Moira, Mythos, Drama

INTRODUCERE

CUVÂNT ÎNAINTE

 

 

Paginile acestui volum se străduiesc să înfăţişeze poezia tragică ateniană într-o dublă perspectivă, a rezonanţei pe care va fi avut-o, după câte ne putem da seama, în sufletele contemporanilor lui Eschil şi Sofocle şi a ecoului în conştiinţa umanităţii moderne.

Pentru o cât mai exactă conturare a celor ce ne-am propus, am încercat să situăm fenomenul literar respectiv în ambianţa istorică, socială şi artistică a vremii în care s-a manifestat. De aceea capitolele care se succed, şi uneori ordonarea materialului în cadrul acestora, nu sunt ţinute a urma o înlănţuire demonstrativă din aproape în aproape, ci, dimpotrivă, caută să înconjoare din diferite orizonturi, cu precauţie, o realitate care, datorită mulţimii veacurilor, se lasă greu surprinsă.

Imensei literaturi exegetice am crezut necesar să-i acordăm cuvenita însemnătate ca parte integrantă a receptării tragediei attice în vremurile apropiate nouă. Din această pricină nu am putut atenua caracterul enciclopdic al unor pagini al căror rost poate să nu pară pe de-antregul inutil tuturor cititorilor.

Mulţumirile noastre se îndreaptă către d. prof. Edgar Papu, care a avut bunăvoinţa să citească manuscrisul lucrării şi să ne propună unele adăugiri şi amendări.

 

                                                                                                    Mihai Gramatopol

Noiembrie, 1968

ABREVIAŢIUNI

A.J.A.  American Journal of Archaeology.

B.C.H.  Bulletin de correspondance hellénique.

J.H.S.  Journal of Hellenic Studies.

R.E.G.  Revue des études grecques.

Traducerile cuprinse în text din Poetica lui Aristotel aparţin lui D.M. Pippidi, iar cele din Tratatul despre stil al lui Demetrios şi Despre sublim al lui Pseudo-Longinos aparţin lui C.I. Balmuş.

Ocupându-ne de tragedia attică a veacului al cincilea va trebui să avem în primul rând în vedere perioada a cărei oglindă filosofică este şi care marchează un loc de seamă în istoria dezvoltării ideilor în Antichitate. Acest răstimp se întinde de la sfârşitul Războaielor persane până la intrarea lui Lysandru în Pireu la 22 aprilie 404, ca urmare a totalei dependenţe a Atenei de liga în fruntea căreia se afla Sparta la terminarea Războiului peloponesiac.

S-a spus de atâtea ori, şi nu cu totul lipsit de oarecare temei, că frământările provocate de Războaiele medice în bazinul egeean şi în Grecia continentală au avut de fapt o însemnătate limitată în peisajul istoriei universale şi că, datorită câtorva scriitori de talent ai grecilor, aceste evenimente au ajuns posterităţii într-o formă exagerată faţă de importanţa lor reală. Această opinie este numai într-un fel de reţinut, şi anume în sensul în care întreaga istorie a Greciei, a unei regiuni geograficeşte restrânse şi sărace ca bogăţie a solului şi a subsolului, a răzbătut prin secole şi a rămas în memoria altor popoare ale Antichităţii graţie luptelor nesfârşite pe care comunităţile de aceeaşi factură etnică le purtau între ele, situate fiind într-o zonă în care se încrucişau marile căi comerciale şi de interese a trei continente. Fără îndoială că pentru istoria Persiei expediţiile pe care Darius şi Xerxes le-au făcut împotriva Eladei au însemnat nişte nereuşite intervenţii la extremitatea occidentală a imperiului, mai puţin chiar decât tulburările pe care Egiptul, ţară întinsă şi bogată, le putea provoca tronului şi vistieriei Marelui Rege. Pentru civilizaţia greacă şi pentru civilizaţia europeană, al cărei act de naştere este, repercutată în perspectiva secolelor, înfrângerea Persiei apare necesară, ba chiar inevitabilă. Căci dacă stăpânirea  Ahemenizilor a strâns sub puterea ei popoarele domesticite de milenii ale Asiei şi Africii, trecându-le de sub biciul despoţilor autohtoni sub cel al unui unic suveran, ea nu putea însă cuprinde sub umbra-i uniformizantă pe cei pe care nici limba, nici credinţele, nici obiceiurile comune nu i-au făcut să accepte conducerea nici unuia dintre ei. De bună seamă că Darius a văzut clar aceasta când, reafirmându-şi puterea până la capătul firesc al pământului Asiei dinspre mare, ocupat de cetăţile grecilor ionieni, le dădu acestora libertatea să se organizeze singuri, recunoscându-i ca o altă lume adusă de valurile mării pe pământul unde domneau de veci legile Asiei. Incursiunile pe care el şi urmaşul său le-au făcut în Grecia vor fi fost în mentalitatea persană expediţii de pedepsire vizând două cetăţi, Atena şi Sparta, pentru ajutorul pe care cea dintâi îl dădu revoltei ionienilor. Ridicarea Persiei distruge legăturile tradiţionale pe care Grecia le avea cu Orientul filoelen, cu Libya şi cu Egiptul, iar pe măsură ce aceste state cad în stăpânirea noului popor puternic, se profilează mai net iminenţa conflictului. Într-o viziune generală, este mai degrabă o luare de contact realizată prin arme, deoarece stăpânul de recentă dată al Asiei se găsea cu arma în mână şi înţelegea să-şi cunoască vecinii prin intermediul ei. Dovadă faptul că niciodată după Salamina, Marelui Rege nu i-a mai trecut prin cap să ocupe Grecia, deşi prezenţa sa financiară şi diplomatică în treburile greceşti este continuă, iar prilejuri să-şi pună în practică un astfel de plan ar fi avut destule.

