Miscelneea I

MEMORIILE LUI HADRIAN

Marguerite Yourcenar

 

CUVÂNT ÎNAINTE

marguerite---memoriile-lui-hadrian-cop-prelmarguerite-y---memoriile-lui-hadrian-cop-4-prelMemoriile lui Hadrian ocupă nu numai un loc central în opera Margueritei Yourcenar, ci şi unul special în peisajul literaturii contemporane. Această poziţie de excepţie rezultă dintr-o triplă perspectivă asupra umanului: perspectiva istorică, perspectiva filozofică şi de morală comportamentală, perspectiva poetică; dintr-o dublă situare pe înălţimi: Hadrian, aflat în vârful piramidei sociale a Imperiului, e cu desăvârşire liber să se construiască, să se înalţe moral, iubind piscurile limpezi ale munţilor, de unde ca drumeţ şi gânditor poate contempla pământul şi îl poate lua vizual în posesie spre binele semenilor; autoarea, cunoscând ea însăşi aproape întregimea Imperiului roman străbătută de eroul ei, atinsese în vremea creaţiei definitive a operei acel floruit, numit în greceşte akmé şi care înseamnă vârsta deplinei conştiinţe de sine a individului, a deplinei cunoaşteri a semenilor şi a lumii căreia îi este contemporan: Marguerite Yourcenar şi-a privit eroul şi epoca acestuia de pe culmea unui mare talent, a unei deosebite capacităţi de intuiţie istorică, a unei adânci şi lucide cunoaşteri a omenescului.

Pentru toate cele mai sus enumerate, suntem îndreptăţiţi a situa Memoriile lui Hadrian sub semnul sublimului, a cărui deontologie a rămas în esenţă aceeaşi de la autorul Tratatului omonim şi al celui Despre stil (Demetrios, ambele din secolul I p. Chr.) până astăzi.

De ce Hadrian? Marguerite Yourcenar ne răspunde limpede: „Dacă acest om n-ar fi menţinut pacea lumii şi n-ar fi refăcut economia Imperiului, fericirile şi nefericirile sale personale m-ar fi interesat prea puţin”; şi: „Acest secol al doilea mă interesează fiindcă a fost, pentru foarte multă vreme; cel al ultimilor oameni liberi” (Carnet de note).

Autoarea îşi abordează eroul şi secolul său nu numai cu simpatie şi deosebit talent literar, ci după un studiu amănunţit şi critic al izvoarelor de orice fel. Idealul ei mărturisit este:

„Să refaci dinlăuntru ceea ce arheologii secolului al XIX-lea au făcut din afară” (Carnet de note), iar metoda sa istorică se află în detaliu expusă în deja amintitul Carnet de note la „Memoriile lui Hadrian” şi în Nota finală, ambele aflate în continuarea textului acestui roman. De reuşita atât pe plan istoric cât şi literar a unei astfel de temerare încercări credem că cititorul îşi poate da lesne seama. Evenimentele din prima jumătate a celui de al doilea veac al Imperiului apar într-o lumină firească, aspectele sociale şi economice ale lumii romane fiind prinse de obicei în fraze de o densitate şi exactitate demne de gândirea marelui istoric al Antichităţii, contemporan tinereţii Margueritei Yourcenar, care a fost Mihail Rostovtzeff (Istoria socială şi economică a Imperiului roman, ediţia princeps, Oxford, 1926). Din punct de vedere istoric, romanul a atins acea înaltă rigoare ştiinţifică, recunoscută prin includerea lui în bibliografia articolului despre Hadrian din deosebit de selectivul şi temeinicul Oxford classical dictionary, ediţia a II-a, Oxford, 1970.

Lui Hadrian lumea romană i-a datorat într-adevăr împlinirea universalismului ei. Împăratul a ştiut să pună temeliile unei păci trainice, în special cu parţii, care avea să dureze aproape un secol. Renunţarea la cuceririle lui Traian în Orient precum şi acordarea unor subsidii principilor turbulenţi din zonă a fost înţeleptul şi modicul preţ plătit spre a obţine liniştea în afara hotarelor romane, în zona cea mai fierbinte a acestora. Pacea însemna în conştiinţa neamurilor barbare şi teama de armata romană. Hadrian a ştiut să menţină pe picior de luptă, prin neîncetate instrucţii şi lucrări genistice, totalitatea legiunilor răspândite de-a lungul frontierelor întărite (limes) care au fost completate şi refăcute din ordinul său, atât în Orient cât şi în Occident. Două treimi din cei douăzeci şi unu de ani de domnie, împăratul le-a petrecut în călătorii şi vizite de lucru, inspectând deopotrivă mediul militar cât şi cel civil al provinciilor. El cel dintâi dintre împăraţi a edificat o politică de încurajare susţinută a economiilor provinciale, pe specificul lor, făcând din aceste mari unităţi administrative ale Imperiului temeiul viabil al Romei civilizatoare: „Roma nu mai e doar Roma”. A extins antenele comerţului provincial până în regiunile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute: China, India, Indonezia (unde s-au descoperit monede şi pietre gravate romane din acea perioadă), sudul Africii, nordul Europei şi lumea sarmato-scitică din nord-estul continentului nostru. Cu el acea romana voluntas (voinţa romană) începe să-şi schimbe sensul din centrifug şi cuceritor, în centripet: voinţa de a fi roman. Ordinea şi prosperitatea Imperiului aveau să atragă cu timpul tot mai multe populaţii din afara limes-ului, dornice să se bucure de pacea şi bunăstarea romană.

Neîndoielnic, Traian a fost un mare împărat. Forma principatului său a însemnat actualizarea celei augustane la noile condiţii create după un veac de funcţionare. Renunţarea la succesiunea dinastică în favoarea eligibilităţii, restabilirea autorităţii senatului, în fine, revenirea la un regim imperial firesc, pragmatic, după teroarea şi totalitarismul lui Domiţian sunt trăsăturile pozitive fundamentale ale guvernării celui mai bun dintre împăraţi.

