatea elenă şi ecourile în conştiinţa umanităţii moderne.
Mihai Gramatopol analizează tragedia attică subliniindu-i nu doar funcţiile politice, ci şi cele legate de realităţile vieţii sociale şi religioase. Forţa şi permanenţa conceptului de armonie cu valoare estetică sau etică, multivalenţa tragediei, procesul de profesionalizare a poeţilor tragici, mijloacele poetice şi scenice ale tragicului sunt doar câteva aspecte profund detaliate de regretatul cercetător al clasicilor.
Perspectiva modernă este monografiată în capitolele „Tragedia greacă şi teatrul  modern” (cu referiri la teatrul lui O’Neill sau la proza lui Dreiser, la operele lui Cocteau, Gide şi Giraudoux, Sartre sau Eliot), „Tragedia antică pe scenele contemporane”, „Tragedia greacă şi teatrul modern” şi „Valenţe moderne ale tragediei greceşti”.
Opera lui Mihai Gramatopol, „Moira, Mythos, Drama” rămâne şi astăzi o excelentă introducere în analiza epocii în care se află izvoarele spiritualităţii contemporane.

mythos

rasfoieste-250x500

cronici-250x500