Poate că Cyrus nu s-ar fi hotărât după ocuparea Libyei, pe la mijlocul veacului al şaselea î.Hr., să ocupe şi cetăţile greceşti de pe coasta Asiei Mici, dacă nu ar fi izbucnit în fostul stat al lui Cresus o revoltă instigată de Pactyas. Ionienii erau o masă nesigură care oricând putea balansa în favoarea vreunei provincii răsculate astfel că Cyrus se hotărî să-i aducă la ascultare deschizând în acelaşi timp ferestrele Asiei către Marea Egee. Revolta care cuprinse Ionia după mai bine de patru decenii de suzeranitate persană porni din cetatea cea mai de seamă a lumii greceşti orientale, Miletul. Sub aspectul unei aventuri în care erau ţesute în bună parte interese personale, strigătul de alarmă dat de Histiaios şi Aristagoras era în realitate rezultatul unei îndelungi stăpâniri a răbdării pe care întreprinzătorul spirit grecesc, constructiv şi practic, era obligat să şi-o educe în ritmul despotic de lent al vieţii într-o monarhie orientală. Ameninţate de puhoiul armatelor persane, de dezbinarea caracteristică vieţii politice elene, oraşele greceşti, în frunte cu Miletul, cer ajutor Atenei şi Spartei, ele însele slăbite de adversităţi în propriile lor relaţii exterioare. Atena, generoasă, pune la dispoziţie douăzeci de trireme, la care Eritreia adaugă încă cinci, la aceasta reducându-se ajutorul pe care răsculaţii îl aşteptau înfriguraţi. Miletul este asediat, dar răsculaţii, pentru a crea o diversiune, asediază şi incendiază, cu ajutorul hopliţilor atenieni, Sardesul. Aici, se pare, în cenuşa templului Cybelei de la Sardes, vestit în toată Asia Mică, cloceşte motivul incendierii Atenei şi a Acropolei. Revolta Ioniei este înfrântă, iar oraşul care îndrăznise cel dintâi să ridice capul şi să se aşeze în fruntea răsculaţilor este ras în 494 de pe faţa pământului. Distrugerea Miletului înseamnă o rană adîncă în conştiinţa greacă, curios mecanism care funcţionează mai mult retrospectiv, înregistrând faptele consumate în activul celor viitoare. Lacrimile pe care tragedia lui Frinicos le stoarse publicului atenian spălară ca un torent preponderenţa oligarhiei în conducerea treburilor cetăţii, aducând la putere pe partizanii lui Clistene. Îngrijorarea lor creşte cu atât mai mult cu cât armatele de pedepsire persane înaintează prin Tracia şi Macedonia, dublate fiind de o flotă. Într-o noapte, o seminţie a Peninsulei atacă pe perşi care erau nepregătiţi, ucide un mare număr dintre ei şi răneşte pe şeful expediţiei, Mardonius. În acelaşi timp, flota care încerca să depăşească Muntele Atos este surprinsă de o furtună cumplită şi scufundată. Imperiul nu suferă şi nici nu se impresionează de cei peste douăzeci de mii de oameni pieriţi în valuri. Preparativele încep din nou, cu mai multă ardoare. Norii sunt şi mai întunecaţi, armata persană purtând dorinţa sporită de răzbunare, înnoită de recentul dezastru şi de incitările îndelungate ale lui Hippias pisistratidul, întors cu gânduri de răfuială pentru cetatea care-l alungase. Salvarea cetăţii este Miltiade, omul zilei, ales strateg cu sprijinul Partidului democrat. Fostul tiran din Chersonesos, care după căderea Miletului se refugiază la Atena aducându-i în dar stăpânirea insulelor Lemnos şi Imbros, este o inteligenţă practică remarcabilă, un spirit organizator şi prompt în a lua hotărâri pe măsura situaţiilor create. Cereri de întărire sunt trimise la Sparta, care însă întârzie a le da, din motive religioase, înainte de a fi lună plină.