Optimus Princeps. Mare capacitate militară, strălucit organizator al campaniilor sale, pasionat constructor la Roma, dar şi în întreaga Italie, Traian nu a ştiut însă pune punct elanului său de adevărat prim conchistador hispanic (născut la Italica, azi Santi Ponce, unde ulterior au văzut lumina zilei Hadrian şi Teodosius I). Cucerirea Daciei era o necesitate ţinând de domeniul strategiei globale: faptul că romanii nu stăpâneau nici un teritoriu în stânga Dunării, din centrul continentului până la vărsarea fluviului, avea ca urmare coalizarea concomitentă, în unele momente, a tuturor neamurilor locuitoare la nord de marea arteră de navigaţie. Malul stâng al Dunării era în acelaşi timp un bulevard pe care puteau circula, înţelese între ele, neamurile din nordul Mării Negre până pe valea Rinului. Regatul dacic al lui Decebal constituia o serioasă ameninţare pentru Roma atât prin perpetua stare de beligeranţă a acestui popor cât şi prin apropierea lui de Italia şi de capitala Imperiului; în acelaşi timp el primejduia căile de comunicaţie terestră ale statului roman, prin nordul Adriaticii şi Balcani, cu posesiunile sale din Orient. Soluţia creării unui pinten de-a stânga Dunării, cucerindu-se o parte a Daciei istorice, s-a impus de la sine încă de pe vremea lui Domiţian ale cărui lupte cu Decebal, soldate cu binecunoscuta pace negociată şi subsidiată, au demonstrat tocmai ceea ce trebuia demonstrat: că neutralizarea dacilor făcea posibilă rapida lichidare a oricărei mişcări a neamurilor germanice, scurtând totodată calea de acces către centrul Europei a legiunilor cantonate în Orient.

Traian socotea că-l va zdrobi pe Decebal într-un singur război. Diversiunea celui din urmă în Moesia Inferior, culminând cu marea bătălie de la Adamclisi, unde au pierit aproape patru mii de ostaşi romani, iar Traian a putut fi victorios doar în ultima clipă, graţie intervenţiei acelui praefectus castrorum (şeful spatelui, înmormântat în Mausoleul tumular de lângă Trofeu), a arătat că de fapt ilustrul împărat de obârşie hispanică îl subestimase pe dac sau mai bine spus nu ţinuse seama că fostul adversar al lui Domiţian putea încă utiliza bulevardul din stânga Dunării, coalizînd etniile barbare împotriva Imperiului şi aplicându-i lovitura în zona cea mai descoperită: la sud de fluviu, în Dacia Pontică, teritoriu de altminteri locuit de geţi şi controlat de veacuri, până a fi stăpânit de romani, de regii geto-daci de la nordul Danubiului.

Hadrian a participat la primul război dacic în calitate de ofiţer de stat major. El a cunoscut îndeaproape locurile şi oamenii de aici, a avut mai mult răgaz decât Traian (ale cărui Comentarii s-au pierdut) să mediteze asupra mentalităţii unui mare şi viteaz popor aflat în stricta vecinătate a puternicului şi imensului Imperiu. El a putut constata că dacii erau de fapt integraţi iradierii romane, mult deosebiţi de barbarii sarmaţi sau germanici, incapabili de a concepe o politică militară de lungă durată sau una paşnică, cu garanţii stabile pentru ambele părţi. Aici, în Dacia, încolţeşte în mintea acestui om de excepţie ideea unui „commonwealth” roman axat pe interesul populaţiilor limitrofe de a se bucura de protecţia Romei, protejând-o la rândul lor de atacurile barbarilor mai îndepărtaţi. Idee generoasă şi de incontestabilă valoare politică, din păcate fundată doar pe elementul dacic, singurul care atinsese un grad avansat de istoricizare, graţie secularelor contacte cu civilizaţia greacă, şi tocmai prin acest fapt capabil să manipuleze el însuşi, după bunu-i plac, etniile din zonă împotriva Romei, conştient de puterea şi ascendentul ce le avea asupra lor.

Care era de fapt esenţa acestui antiromanism ireductibil de care Hadrian pare să-şi fi dat seama şi pentru care, o dată venit la putere, s-a străduit să întreprindă totul spre a-l face nenociv? În ce priveşte Dacia, singura, după cum spuneam, în atare situaţie pe cuprinsul ariei europene a Imperiului, esenţa antiromanismului era de natură economică, nu recentă, ci mai mult decât seculară. Să ne reamintim că opţiunea lui Burebista pentru Pompei, la jumătatea veacului I a.Chr., semnifica adeziunea la politica acestuia de refacere a economiei elenistice tradiţionale a Orientului roman, economie a unei zone în care Dacia îşi avea locul ei câştigat încă de la mijlocul primei vârste a fierului, deci cu mult înaintea apariţiei regatelor elenistice însele. Din acest context firesc Dacia s-a văzut exclusă prin înaintarea romanilor în Balcani, iar cuantumul comerţului roman cu Dacia până în secolul II p.Chr., deşi destul de ridicat după cum o dovedesc tezaurele de monede de argint romane descoperite pe teritoriul ţării noastre, era probabil cu totul nesatisfăcător pentru potenţialul economic al dacilor care nu mai aveau cui să-şi vândă produsele, Imperiul fiind unicul client, omniprezent, dar în acelaşi timp saturat de produsele propriilor provincii. Dacia era deci abandonată sorţii ei vitrege: aproape exclusă din circuitul comercial, ca partener liber, şi neintegrată lumii romane, ca provincie (vezi în acest sens cartea noastră Artă şi arheologie dacică şi romană, Bucureşti, 1982, pp. 123-148). Statutul intermediar pe care Hadrian îl visa pentru Dacia şi alte etnii în situaţie asemănătoare era imposibil de aplicat în condiţiile economice ale Imperiului în vremea lui Traian, condiţii destul de precare, moştenite ca atare şi exacerbate de politica militară a împăratului. Dacia trebuia deci cucerită. Roma se angajase pe acest drum şi nu mai putea da înapoi.

În ce o priveşte, Dacia lui Decebal nu-şi putea rezolva problemele economice şi politice, ea nu putea desfiinţa Imperiul oriental al Romei, nici modifica optica occidentală cu care erau tratate problemele specifice, vitale, ale acestuia. Abia Hadrian va trece la respectiva modificare de optică, cu hotărâre şi în deplină şi justificată cunoştinţă de cauză, greşit judecat pe moment la Roma, dar confirmat ulterior prin roadele acestei politici ce aveau a fi culese de urmaşii săi imperiali. Aşadar, din punctul de vedere al necesităţii istorice, pentru înşişi dacii, Dacia trebuia cucerită, dacă ne putem exprima astfel.