Forţa persană ancorează în acea toamnă a anului 490 în faţa plajei câmpiei Marathonului, organizându-şi un cap de pod şi aşteptând semnele trădării ce avea să deschidă porţile Atenei invadatorilor pe când armata greacă se afla pe câmpul de luptă. În timp ce reîmbarcarea trupelor persane atinsese un stadiu avansat, restul trupelor rămase pe plajă pornesc la atac pentru a încerca o înfrângere totală. Peste 6 000 de perşi rămân pe câmpul de luptă, în timp ce de partea grecilor pierderile sunt minime. Datis şi Artafrenes ocolesc cu flota capul Sunion şi acostează la Faleron. Aflându-se încă pe mare, de pe înălţimile Pentelicului străluceşte un scut, semn că trădătorii din cetate erau pregătiţi să deschidă perşilor porţile. Strategii greci însă, printr-un marş forţat, ajung în cîmpia attică la puţină vreme după ce corăbiile persane atinseseră ţărmul. Perspectiva unui nou contact cu infanteria greacă li se păru de temut perşilor care renunţară la ocuparea Atenei şi-şi îndreptară prorele spre coastele Asiei Mici. Marathonul a fost incontestabil o mare victorie, fără să fi fost însă o mare bătălie. El a însemnat pentru greci o aventuroasă luare de contact cu inamicul, iar pentru perşi, convinşi de reala lor superioritate materială, un nou eşec, infinit mai puţin important decât dezastrul naval din 492 de sub stâncile Muntelui Atos. Perioada de zece ani care urmează înseamnă pentru amândouă părţile beligerante un răgaz acordat pregătirii minuţioase şi intense. Miltiade, aventurierul ireductibil, corsarul sigur pe loviturile sale, reuşeşte să smulgă Adunării 70 de corăbii pentru o expediţie iluzorie împotriva Parosului. Întors cu mâinile goale la Faleron, grav rănit în asediul nereuşit, eroul de la Marathon moare înainte de a se executa amenda hotărâtă prin procesul ce i se deschisese. Xerxes, fiul şi urmaşul la tron al lui Darius, înţelege să dubleze campania militară de o vastă ofensivă politică ce avea să strângă ca într-un cleşte pe principalii săi adversari, Atena şi Sparta. De aceea primul gând i se îndreaptă acum către aţâţarea duşmanului ereditar al lumii greceşti occidentale, Cartagina. Preparativele strategice sunt şi ele pe măsura ţelului regal. Fenicienilor şi egiptenilor li se dădu în grijă construirea unui pod peste Helespont, între Abydos şi promontoriul situat între Sestos şi Madytos; o furtună distrugându-l, samianul Harpalos împreună cu armata persană construi un altul în acelaşi loc. Istmul Acte de la Muntele Atos a fost tăiat de un canal larg cât să poată trece două trireme, pentru a se evita dezastrul din 492. Planul lui Xerxes se baza pe forţa numerică covârşitoare şi pe activitatea diplomatică ce avea să izoleze Grecia occidentală, angrenată în conflictele ei cartagineze, şi să o împiedice a face cauză şi rezistenţă comună cu alianţa panhelenă condusă de Atena şi Sparta. Pregătirile Atenei în acest răstimp sunt şi ele pe măsura puhoiului ce i se ridică împotrivă. Mai întâi trebuia aranjată chestiunea politică. După dispariţia lui Miltiade, personajele de primă mână sunt Xantippos şi Aristide a căror luptă reciprocă pentru întâietate sili Adunarea să-i ostracizeze. Legea ostracismului funcţionă în această perioadă ca instrumentul cel mai nimerit pentru a pregăti baza politică a victoriei de la Salamina. Temistocle, obscur ca naştere faţă de nobleţea lui Xantippos şi Aristide, îşi pregăti o platformă politică importantă înfăţişându-se ca omul zilei.

În adevăr, există anumite momente care cer anumiţi oameni; fără a fi un politician de combinaţii şi speculaţii, Temistocle avu o idee de geniu pe care ştiu să o facă să prizeze în Adunare, aceea de a pregăti Atenei o flotă de război capabilă să o transforme dintr-o putere terestră de mâna a doua în cea mai mare cetate maritimă a Antichităţii. Argumentul-cheie în hotărâtoarea schimbare de optică a fost nu atât duşmanul persan care ameninţa în viitorul apropiat cetatea, cât lipsa grâului. Cu alte cuvinte, un inamic putea juca Atena la sute de kilometri de teritoriul ei prin tăierea aprovizionării cu cereale, fie dinspre Marea Neagră, fie prin intermediul Cartaginei, din Egipt. Între specialişti au existat şi continuă să fie animate discuţiile cu privire la potenţialul maritim al Atenei înainte de Temistocle. Voi rezuma pe scurt aici opiniile noastre în convingerea că momentul de răscruce în viaţa economică şi militară a unui stat îşi are importanţa lui în înţelegerea puterii şi strălucirii sale ulterioare. Fără îndoială că Atena poseda o însemnată flotă comercială încă din veacul al şaselea î.Hr., dovadă amenajarea în acest scop a porturilor de la Faleron şi Prasiae. Un alt indiciu al existenţei unei bogate flote comerciale este răspândirea ceramicii ateniene în bazinul pontic, egeean şi mediteranean după încetarea în faţa concurenţei attice a atelierelor corintiene. Căci este neîndoielnic că transporturile care aduceau grânele de pe meleagurile Sciţiei Mari şi Mici veneau încărcate cu marfă de schimb, utilă şi ca lestaj al pântecoaselor vase. Datorită faptului că acestea erau grele şi că nu puteau naviga decât cu pânze şi folosind curenţii, ele trebuiau să aştepte anumite perioade pentru a putea trece prin Bosfor, atunci când vântul şi curentul dimpreună se conjugau pentru a le  împinge info.  Perşii, ajungând la strâmtori, nu aveau nici un interes să sugrume comerţul înfloritor de tranzit al cetăţilor riverane, atâta timp cât indirect profitau de pe urma lui. Schimbarea atitudinii Marelui Rege faţă de comerţul grecesc în Pont şi în special al Atenei s-a produs, cum este de la sine înţeles, o dată cu răscoala Ioniei şi mai ales atunci când Atena, dând un ajutor mai mult simbolic decât efectiv, îşi atrase aversiunea Imperiului.

Vasele comerciale trebuiau acum însoţite de o flotilă de război. Aceasta trebuia creată, căci armarea unor nave comerciale era diferită de cea a unora de luptă. Triremele aveau o mare mobilitate şi, propulsate cu vâsle, nu depindeau de vânt sau curenţi; în plus, construcţia lor se baza pe o schemă suplă, ascuţită, caracterizată prin tonaj mic, prin mare viteză şi forţă de şoc. Deci, reforma lui Temistocle nu trebuie judecată grosso modo ca inaugurând marina ateniană. Nicidecum. Este vorba de construirea unei flote productive, de utilarea ei cu oameni salariaţi, cu rămaşi-luptători, investiţie suplimentară la umbra căreia trebuia să se desfăşoare activitatea productivă navală comercială, armadă destinată luptelor de supremaţie transferate de pe uscat pe mare. Inexpugnabilă, forţa militară şi cetatea sunt acum pe punţile triremelor.

Datorită activităţii meşteşugăreşti şi negoţului, mărfii de calitate produsă de industria attică şi cerută în toate colţurile lumii greceşti sau elenizate, Atena este antrenată încă de pe vremea Pisistratizilor în torentul activităţilor de mare putere în drumul cărora reforma lui Temistocle apare ca încă o cataractă depăşită. Evident că, aflată la începutul îmbogăţirii ei bazată pe un comerţ de schimb cu marfă proprie şi nu pe unul de tranzit, mult mai bănos, lipsită de cereale, deci aservită importării hranei de bază, averea publică a Atenei era mult prea modestă pentru a face faţă unor cheltuieli de asemenea anvergură. Hefaistos avu însă grijă de oraşul Atenei. În 483, la minele statului de la Laurion, s-a descoperit un al treilea filon argentifer pe lângă cele două mai sărace şi aproape epuizate. Venitul anual asigurat de către acesta cetăţii este în jur de 100 de talanţi, adică 2 500 kilograme argint, ceea ce înseamnă peste cinci sute de mii de drahme. Temistocle propuse să se împrumute 100 din cei mai bogaţi cetăţeni cu suma de un talant, cu sarcina de a arma fiecare câte o triremă. Şedinţa furtunoasă a Adunării în care propunerea lui Temistocle ieşi triumfătoare salvă oraşul. În 480 Atena avea gata de luptă 147 trireme şi 53 în rezervă. O altă dovadă de înţelepciune pe care o dădu Atena în faţa vanităţii spartiate este cedarea către aceasta, la congresul de la Corint, a întâietăţii în conducerea rezistenţei antipersane. Este un omagiu adus anticipat vitejiei lui Leonida şi celor trei sute de hopliţi care s-au jertfit în defileul de la Termopile.

Marele episod al confruntării începe când Xerxes, înconjurând prin trădare pe Leonida şi în cele din urmă forţând rezistenţa acestuia, ajunge concomitent cu flota angrenată în lupta nedecisă de la capul Artemision, la înălţimea Atenei, pe care o ocupă şi-i dă foc. Temistocle reuşise mai înainte, la adăpostul flotei, să evacueze Attica şi să strămute pe cetăţeni la Troizene, în vreme ce tot ceea ce era capabil de luptă se afla pe punte. O singură bază: Salamina. O singură conştiinţă: panhelenismul. Atena, în vederea marii încercări îşi rechemase exilaţii, pe Xantippos şi pe Aristide, aflat acum în fruntea rezistenţei ateniene terestre, a hopliţilor grupaţi la Salamina. Bătălia navală, a cărei măreţie şi ingeniozitate tactică a făcut admiraţia posterităţii, o găsim relatată în versurile nemuritoare ale unui contemporan: Eschil. Glasul trimisului nu mai pridideşte să istorisească în Perşii nenorocirile cumplite abătute asupra oştirii şi flotei lui Xerxes. Salamina a fost în adevăr o mare bătălie, o grea bătălie, pentru că flota persană, neîndoielnic mai mult antrenată acum, după două decenii de activitate în bazinul egeean, era dublată de cea feniciană, de corăbiile grecilor ionieni târâţi în uriaşul mecanism militar al Imperiului. Pierderile de ambele părţi nu ne sunt cunoscute. Relatarea lui Eschil ne dă o imagine generală în ceea ce priveşte numărul şi valoarea căpeteniilor persane dispărute în luptă. Dar victoria de la Salamina nu rezolva soarta campaniei persane în Grecia. Armata lui Xerxes încă ocupa continentul, pe care trebuie să debarce acum, ca într-o ţară de recucerit, hopliţii atenieni.

Aristide se găseşte în fruntea armatei de uscat, iar Xantippos la comanda supremă a flotei. Pe lista strategilor din 479, numele lui Temistocle nu mai figurează. Deşi Atena adoptă politica acestuia de a relua ofensiva pe uscat după victoria navală, Adunarea îl ţine la distanţă, nemulţumită de insuccesele lui în tratativele cu Sparta. Mardonius încearcă reluarea unor tratative, trimiţând în cetatea cu ruinele fumegânde pe Alexandru al II-lea, regele Macedoniei, cel mai de seamă vasal european al lui Xerxes. Spartanii, neliniştiţi de aceste oferte, promit ajutor imediat, apoi întârzie. În fine, când Mardonius, înfuriat de refuzul îndîrjit al Atenei de a deschide tratativele, ocupă din nou oraşul, obligând populaţia să se retragă la Salamina, incendiindu-l iarăşi atunci când îi ajunge ştirea că şi în această situaţie grecii pregătesc ofensiva, lacedemonienii se hotărăsc să mobilizeze cea mai mare armată terestră din cursul istoriei lor, pe care o trimit spre Megara şi Plateea, locul unde se conturează încă de pe acum desfăşurarea evenimentelor de pe uscat, care vor pune capăt definitiv speranţelor persane de a înrobi Grecia. Bătălia de la Plateea este o a doua Salamină. Mardonius este înfrânt şi obligat să se retragă în grabă spre nord. Teba este pedepsită pentru trădarea ei şi colaborarea cu armatele invadatoare. În toamna târzie a lui 479, pământul grecesc este curăţit de ocupantul persan. Grecia occidentală are în acelaşi timp a face faţă ameninţării şi invaziei cartagineze. Cooperarea tuturor resurselor ei este meşteşugit condusă de către Gelon, tiranul Siracuzei. Bătălia de la Himera, unde-şi pierde viaţa însuşi generalissimul cartaginez Hamilcar (septembrie 480), este victoria care pentru Graecia Magna pune capăt în mod definitiv ameninţării punice. Prada pe care Gelon şi învingătorii lui Hamilcar o ridică de pe câmpul de luptă este imensă; ea va contribui la înfrumuseţarea oraşelor victorioase şi la dedicarea unor tezaure şi mărturii sacre în incinta de la Olimpia.