La al doilea război dacic, Hadrian ia parte în calitate de comandant al Legiunii întâi Minervia. Cheltuielile genistice ale Imperiului sunt enorme. Podul de peste Dunăre nu era numai o soluţie tactică, ci şi una de viitor, politică. Atare lucrare costisitoare, unică în vremea ei, anunţa şi consfinţea dinainte transformarea unei părţi a Daciei în provincie romană. Departe de a împrospăta finanţele Imperiului, prada dacică în aur şi argint, mult exagerată de istorici ca Ioannes Lydus, a acoperit cheltuielile de război, jocurile triumfale de la Roma, construcţia Forului lui Traian şi preparativele militare pentru campania partică. Din această pradă pe care exegeza modernă nu mai o consideră fabuloasă de peste o jumătate de veac, Hadrian primeşte un corn de băut, împodobit cu aur şi încrustat cu pietre (corn figurând pe friza îngustă, artizanală, de sub cornişa Arcului triumfal de la Benevento) şi pe care lexiconul Suda ne informează că viitorul împărat avea să-l închine lui Zeus Casios, adorat pe vârful Muntelui Casios, în Siria.

Dacă chipul lui Traian străjuieşte obârşiile latinităţii danubiene, voinţa aproape necunoscută a lui Hadrian în ce priveşte păstrarea recent cuceritei provincii în Imperiu a fost determinantă pentru existenţa noastră ca români.

Marguerite Yourcenar ne face a înţelege, pe linia tradiţională a istoriografiei, din ce raţiuni a reţinut Hadrian, din toate cuceririle lui Traian, doar Dacia. Împăratul a avut în vedere situaţia strategică mai înainte expusă. În 118, când se afla în Dacia, a constatat că rănile războiului erau departe de a fi vindecate. Nici starea Moesiei nu era mai bună. Abandonarea Daciei ar fi însemnat a expune atacurilor barbare o provincie tot atât de slăbită. Afluxul romanilor în noile teritorii era deosebit de mare. Armata numeroasă care rezida aici îşi întemeiase familii, uneori abuzând de acest drept: militarii aveau mai multe soţii şi mai multe rânduri de copii. De altminteri în Dacia au fost descoperite şi cele mai numeroase diplome militare de lăsare la vatră şi împroprietărire (în raport cu suprafaţa provinciei şi anii stăpânirii romane). Monumentele funerare sculptate ne înfăţişează pe răposaţi în calitatea lor de pater familias, înconjuraţi de o mulţime de copii, ca nicăieri altundeva în Imperiu. Aşa se explică de ce repopularea şi romanizarea Daciei provinciale s-a efectuat rapid, iar limba maternă (dacă) a cedat în faţa covârşitorului factor lingvistic patern (latina). Conştient de începutul impetuos al acestui proces unic în felul lui, Hadrian a consimţit să păstreze Dacia în Imperiu şi pentru a da satisfacţie celor ce-l învinuiau de a fi rupt total cu politica părintelui său adoptiv.

Raţiunea strategică ce dictase cucerirea Daciei îşi va menţine valabilitatea şi după retragerea aureliană, când Oltenia şi Muntenia precum şi sudul Moldovei vor rămâne sub controlul Imperiului, de la Constantin cel Mare la Iustinian, bucurându-se la început de un veac de linişte sub protecţia militară a federaţilor goţi.

Parcurgând Memoriile lui Hadrian în traducerea de faţă, cititorul va realiza importanţa operei militare, administrative şi economice a împăratului pentru întreg Imperiul roman şi pentru Dacia în mod deosebit. Iată unul din motivele pentru care cartea Margueritei Yourcenar este atât de strâns legată de interesul românilor pentru propria lor istorie.

*

Înălţimea perspectivei istorice a Margueritei Yourcenar, aşa cum se obiectivează aceasta în cartea pe care o prezentăm, este rezultatul cunoaşterii temeinice a lumii greco-romane,

a limbilor greacă şi latină, rodul meditaţiei îndelungate asupra rădăcinilor şi devenirilor civilizaţiei europene precum şi asupra primejdiilor ce au ameninţat-o şi o ameninţă astăzi mai mult şi mai grav decât oricând.

Încă în 1932 Marguerite Yourcenar publica un studiu despre Pindar în care întrevedem aproape maturizate capacităţile de intuiţie, reconstituire şi generalizare ce alcătuiesc câteva din multiplele trăsături subtile şi deopotrivă viguroase ale versiunii definitive a Memoriilor lui Hadrian. Iată câteva rânduri semnificative din acest volum de tinereţe: „Asia reprezenta un stadiu pe care Grecia îl depăşise: în artă pe cel al hieratismului, în ştiinţă pe cel al magiei, în filozofie pe cel al misticii ereditare transmise prin colegiile sacerdotale... Structura ei de imensă monarhie era fundamental opusă independenţei micilor cetăţi... De aici eterna dublă ameninţare: a despotismului şi a fanatismului... Dar Asia poate fi preferată. O credinţă religioasă venită de acolo a stăpânit Europa o mie de ani... Este posibil ca altă credinţă, de data aceasta socială... să o stăpânească la rându-i.” Un pasaj deosebit de interesant — pasaj care aminteşte pe acela al lui D. Merejkovski din al său Iulian Apostatul, când împăratul, vrând să organizeze sărbătoarea Panateneelor în capitala intelectuală a Greciei de odinioară, nu mai găseşte pentru cortegiul fecioarelor decât... curtezane — aruncă asupra viselor filelenice ale lui Hadrian o lumină nostalgică, mult estompată în Memorii:

„Când, şase sute de ani mai târziu, Hadrian va încerca să reorganizeze Jocurile olimpice, el nu va reuşi decât să însceneze o solemnă comedie în care atleţii de profesie joacă de minune fără să priceapă ceea ce joacă.”

În opera literară a Margueritei Yourcenar este de făcut o netă distincţie între lucrările de reconstituire a trecutului, cum sunt Memoriile lui Hadrian sau L'oeuvre au noir (Piatra filosofală, Editura Univers, 1971) şi acelea având ca pretext o temă aparţinând unei vremi revolute, un mit de pildă. Dintre acestea din urmă, situându-se ca valoare artistică foarte aproape de Memorii, trebuie amintită Electra sau căderea măştilor, piesă în două părţi şi zece scene.