Practic, pentru Atena, campania persană nu putea lua sfârşit decât o dată cu deschiderea strâmtorilor pentru aprovizionarea cu grâu. De aceea flota, sub comanda lui Xantippos, dă o lovitură grea armatei şi flotei persane în bătălia de la Mycale (august 479), iar mai apoi în primăvara lui 478, ocupă Sestosul, deţinând astfel cheile strâmtorilor. Această primă posesiune ateniană în Bosfor este baza imperiului maritim care va lua naştere o dată cu constituirea Ligii de la Delos. Organizarea acesteia, pusă sub conducerea şi mai apoi sub stăpânirea de fapt a Atenei, corespunde cu o slăbire temporară a ponderii politice şi a potenţialului militar al Spartei. Iniţiativa a aparţinut puterilor insulare ca Samos, Chios, Lesbos, care oferiră conducerea escadrelor lor de război lui Aristide, al cărui renume şi probitate în treburile politice îi stabiliseră o serioasă reputaţie printre cetăţile elenice. Cu încuviinţarea Atenei, acesta preluă importanta sarcină care-i fusese delegată. Un prim congres al Ligii se întruneşte la Atena în primăvara lui 476. Scopurile iniţiale ale Confederaţiei erau două: un scop de perspectivă, acela de a dezrobi şi de a apăra cetăţile greceşti aflate încă sub jugul barbar, organizând un meterez solid în faţa unor eventuale tendinţe ale Imperiului de a mai avansa către Occident; un scop imediat, acela de a se revanşa pentru distrugerile provocate de invazia persană, prin expediţii de hărţuire, dublate de prăzi bogate ce aveau să compenseze tezaurele jefuite sau cheltuite pentru susţinerea apărării greceşti.

În vastul context politic creat de organizarea Ligii de la Delos, în care personajul de frunte al începuturilor a fost Aristide, îşi ia avânt pe arena politică un om nou, fără legăturile şi prejudecăţile unei situaţii anterioare, apt şi proaspăt pentru ora imperialismului maritim, Cimon, care după ostracizarea lui Temistocle va juca rolul de prim rang în complicata urzeală pe care adevăratele năzuinţe ale Atenei o ţes sub aparenţa federalismului, a defensivei şi a intereselor comune tuturor participanţilor, a căror independenţă trebuia să pară mai mult decât sfântă. Dar mai întâi de toate, Atena aştepta prilejul însemnat pentru ea, ca hegemon al confederaţiei, de a dovedi însăşi eficacitatea acestei înjghebări politico-militare, cu însemnate avantaje financiare pentru conducătorul ei, mai ales atunci când, pretextând nesiguranţa tezaurului Ligii aşezat la Delos, foarte la îndemâna Persiei, ceru şi obţinu transferul lui la Atena (454). Ocazia de a dovedi rostul şi eficienţa militară a Ligii o furniză bătălia navală de la Eurymedon (468), când o flotă persană de peste 200 de corăbii fu zdrobită la vărsarea acestui fluviu în mare. Astfel, apele Egeei se aflau pentru multă vreme curăţite de ameninţarea persană, iar insularii nu mai conteneau a aduce laude Atenei şi Ligii a cărei organizare se datorase iniţiativei lor. Atena însă, îmbătată de această izbândă, şi, mai ales demosul, mai mult vanitos decât strateg, crezu că se poate amesteca de acum înainte fără nici o oprelişte în afacerile Marelui Rege. Profitând de revolta libianului Inaros, fiul lui Psammeticos, care ridică Egiptul împotriva Persiei folosindu-se de momentul asasinării lui Xerxes, Atena trimise în ajutorul răsculatului o flotă considerabilă şi însemnate contingente de luptători (459). Rezistenţa perşilor fiind mică, Atenei îi va fi uşor să-i lichideze şi să obţină o victorie completă. Timpul care a urmat însă acestei victorii îi fu defavorabil, căci împotriva ei începu să se înjghebeze o coaliţie în faţa căreia va trebui să lupte aproape treisprezece ani. Împotriva Egiptului răsculat, o dată stabilită ordinea la curtea Persiei prin instalarea pe tron a lui Artaxerxes, a fost trimisă o însemnată expediţie comandată de Megabyze (456). Grecii sunt asediaţi 18 luni în insula Prosopitis, după care capitulează în fine la Byblos. Treizeci de trireme trimise în necunoştinţa dezastrului sunt cu toate scufundate. Această înfrângere este replica persană a victoriei de la Eurymedon, pierderile grecilor evaluându-se la peste treizeci şi cinci de mii de oameni. Ostilităţile cu Imperiul sunt teoretic închise prin pacea lui Callias (449/8), la grăbirea căreia a contribuit fără îndoială revolta lui Megabyze din Siria, ridicat împotriva suveranului său după ce adusese la ascultare Egiptul. Din punctul de vedere al cronologiei istorice, între pacea lui Callias şi începuturile Războiului peloponesiac, într-un răstimp fără îndoială mult prea scurt pentru a considera că imensa desfăşurare politică şi culturală a Atenei să-şi aibă doar acum originile, prinde contur cea mai nuanţată, mai simfonică şi mai originală prin raport cu toate elementele care au stat la baza înjghebării ei, cea mai artistică dintre toate formele de viaţă politică, socială sau spirituală pe care le-a produs Antichitatea şi către care gândurile omului modern se îndreaptă, prin braţele pe care Atena acelei vremi le-a aruncat viitorimii, cu simpatia, înţelegerea şi bucuria regăsirii unui contemporan.