Revenind însă la perspectiva istorică, la dragostea pentru trecut ca formă de trăire a prezentului, avem a aminti cuvintele Margueritei Yourcenar — adevărată profesie de credinţă — consemnate în acea gravă şi optimistă confesiune care este volumul Les yeux ouverts, Paris, 1980 (la care vom mai recurge în cele ce urmează): „Când pomenim despre dragostea pentru trecut trebuie să luăm seama că în fapt e vorba de dragostea de viaţă; viaţa aparţine mai mult trecutului decât prezentului. Prezentul e întotdeauna un moment prea scurt, chiar când plenitudinea lui face să ni se pară etern. Când iubeşti viaţa, iubeşti trecutul fiindcă acesta este prezentul aşa cum a supravieţuit el în amintirea oamenilor. Ceea ce nu înseamnă că trecutul ar fi o vârstă de aur: ca şi prezentul, el este deopotrivă neîndurător, superb sau brutal sau pur şi simplu oarecare.” Reproşându-i-se uneori lipsa de înţelegere pentru nou în literatură şi artă, Marguerite Yourcenar a ţinut

să nuanţeze: „N-am avut niciodată încredere în actualitate, în cea literară, artistică, în cea a vieţii. Cel puţin ceea ce se consideră actualitate şi care nu e decât stratul cel mai superficial al lucrurilor” (Les yeux ouverts, p. 65).

Exerciţiile de coborâre în trecut de care pomeneşte în Carnetul de note, exerciţii ce aveau drept scop actualizarea trecutului, sunt întrucâtva simetrice sau complementare acelora de proiectare a prezentului pe fundalul trecutului, acţiune nu reductivă şi simplificatoare a celui dintâi, ci de recurgere la esenţă prin metoda mereu adaptabilă a factorului comun. În acest sens, pentru definirea perspectivei istorice a Margueritei Yourcenar, deosebit de elocvent este eseul scris în 1958 (care dă de fapt expresie experienţelor anterioare ce au dus la redactarea definitivă a Memoriilor), intitulat: Les visages de l'histoire dans l'Histoire Auguste şi inclus în volumul Sous bénéfice d'inventaire, ediţie definitivă, Gallimard, 1978. Este vorba, în speţă, de o culegere de scrieri (cuprinse sub numele de Istoria Augusta, traducere românească, Bucureşti, 1971), datorate mai multor autori, care tratează biografiile împăraţilor de la Hadrian la Numerian (117-284 p. Chr.), scrieri redactate în secolul IV p.Chr.

Natura acestor biografii este mai degrabă pasională şi subiectivă decât obiectivă şi ştiinţifică. „În ciuda lungii liste a documentelor false, a afirmaţiilor inepte şi a confuziilor de nume, de date şi de evenimente, eroarea şi minciuna înfloresc adesea în Istoria Augusta, mai puţin în enunţarea faptelor decât în interpretarea dată acestora. În nouă cazuri din zece minciuna e dictată de ura partizană sau de linguşirea principelui la putere. Portretul lui Gallienus nu e decât un pamflet inspirat de ranchiuna senatorială; cel al lui Claudius Goticus conţine aproape tot atât adevăr ca un discurs electoral din zilele noastre sau ca unul funebru din secolul al XVII-lea. Commodus a fost un principe detestabil, dar viaţa sa scrisă de Lampridius nu e decât un furios rechizitoriu post-mortem. Istoricii susţin, în mare, grupul plutocratic şi conservator ce devenise senatul.”

Pentru Marguerite Yourcenar nu este important dacă cei şase autori ai celor 39 de biografii imperiale au fost în realitate una şi aceeaşi persoană sau dacă opera în întregimea ei a fost scrisă mai târziu decât ar fi voit să lase impresia presupusul ei unic autor. Importante nu sunt nici erorile şi nici falsurile evidente, ci, pe de o parte, mentalitatea care se degajă din operă, cea pe care ea o reflectă indirect, iar pe de alta, ideea despre amurgul unei civilizaţii pe care scriitoarea o deduce din noianul de fapte. Anularea noţiunilor de „decadenţă” şi de „progres” obiectivate altfel decât în ordinea spiritului, încă şi aici într-un mod foarte particular şi înalt, este una din caracteristicile perspectivei istorice a Margueritei Yourcenar. „Oamenilor finelui veacului trecut, decadenţa romană le apărea sub aspectul unor patricieni încununaţi cu roze, sprijinindu-se cu cotul pe perne sau pe fete frumoase ori chiar, aşa cum şi i-a închipuit Verlaine, compunând indolenţi acrostihuri şi privind cum trec uriaşii barbari albi. În ce ne priveşte suntem mai bine informaţi asupra felulului în care o civilizaţie ajunge să piară. Nu din pricina abuzurilor, a viciilor sau a crimelor care există de când lumea, căci nimic nu poate dovedi că cruzimea lui Aurelian a fost mai cumplită decât cea a lui Octavian, ori că venalitatea în Roma lui Didius Iulianus era mai mare decât în cea a lui Sylla. Bolile de care se moare sunt mai specifice, mai complexe, mai lente, uneori mai greu de descoperit şi de definit.

Am învăţat însă a recunoaşte gigantismul care nu-i decât o contrafacere nesănătoasă a unui proces de creştere, risipa care te face să crezi în existenţa bogăţiilor ce, iată, nu mai există, supraabundenţa repede înlocuită cu foametea la cele dintâi semne de criză, distracţiile organizate de sus, atmosfera de inerţie şi panică, de autoritarism şi anarhie, reafirmările pompoase ale unui trecut măreţ în mijlocul mediocrităţii şi dezordinii actuale, reformele care nu sunt decât paliative şi acele accese de virtute ce se manifestă doar prin măsuri radicale, gustul pentru senzaţional ce duce la triumful politicii celei mai cumplite, pe cei câţiva oameni de geniu prost secundaţi şi rătăciţi în gloata grosolanilor descurcăreţi, a nebunilor violenţi, a oamenilor de bine nepricepuţi şi a înţelepţilor neputincioşi. Cititorul modern se află la el acasă în Istoria Augusta.

Felul în care Marguerite Yourcenar şi-a construit propria perspectivă istorică şi în ultimă instanţă justeţea acestei construcţii au fost confirmate prin aceea că ea, cea dintâi în literatura occidentală a tras semnalul de alarmă în ce priveşte primejdia apariţiei în Italia a fascismului. Romanul care denunţă tumoarea malignă ce a dus la izbucnirea ultimei conflagraţii mondiale se intitulează Denier du rêve (Obolul visului) şi a apărut în 1934. El a fost substanţial restructurat prin anii 1958-1959 în vederea actualei versiuni definitive. În 1961 autoarei i s-a solicitat dramatizarea uneia din cărţile sale. A ales Denier du rêve, astfel ivindu-se piesa în trei acte Rendre à César.

Geneza romanului antifascist şi cea a Memoriilor lui Hadrian au multe puncte comune. Neocezarul Mussolini îi imită (căci exista şi o implacabilă lege a imitaţiei faptelor condamnate şi condamnabile) pe cezarii romani demenţi şi megalomani pentru ca la rându-i să fie imitat şi întrecut de caporalul Hitler. În eseul despre Istoria Augusta Marguerite Yourcenar a ţinut să precizeze, în sensul celor de mai sus, că haoticele aventuri cuprinse în acele biografii „se prelungesc până în zilele noastre, până la Hitler dând ultimele lui bătălii în Sicilia sau la Benevento, aidoma unui cezar al Imperiului romano-germanic medieval, sau până la Mussolini ucis în timpul fugii, iar apoi spânzurat de picioare într-un garaj din Milano, murind în secolul al XX-lea de moartea unui împărat din veacul al treilea.”

Încă de la apariţie Memoriile lui Hadrian au fost o carte de actualitate, nu numai în ce priveşte trecutul recent, ci şi viitorul nu prea îndepărtat: „Imediat după terminarea războiului, în 1945, mai întrevedeam posibilitatea reorganizării lumii — speranţă pe care cei mai mulţi dintre noi au pierdut-o, chiar dacă prin disciplină şi curaj acţionează ca şi cum ar avea-o încă. Între Memorii şi L'oeuvre au noir s-au interpus din păcate 15 ani de experienţă tristă” (Les yeux ouverts, p. 170).

Împăratul Hadrian avea şi el propria sa viziune asupra istoriei şi era optimist în ce priveşte viitorul îndepărtat. Ştia că civilizaţia romană va avea un sfârşit, dar era ferm convins că alte neamuri („barbare”, dar în fapt mult mai puţin barbare decât se credea) vor duce mai departe făclia Romei. Strânsese în biblioteci, în hambarele sufletului, sumedenie de cărţi în multiple cópii, pentru foamea spirituală a vremurilor tulburi. Se ocupase îndeaproape de refacerea echilibrului natural, plantând păduri în Asia, scoţând din pârloagă pământurile roditoare ale Italiei, creând în tot Imperiul ferme model specializate pe anumite produse vegetale şi animale, oprind devastarea florei şi faunei în regiunile excesiv exploatate. Se preocupase de echilibrul demografic, protejând Italia de depopulare, întemeind nenumărate aşezări urbane în provincii, cu meniri agrare, comerciale, de prestigiu politic, cultural şi religios. De formaţie precumpănitor stoică, Hadrian, ca de altfel toţi înţelepţii antichităţii, ştia că asupra pământului se va abate inevitabil moartea cosmică, într-un viitor atât de îndepărtat încât depăşeşte cu mult calculele generaţiilor de oameni. Împăratul n-avea cum să prevadă „progresul” tehnic care trebuia să ducă la potenţiala dispariţie a vieţii pe planeta noastră printr-un eventual dezastru nuclear. Această carte care te face să gândeşti serios asupra destinului civilizaţiei umane, care-ţi deschide ferestre spre toate marile probleme ale vieţii, îţi stârneşte dorinţa de a găsi în ea, tocmai prin valabilitatea perspectivei istorice de care vorbeam, răspunsul la întrebarea arzătoare a omului de astăzi, confruntat cu tripla primejdie: nucleară, a dezechilibrului ecologic şi a suprapopulaţiei.

Marguerite Yourcenar este o neobosită militantă pentru supravieţuirea omenirii. Contribuie material şi propagandistic la revenirea omului către forme de viaţă compatibile cu natura înconjurătoare, la refacerea şi protejarea acesteia, la cruţarea faunei, la interzicerea experienţelor atomice: „Primejdiile care ne ameninţă sunt imediate, fizice, reducând în mod fatal la aproape nimic conflictele ideologice. Dacă omul supravieţuieşte, ceea ce nu-i sigur, am putea visa la o societate postindustrială, adică folosind minimum de tehnici... cum să ghiceşti ce se va întâmpla peste o generaţie?” (Les yeux ouverts, p. 268).

Alienarea omului faţă de natură este dublată de cea faţă de marile valori ale trecutului, prin consumismul acaparant. Consumismul şi idealurile acestuia uniformizează şi sărăcesc lumea, o depersonalizează: „Nu-mi pasă de naţionalisme! Însă etniile există şi vor fi parte a ordinii lucrurilor; nu e cazul ca ele să devină agresive. Sistemele noastre distrug etniile ca şi echilibrul ecologic” (op. cit., p. 273).

Cum pot fi depăşite aceste grele vremuri de încercare? Prin îndărătnică înţelepciune activă, ne răspunde Marguerite Yourcenar în cartea din care am dat atât de multe citate. Care sunt modalităţile acestei înţelepciuni active, ale moralei comportamentale? Mutatis mutandis, ele sunt cele ale împăratului Hadrian. Prin perspectiva lor filozofică, Memoriile oferă răspunsul la arzătoarea întrebare de care aminteam şi pe care şi-o pune omul de astăzi. Vom supravieţui fiind înţelepţi prin temperare şi regândire a condiţiei şi idealurilor omeneşti în împrejurările dificile ale acestei tranziţii. Căci este neîndoielnic vorba (exceptând dezastrul) de o tranziţie de la o formă de civilizaţie la alta. Important este ca ea să se producă fără o mare cezură, prin preluare concentrată, în spirit şi nu în detaliu, a zestrei culturale anterioare, pentru că însăşi această zestre va forma credinţa viitoare a omenirii, raţiunea ei de a exista, idealul ei de a trăi pentru perfecţionarea integrală a speciei, pentru jocul perfect al fiinţării, pentru fericirea existenţei raţionale şi deopotrivă sufleteşti. Omul civilizaţiei postindustriale nu va fi un mutilat, obligat să păşească pe calea aceloraşi vechi eresuri, ci unul capabil să cânte pe claviatura imensei orgi a dobândirilor lui spirituale. Marguerite Yourcenar spunea în Carnetul de note că secolul al II-lea a interesat-o pentru că a fost multă vreme veacul ultimilor oameni liberi. Liberi pentru că nealienaţi sub nici o formă, liberi pentru că, după o celebră frază a lui Flaubert, citată de mulţi şi de romanciera noastră însăşi: „Nemaiexistând zei, iar Hristos neexistând încă, de la Cicero la Marcus Aurelius a fost un răstimp în care, singur, doar omul a existat” (fragment dintr-o scrisoare către doamna Des Genettes).