Tipul atenianului care caracterizează această complexă epocă de desăvârşiri pe plan individual, indiferent la nivelul cărei categorii cetăţeneşti a oraşului-stat, este Pericle, alcmeonidul luminat, dotat, pe lângă celelalte calităţi deosebite, datorate educaţiei, cu darurile naturale ale blândeţii, reţinerii şi seninătăţii judecăţii sale. Scurtul răstimp de care aminteam poartă numele de epocă pentru că este, printr-o dezvoltare complexă, încununarea unei perioade de transformări şi evoluţie, iar Pericle, conducătorul politic al Atenei, este în bună măsură şi organizatorul vastei concretizări de roade ce aveau să înflorească de pe vârful Acropolei până în locuinţa celui din urmă cetăţean, în această vreme în care figura ilustrului discipol al lui Anaxagoras dă numele său vârstei de aur a cetăţii de marmură.

Însemnătatea deosebită a Atenei în istoria politică a umanităţii este, după expresia lui Gustave Glotzinfo, privilegiul ce l-a avut de a fi pământul marilor experienţe politice. Ea este cea dintâi care organizează conducerea poporului de către popor; mai mult încă, conducerea unui imperiu de către popor (démos). Cetăţeanul şi cetatea, celula şi organismul sunt în perpetuă interdependenţă, într-un echilibru stabil care a demonstrat, fie şi numai pentru scurtă vreme, valabilitatea sa socială ca formă superioară de guvernare a oamenilor celor mai puţin guvernabili din Antichitate: grecii. Ca şi în multe alte privinţe, înţelegerea omului modern pentru formele culturale sau sociale ale Antichităţii este limitată de o schimbare totală a opticii asupra aceloraşi forme, schimbare cu cauze adânc înfipte în transformările istorice. De aceea este greu a ne da seama de legătura imediată dintre individ şi stat la greci, dintre abandonarea de recentă dată a legislaţiei gentilice în favoarea unei legislaţii penale de natură statală şi conceptul de libertate individuală în raport cu ideea de stat. Fapt este că în mentalitatea greacă statul nu a încetat nici o clipă să fie apărătorul individului faţă de un alt individ, faţă de un cetăţean sau faţă de un străin. Dar acest contract, dacă ar fi să ne exprimăm într-un limbaj rousseauist, dintre individ şi stat nu a devenit, pentru că nu a putut deveni, dată fiind natura sa specială, echilibrată prin interdependenţe multiple, niciodată abuziv în detrimentul individului şi în favoarea statului. S-ar putea opina că a conduce un imperiu printr-o democraţie este o experienţă mult mai reuşită în istoria Romei, experienţă ce mai devreme sau mai târziu sfârşeşte într-o conducere unică, fie de formă individuală, fie de formă oligarhică. Dar ceea ce deosebeşte democraţia greacă de democraţia republicii romane este ideea pe care acestea şi-o fac despre stat, despre rostul şi mai ales despre înţelesul său. Pentru grec, statul înseamnă asigurarea vieţii optime, în pas cu ceea ce pare a fi optim într-un moment anumit pentru el şi pentru concetăţenii săi, în convingerea că dacă răul se întinde, individul, chiar dacă nu este direct vizat, este nemijlocit alterat de depresiunea ce-l înconjoară cu încetul. Astfel statul poate fi oricând schimbat, formele lui caduce pervertite pot şi trebuie de îndată înlăturate, instituţiile sale politice fiind astfel alcătuite, încât să îngăduie cetăţenilor modificarea imediată a conducerii în cazul când aceasta ar prejudicia interesele lor.

Statul este astfel interesul şi cauza cetăţenilor, luaţi fiecare ca individ. În rândurile de faţă avem întotdeauna în vedere exclusiv aspectul politic al noţiunii de stat. Romei republicane îi este caracteristică idolatrizarea statului, a colectivităţii ca materializare distinctă şi individuală a maselor, în sensul în care, în genetica modernă instinctul colectivităţii este reperat la nivel celular. Cât este de sensibilă diferenţa între cele două concepţii amintite rezultă din faptul că, în societăţile moderne, prima a rodit în conceptul libertăţii, cea de-a doua în acel al administraţiei. Vorbind mai sus de greutăţile înţelegerii realităţilor politice ale vremii la care ne referim, de către cercetătorul de astăzi, ne gândeam şi la o a treia semnificaţie a statului, prezentă mai mult sau mai puţin în toate închegările ce poartă acest nume, la ipostaza statului ca propagator şi principal instrument în aplicarea unei dogme, indiferent de ce natură ar fi ea, ipostază care, într-un grad mai înaintat sau mai înapoiat de realizare, îşi află rezonanţa în sufletul fiecărui locuitor al lumii moderne. Creştinismul este fără îndoială realizatorul cel dintâi al statului ca propagator al dogmei, al statului total înlăuntrul căruia nu e posibilă nici viaţa, nici gândirea liberă, stat care pentru a-şi dovedi dreptatea raţiunii de a exista, prin unicitatea dogmei care-i stă la bază, nu va tolera nici în interiorul, nici în afara sa o altă formă de existenţă aberantă de la normele imuabile care-l constituie. De aceea, faţă de tot ce evoluţia gândirii politice omeneşti a înregistrat ulterior, democraţia ateniană a secolului cinci î.Hr. ne apare ca o desăvârşire comparabilă Partenonului sau poeziei tragice întru a cărei creionare cât mai deplină suntem ispitiţi a trage linii din ce în ce mai largi.

Generaţia de filosofi, poeţi, istorici, care fac strălucirea acestei vremi se formează în general o dată cu tot ceea ce Atena dă umanităţii, adică imediat înainte sau în timpul Războaielor medice, acestea fiind ogorul în care se înfig rădăcinile măreţiei politice şi culturale ale cetăţii de la poalele Licabetului.