Marguerite Yourcenar a vrut să înţeleagă cum acest lucru a fost posibil într-o vreme în care a trăit Hadrian. De aceea răspunsul pe care împăratul îl dă complexelor probleme ale timpului său poate să ne sugereze astăzi unul propriu, al nostru, pentru realitatea căreia aveam a-i face faţă. Memoriile, în întregimea lor, constituie de fapt acest răspuns. În cele ce urmează voi insista doar asupra câtorva chestiuni ţinând de actualitatea perspectivei filozofice şi de morala comportamentală pe care se întemeiază răspunsul împăratului şi respectiv, eventual, cel al contemporaneităţii noastre.

*

Memoriile lui Hadrian ilustrează în modul cel mai strălucit tema raportului antichitate-contemporaneitate. Grupajele de probleme ale celei de a doua perspective pe care mi-am propus să o analizez sunt: formarea individului, libertate şi disciplină, alienarea prin dogmatism.

Împăratul se autostudiază continuu şi se studiază retrospectiv. Iată ce ne spune Marguerite Yourcenar despre el, în afara Carnetului de note şi a Notei din cuprinsul prezentului volum. Textele aparţin, desigur, mărturisirilor din Les yeux ouverts. „Am privit mereu — cititorii mei observă însă rar acest lucru — istoria lui Hadrian ca un fel de construcţie piramidală: urcuşul lent către luarea în posesie a sinelui şi a puterii; anii de echilibru urmaţi de beţie — care e de asemenea un mare moment, dacă vreţi; apoi prăbuşirea, coborârea grabnică; şi din nou construcţia, de pe solul gol, a ultimilor ani, obiceiurile şi riturile romane acceptate, după experienţele exotice de odinioară, munca ce trebuia să continue cu orice preţ, îndurarea bolii.” Hadrian aparţine vremii sale, dar prin deosebita lui înzestrare spirituală este contemporanul omului modern: „În toate a fost foarte inteligent. Dacă a privit mult înspre trecut, nu a neglijat totuşi viitorul. E mai apropiat de noi decât tipul de împărat roman al lui Suetonius, într-un fel e un om al Renaşterii... Hadrian nu e sclipitor. E unul din lucrurile care-mi plac la el; e mai ales lucid, cu mari deschideri spre realităţile ce-i sunt necunoscute, cele barbare de pildă pe care ni le închipuim mult mai barbare decât vor fi fost.” Despre Zenon (Piatra filosofală) comparat cu Hadrian, autoarea subliniază că Zenon „nu e un Anti-Hadrian. Temperamentele lor diferă. Hadrian e mult mai sangvin, mult mai influenţat de emoţiile imediate, mult mai susceptibil de a se prăbuşi în nefericire. Există căderi verticale în viaţa lui Hadrian... Spre deosebire de creştinism..., Hadrian păstrează încă sentimentul grecesc al fericirii lesnicioase. Grecii, chiar când în străfundul lor erau disperaţi, au iubit întotdeauna viaţa.

Fericirea e o noţiune ce contează pentru Hadrian. Ea nu contează pentru Zenon. Pentru Hadrian există un raport foarte clar între mărire şi fericire. Hadrian e vărsătorul, generozitatea, un fel de debordare, iar pentru Zenon sunt Peştii... E sigur, în tot cazul, că împăratul e prin natură solar, iar Zenon e naturalmente nocturn. Sunt doi poli complementari ai sferei umane, aşa cum am văzut-o eu.”

Dacă în Carnetul de note Marguerite Yourcenar opune un îndreptăţit nu categoric celor dispuşi să vadă în Hadrian un alter-ego al autoarei, aproape două decenii mai târziu constată un fapt uluitor: împăratul care s-a autoconstruit şi pe care scriitoarea l-a reconstruit, reconstituindu-l din mărturiile istorice, îşi răsfrânge puterea sa de model uman asupra aceleia care i-a oferit din nou existenţa şi actualitatea printr-o capodoperă literară. „Se pare că tot ce am încercat să exprim în privinţa lui Hadrian se răsfrânge într-un fel asupra mea. Luciditatea lui întăreşte puţina luciditate ce o am; în momente de criză îmi reamintesc de acelea pe care le-a traversat şi le-a dominat; ale sale disciplina augusta şi virtus augusta mă susţin; încă şi mai mult îmi place ultima lui deviză de bolnav: patientia.”

Adevărul este că fiecare din cititorii acestei cărţi e supus unui proces de binefăcătoare purificare (katharsis) şi că scrierea operează lent, dar profund asupra conştiinţei individului, întărindu-l moralmente, dinamizându-l, înseninându-l. De altminteri autoarea însăşi mărturiseşte că în multe scrisori cititorii acestei cărţi traduse în multe limbi îi mulţumesc tocmai fiindcă i-a ajutat să îndure perioadele grele ale vieţii lor, întorcându-i uneori de pe calea sinuciderii.

Hadrian a urcat toate treptele acelei paideia (educaţii) greco-romane, până la vârsta maturităţii. Informarea lui în disciplinele umaniste întrecea cu mult media obişnuită a celor culţi. Împăratul era prin natură un amator temporis acti (iubitor al timpului trecut).

Formaţia sa de viitor conducător al Imperiului nu era cea (pe care, de altfel, o detesta) a unui principe ereditar, pregătit să „guverneze”, ci a unuia care iubea viaţa, curios fiind să cunoască în chip raţional şi sufleteşte toate aspectele ei, formaţia filozofică fiind funciarmente stoică. Un stoicism aflat undeva la mijloc, între cel de nuanţă cerebrală al lui Seneca, de pildă, şi stoicismul de coloratură sentimentală al lui Marcurs Aurelius. Împlinirea datoriei, principalul comandament stoic roman, a găsit în tânarul Hadrian, care nu dispreţuia plăcerile trupului şi ale artelor, un vehement cultivator. Chiar împlinirea acelor treburi mai puţin agreabile sau cu totul dezagreabile devenea pentru bărbatul tânăr o modalitate de disciplinare a bărbăţiei sale. Pentru oamenii superiori, ca Hadrian, filozofia stoică era departe de a reprezenta o cârjă a existenţei. Omul capabil să facă faţă tuturor împrejurărilor vieţii, în spiritul bărbăţiei şi omeniei, acest ideal şi acest canon singure contau. Sprijinul omului era el însuşi şi trebuia să-şi edifice necontenit atare suport interior. Ostenitoare existenţă, se va spune, de ea fiind capabili numai acea categorie de eroi ai lui Carlyle ce se află în fruntea treburilor omeneşti, „eroii politici”, cum i-a denumit o cercetare comparatistă românească în care absenţa „eroului” Hadrian este, printre altele, regretabilă (Alexandru Cizek, Eroi politici ai antichităţii, Editura Univers, 1976). Dar formaţia individuală a lui Hadrian nu era destinată puterii supreme şi fusese realizată cu mult înainte de dobândirea ei. Viitorul împărat a ţinut în mod special să ducă viaţa obişnuită a unui particular şi să înfrunte toate asperităţile ei. Pe calea ascezei n-a mers prea departe pentru că asceza, ca orice exces, dezumanizează, schilodeşte natura firească a omului. Formaţia individuală a lui Hadrian îmbracă o exemplaritate valabilă în esenţă pentru toate timpurile.

Filelenismul ce i s-a reproşat deseori de romanii tradiţionalişti era nu numai o înclinaţie culturală personală, ci, de la un anumit punct încolo, o opţiune politică a unui cetăţean conştient al Imperiului şi a unui viitor cadru administrativ al acestuia. Problemele sociale, comerciale, politice şi militare ale Romei nu se aflau atât în Occident, cât mai ales în Orient unde ele deveniseră cronice. Orientul roman grecofon fusese dezavantajat, în ciuda înaltului său nivel de civilizaţie, încă de pe vremea republicii. Dovezi ale acestei politici greşite sunt nume ca Mitridate VI Eupator, cu marea revoltă antiromană pe care o stârneşte şi în capul căreia se află, sau romani conştienţi de situaţia disperată a părţii răsăritene a lumii lor, ca Pompei şi Marcus Antonius, care au încercat să-i amelioreze starea şi să-i vindece rănile.

Filelenismul lui Hadrian îi mai neliniştea pe romani pentru că „studentul grec” practica el însuşi literatura, muzica, pictura.

Or, după Nero, un împărat artist era din principiu compromis în ochii latinilor. Fiecare popor cu prejudecăţile lui!

Dacă formarea individului este o problemă personală cu repercusiuni sociale, cea a libertăţii şi disciplinei este una socială cu urmări individuale. Statul roman în vremea lui Hadrian se afla în faza principatului, adică a puterii supreme deţinute de o singură persoană. Nu mai putea fi vorba de nici un fel de nostalgic ideal republican. Chestiunea acută ce se pusese, în special de stoici, a alegerii între tiranie şi guvernare luminată, fusese rezolvată în favoarea ultimei, începînd cu Traian. Pe de altă parte, Imperiul era un stat multietnic, un mozaic de limbi, credinţe, obiceiuri, de care conducerea supremă a ţinut mereu seama, păstrând, pe cât posibil, un echilibru, o toleranţă şi o autonomie reală care să genereze dezvoltarea, mulţumirea şi coeziunea şi să evite tulburările, nesiguranţa şi tensiunea, în acest sens Imperiul roman aproape că nu a avut probleme interne. Cu câteva fireşti şi binecunoscute excepţii.

În astfel de condiţii libertatea nu putea fi decât de factură stoică, o libertate interioară de care se putea bucura deopotrivă şi sclavul şi omul juridiceşte liber. Libertatea individuală era deci determinată de cea socială prin două coordonate: sclavia şi supunerea la regimul imperial. Neîndoielnic, sclavia era o tară grea a lumii romane, dar soarta sclavilor nu mai era de mult integral la dispoziţia stăpânilor. Pe Hadrian însuşi l-a preocupat legiferarea în favoarea sclavilor a unui statut superior celor anterioare. Supunerea faţă de regimul imperial consta în acceptarea stării de fapt, în recunoaşterea rolului de seamă al armatei şi în practicarea cultului simbolic, nu al persoanei împăratului, ci al geniului imperial încarnat de fiinţa aflată la cârma statului.

A existat în societatea romană, până la sfîrşitul Imperiului, un cult al muncii, al lucrului bine făcut, rezultat al unei discipline ce ţinea de formarea individului. Libertatea care era economică, de credinţă, de administraţie şi organizare locală, de iniţiativă era suficientă dezvoltării normale a individului; să nu se uite că de cel puţin trei forme ale acestei libertăţi puteau beneficia şi sclavii. Politica, în sensul modern al cuvântului, era ceva de care se interesau prea puţini, în special persoanele aflate la Roma şi aparţinând cercului puterii. Deci o clasă politică extrem de redusă. Pe această stare de fapt s-a clădit forţa, coeziunea şi puterea de atracţie şi civilizatoare ale Imperiului. Arta de a trăi avea loc de desfăşurare ca oricare alta. De aceea, precum remarca Marguerite Yourcenar, fericirea era lesne de atins, constituind un ţel pentru toate categoriile umane. La care se putea ajunge nu doar o dată şi pentru scurtă vreme, ci de mai multe ori şi pentru cât mai mult timp. Totul era la îndemâna omului. Mai trebuia oare să-i implore pe zei pentru a-i da ceea ce singur îşi putea lua? Cât a durat această stare de lucruri? Secolul al II-lea în tot cazul, vremea apogeului Imperiului, de altfel, parţial şi prima jumătate a veacului următor, până la începerea marii crize.

Cum a fost posibil acel veac de aur? Era un dar picat din niciodată prea generosul buzunar al zeilor? Câtuşi de puţin. Era rodul extraordinarei capacităţi administrative a lui Hadrian care a ştiut să-şi creeze cadre de înaltă calitate, de la nivelul Consiliului principelui şi al cancelariei imperiale până la administraţia superioară şi medie a provinciilor. Cadre alese după criteriile priceperii şi iniţiativei, astfel încât maşina o dată montată să poată funcţiona singură, autogenerându-se şi autocorectându-se. În aceasta constă geniul unui adevărat conducător. Hadrian a fost un real binefăcător al Imperiului. Formarea individuală de care s-a preocupat atât, i-a folosit apoi formării colaboratorilor apropiaţi. Disciplina augusta nu însemna teroarea edictelor imperiale, ce ar fi plouat cu găleata, ci normala ordine a lucrurilor lăsate să se aşeze de la sine, discret supravegheate, în făgaşul libertăţii lor. Exemplul autoconstrucţiei lui Hadrian i-a servit Margueritei Yourcenar, după cum ea însăşi afirmă, pentru realizarea personajului Tezeu din piesa Qui n'a pas son Minotaure?, rescrisă prin 1957. Tezeu ca şi Hadrian sunt modele ale omului, eroi în sensul mitologiei greceşti, prin aceea că aspiră către perfecţiunea umană ca expresie a divinului.

Dar ce însemna divinul pentru acel secol al doilea al erei noastre când zeii nu mai existau, iar Hristos nu exista încă? Religia greco-romană nu a fost niciodată dogmatică, nebizuindu-se de altminteri pe nici un text scris.