Eschil, fiul lui Euforion, se naşte în 525 dintr-o familie din Eleusis. Participă la bătălia de la Marathon în care fratele său îşi pierde viaţa, şi mai apoi la cea de la Salamina. Debutul în teatru şi-l face pe la 499, dar abia pe la 484, la şapte ani după cea dintâi reprezentare a Rugătoarelor, dobândeşte prima victorie în concursurile dramatice. În anul 472 când a fost încoronat ca învingător pentru o trilogie liberă (a cărei acţiune nu se continuă în cele trei tragedii) din care făcea parte şi Perşii, îl are ca horeg pe tânărul Pericle. Câţiva ani şi-i petrece apoi la Siracuza, chemat fiind de tiranul Hieron pentru a celebra recenta întemeiere a oraşului Etna, fapt atestat de existenţa unei drame, astăzi pierdută, Etneele. Întors din nou la Atena, câştigă în 467 concursul dramatic cu o trilogie din care făcea parte şi Cei şapte contra Tebei. Ultimul său triumf a fost în 458 cu trilogia Orestia, după care pleacă din nou în Sicilia unde moare în 456.

Sofocle, născut pe la 496 în demul Colonos, este în adevăr prin formaţia sa contemporanul lui Pericle şi Fidias, al marilor realizări spirituale ale Atenei pe care Eschil nu mai apucase să le vadă în desăvârşirea înfloririi lor.

Fiu al unui proprietar înstărit de ergasterion, Sofilos, Sofocle primeşte o educaţie aleasă, bucurându-se în acelaşi timp de daruri naturale asemănătoare cu cele ale prietenului său Pericle: trup viguros şi sănătos, suflet delicat şi echilibrat, caracter plăcut. În 480 tânărul Sofocle este în fruntea corului care cânta peanul triumfal după victoria de la Salamina. În 468 vine pentru prima dată în opoziţie, la un concurs dramatic, cu înaintaşul şi maestrul său Eschil. Cimon şi alţi strategi fură desemnaţi ca arbitri. Este un moment important în dezvoltarea teatrului atenian înfruntarea din 468. Spiritul inovator de care sunt străbătute tragediile lui Sofocle, atât sub raport tehnic cât mai ales din punctul de vedere al conţinutului poetico-filosofic, era întru totul în asentimentul unei bune părţi a publicului atenian, dacă atribuirea victoriei stătu vreme îndelungată în cumpănă şi dacă, în fine, ea înclină către mai tânărul dar organic mai apropiatul de cursul vremii şi al generaţiei sale, Sofocle. Timp de peste şaizeci de ani de la această dată, poetul va produce continuu până la adânci bătrâneţi tragedii care vor cunoaşte încoronarea a încă 23 de victorii. Moartea îl surprinde în 406 în plină activitate creatoare; destinul nu îl favorizase a închide ochii după ce văzuse gloria de la Salamina, imperiul maritim atenian, măreţia şi bogăţia patriei sale, ci îi hărăzi să asiste, pierzându-şi prietenii cei mai apropiaţi şi cei mai de vază ai cetăţii, la umilirea şi distrugerea ei, la prăbuşirea împreună cu meterezele Atenei a idealurilor pe care le clădise alături de aceia care de mult atinseseră Câmpiile Elizee.

Organizarea teatrului atenian evoluă simţitor de pe vremea Pisistratizilor până la mijlocul secolului cinci. La început nu exista decât un singur concurs, cel de tragedie, instituit în 534 pentru Marile Dionisii. Reforma din 501 adaugă concursului tragic un concurs dionisiac care generă prin 488-486 un concurs de comedie. Din cele şase zile cât durau Marile Dionisii, a doua şi a treia erau consacrate concursurilor de ditirambi, iar ultimele trei concursurilor dramatice. La concursurile tragice de la Marile Dionisii, numărul concurenţilor era fixat la trei. Aceştia concurau cu o trilogie legată (în care acţiunea continua în cele trei piese) şi cu o dramă satirică independentă de subiectul tragediilor. Aşa cum s-a văzut, Eschil inaugurează în 472 trilogia liberă în care piesele componente nu prezentau acelaşi subiect sau aceeaşi acţiune în desfăşurare. În concursurile dramatice, întrecerea avea loc între horegi şi între poeţi. Horegii erau aceia care aveau să suporte toate cheltuielile necesare repetiţiilor şi montării spectacolului. Se înţelege că dacă numărul concurenţilor admişi a se întrece era trei, şi cel al horegilor era egal. În sarcina horegilor revenea recrutarea şi grija pentru ca repetiţiile corului să se desfăşoare în condiţii optime: trebuiau să se îngrijească de sală pentru repetiţii, să plătească pe horeuţi, să închirieze un flautist şi un instructor al corului. Pentru reprezentare, horegul era dator să dea fiecărui horeut şi actor câte un costum nou sau să-l închirieze pentru ei de la un negustor de haine, în fine să procure toată recuzita necesară spectacolului.

Sarcina de horeg nu era deloc uşoară, mai întâi din punct de vedere financiar, de aceea horegii erau aleşi printre cetăţenii cei mai înstăriţi, în al doilea rând din pricină că de calitatea personalului angajat depindea soarta reprezentaţiei. Aşa se explică de ce în protocolul concursurilor dramatice, numele horegului precede pe cel al poetului când piesa este câştigătoare. Era o recunoaştere pe care cetatea o aducea unei strădanii deosebite care contribuia substanţial la câştigarea victoriei şi o compensaţie pentru caracterul efemer al acestei realizări faţă de dăinuirea operei poetului care, după cum vedem, a avut uneori norocul să înfrunte vremurile până la noi. Evident că distribuirea horegilor la cei trei poeţi concurenţi se făcea prin tragere la sorţi şi că premiile erau acordate de un juriu ales de Sfatul celor cinci sute, după o listă alcătuită din propunerile horegilor ce desemnau pe cetăţenii care, în opinia lor, erau cei mai competenţi, în număr egal pentru fiecare trib. Numele acestora erau puse în zece urne, pe triburi. La deschiderea concursului era tras câte un nume din fiecare urnă, alcătuindu-se un juriu din zece persoane. La sfârşitul reprezentaţiilor, fiecare membru al juriului prezenta tăbliţele pe care scrisese numele concurenţilor în ordinea meritelor, după aprecierea sa. Se trăgeau la sorţi cinci din aceste tăbliţe, pe baza cărora se fixa clasamentul definitiv. Cheltuielile făcute de antreprenorii care instalau la început băncile de lemn şi decorurile trebuiau recuperate, de aceea intrarea la teatru era plătită cu câte doi oboli de persoană. Statul, pentru a nu se îngrădi în acest fel unei largi categorii accesul la manifestările dramatice, oferea solicitanţilor indigenţi, la cerere, compensarea taxei de intrare: acesta era teoriconul. După Războiul peloponesiac, teoriconul a fost ridicat la o drahmă, iar mai târziu distribuit la toate marile sărbători, nu numai la Dionisii. Fără îndoială că sprijinul pe care statul îl acorda pe de o parte prin plata teoriconului, pe de altă parte prin solicitarea cu care încuraja şi îmbogăţea concursurile dramatice trebuie pus în legătură cu însăşi esenţa acestor manifestări. Atâta vreme cât spectacolele tragice rămâneau la nivelul îndeplinirii unui ritual în cadrul unui thyasos, ele nu puteau cuprinde un mesaj politic sau nu îndeplineau funcţia unei instituţii în organizarea cetăţii-stat.

Exegeza mai veche făcea obiectul unei controverse din faptul de a şti dacă tragedia attică avea o funcţie politică sau religioasă, situând în felul cum punea problema cei doi termeni într-o opoziţie logică. Nu putem trece cu vederea că şi încercări mai noi în această direcţie fac din opunerea celor două pretinse aspecte o falsă problemăinfo. Căci, mai înainte de toate, ne întrebăm dacă este cazul să disociem şi să opunem în acelaşi timp cele două funcţii care în fond sunt mai degrabă două aspecte ale unui fenomen artistic. Dacă concursurile tragice aveau loc la Marile Dionisii, aceasta nu înseamnă că ele făceau în chip exclusiv parte din ritualul sărbătorii respective. Este cum am considera, într-altă ordine de idei, că Partenonul sau sculpturile care-l decorează sunt de esenţă religioasă, pentru că edificiul îndeplineşte rostul de sanctuar al zeiţei Atena.

Pe de altă parte este de la sine înţeles că o operă de artă reflectă în ea ansamblul concepţiilor vremii în care a fost creată, fără a îndeplini o funcţie anumită decât cea proprie operei de artă. Evident, nu rezultă de aici că tragedia attică ca fenomen artistic şi social nu are o anumită finalitate. Interesul deosebit al statului pentru organizarea reprezentărilor de spectacole tragice nu este legat de cadrul mitologic al tragediei care, adus pe scenă, ar fi răscolit sentimentele patriotice ale spectatorilor. Nici pe departe! Nici de aluziile, aşa cum vom vedea în capitolul următor, la diferite evenimente contemporane, sau la unele fapte de vitejie ale strămoşilor, nu aveau nevoie conducătorii Atenei pentru a atrage masa cetăţenilor în disputele lor politice, sau, admiţând aceasta, ar fi riscat o asemenea cheltuială pentru a strecura celui mai simplu cetăţean o subtilă replică cu referinţă la un fapt cotidian imediat? Răspunsul asupra finalităţii spectacolelor tragice ateniene îl găsim în situaţia generală a cetăţii, în caracterul democratic al organizării ei statale, în interesul pe care conducerea treburilor publice îl avea să lumineze pe fiecare cetăţean în parte asupra sa însuşi pentru a deveni un element politic activ şi a fi în felul acesta eficace în angrenajul guvernării care se chema democraţie. În acest înţeles, democraţia este un organism compus din celule vii: cetăţenii, care, în scopul nevicierii întregului, nu trebuie să abandoneze nici o clipă activitatea politică. Devenind o celulă moartă, neinteresată de treburile colectivităţii, atenianul ar fi hrănit astfel monstrul tiraniei şi al oligarhiei. Tragedia se orânduieşte în acest chip în şirul de măsuri pe care spiritul democraţiei ateniene le organizează în scopul trezirii şi educării conştiinţei cetăţeneşti prin instituţia teatrului, prin şcoli filosofice în care sofiştii vom vedea că şi-au avut rolul lor deosebit de însemnat, prin deschiderea pentru toţi cetăţenii a palestrelor şi a gimnaziilor.

În acest sens devine evident faptul că funcţia tragediei attice era cea politică, în înţelesul pe care atticii îl acordau cuvântului, adică cetăţenească. Căci teatrul este prin excelenţă locul unde se mânuieşte arta cuvântului şi unde se şlefuiesc prin acest instrument inteligenţele. Natura fină şi pătrunzătoare a atenienilor a văzut întotdeauna în scena dramatică o tribună a spiritului, o şcoală a minţii, un ochi în permanenţă deschis asupra adevărului vieţii, asupra naturii înconjurătoare, asupra omului însuşi. Deci nu fără legătură cu înţelesul cetăţenesc al funcţiunii politice a tragediei s-a spus că naţiunile cele mai sus situate pe scara civilizaţiei spirituale sunt acelea pentru care teatrul se numără printre instituţiile inalterabile ale statului.

mythos

rasfoieste-250x500

cronici-250x500