Zeităţile erau abstractizări sacre ale unor atitudini umane faţă de natură şi societate. Romanii în special au înmulţit aceste sacre abstractizări pe linia civismului şi pragmatismului social care le era specific. Omul era încarnarea unei părţi a divinului ca participant privilegiat doar prin raţiune la existenţa universală. Prin raţiune şi practicarea virtuţilor umane el putea fi în mai mare sau mai mică măsură „divin”. Concepţie diametral opusă celei asiatice conform căreia divinul era extramundan, coborând asupra indivizilor „aleşi”: regi, profeţi etc. Asemenea lumii care s-a desprins din haos devenind cosmos, adică ordine, Imperiul asigura ordinea prin disciplina raţională liber consimţită (drept, filozofie, morală) care nu cunoştea şi se opunea esenţialmente constrângerii (aplicată uneori „barbarilor”). Ministranţii acestui cosmos social erau funcţionarii imperiali şi acea categorie de profesionişti intelectuali (ingineri, medici, profesori, avocaţi, retori etc.) pe care Hadrian s-a străduit să o sporească şi să o optimizeze. Împăratul îşi dădea seama că fără toţi cei amintiţi o civilizaţie nu poate fiinţa. Evenimente mult mai târzii aveau să-i confirme certitudinea. Când spre sfârşitul secolului al III-lea armata va pune practic mâna pe putere, funcţiile mari şi mici ale statului fiind încredinţate unei soldăţimi ignorante, Imperiul a fost pe marginea prăpastiei. Diocleţian şi Constantin au recurs la aparatul tradiţional, la „intelectualitatea” alungată ca inutilă, lucrurile reintrând pe făgaşul în care mai puteau reintra. Încă din timpul lui Hadrian Asia începuse să-şi verse peste lumea greco-romană o serie de culte străine de spiritul ei. Culte care prindeau mai ales în rândurile armatei prin obedienţa cerută adoranţilor, vecină cu disciplina şi supunerea militară. Culte de esenţă dogmatică, gnostică, de salvare, situând salvarea nu în puterea individului sau colectivităţii ca misterele tradiţionale, greceşti mai ales, ci a divinităţii extralumeşti. Multe din ele erau exclusiviste. Nici un alt zeu (în accepţiunea greco-romană mai sus menţionată), în afara celui revelat, nu era bun şi trebuia îndepărtat. Dogmatice şi intolerante. Mozaismul „fundamentalist” şi creştinismul s-au vădit a fi cele mai periculoase dintre acestea. Cel din urmă a cunoscut răspândirea şi oficializarea pe care le ştim, ducând la alienarea omului antic de propria sa fire şi civilizaţie. În raport cu filozofia şi etica greco-romană, din care ulterior (adică începând din secolul al III-lea) a luat cât a putut mai mult spre a face faţă exigenţelor claselor culte, creştinismul poate fi considerat o pseudomorfoză de tip spenglerian.

Paginile din Memoriile lui Hadrian consacrate dogmatismului deopotrivă iudaic şi creştin sunt, alături de atâtea altele, antologice. Rareori atare lucruri au fost judecate aşa de obiectiv şi de cu bun simţ. Nu este cazul să repetăm aici idei pe care cititorul le va găsi în cuprinsul cărţii.

Un singur lucru trebuie spus şi acesta ni se pare important. Ne place ori nu, suntem nevoiţi a recunoaşte că alienarea omului antic prin dogma creştină se află la baza dezechilibrului actual dintre tehnică şi restul cosmosului culturii. Interdicţiile dogmatice au barat în toate marile religii ale omenirii diverse domenii importante ale spiritului. Spiritualitatea greco-romană era printre cele mai libere ale planetei noastre în momentul în care cultul acelui om de excepţie (în micul său context istoric) care a fost Hristos — dar atât de asiatic ca structură — s-a întins aidoma unui nor sufocant peste o lume ce respirase vreme de secole aerul raţiunii celei slobode. În Antichitatea greacă tehnica era considerată, ca şi arta, vulgară şi subalternă, în vreme ce filozofia începuse, o dată cu Aristotel, să se delimiteze de ştiinţă. Lumea romană îşi diminuase dispreţul faţă de tehnică, alăturându-i, în ce priveşte domeniul practic, încă puţin numeroasele dobândiri ale ştiinţei. Societatea romană pornise însă pe drumul lent, dar sigur al dezvoltării ştiinţei şi tehnicii până la nivelul moştenirii filozofice greceşti. Echilibrarea în acest fel a lumii antice ar fi dus, poate, la o creştere armonioasă a civilizaţiei mediteraneene şi apoi europene în condiţiile abandonării ca neeficient a sistemului sclavagist. Dogmatismul creştin a oprit totul în loc pentru un mileniu. În vreme ce Renaşterea, de pildă, a putut atinge repede culmi spirituale, pe baza culturii antice, utopiile ei tehnice, elocvente prin numărul şi caracterul lor vizionar, ori încercările de ştiinţă teoretică s-au înscris, cu binecunoscutele jertfe aduse dogmatismului bisericii, ca cele dintâi licăriri ale noului tehnicism european. Nu e vorba deci numai de o anumită slabă dezvoltare a forţelor de producţie, dezvoltare ce trebuie ea însăşi privită ca epifenomen al condiţionării mai sus schiţate. Până în secolul luminilor, gândirea filozofică a bătut practic pasul pe loc: ingenioase variaţii pe teme străvechi, deformate ori reformate. Dacă revocarea Edictului de la Nantes avea să ducă peste un veac la Revoluţia franceză, tot el va fi şi cauza noii despărţiri a ştiinţei de filozofie, a revoluţiei tehnice, a morţii lui Dumnezeu, cum avea să spună Zarathustra, şi, în fine, a exploziei tehnologice din ultimul secol. Această explozie neasimilată şi aproape fatală este la rândul ei, dintr-un alt punct de vedere, epifenomenul obrocului dogmatic creştin care a domnit excesiv de mult asupra civilizaţiei europene şi a iradierilor ei pe celelalte continente. Ca să nu mai vorbim de civilizaţiile pe care acest dogmatism le-a lichidat fizic, pe vaste şi originale zone alogene asupra cărora s-a extins. Niciodată Roma n-ar fi făcut aşa ceva! Ideea de imperialism totalitar este de obârşie dogmatică şi asiatică. Astăzi sudura între tehnologie şi domeniile spiritului nu mai e posibilă decât pentru o infimă minoritate care nu contează şi este exclusă din jocul puterii. Nu intenţionăm a face din tradiţia de până astăzi a bisericii creştine ţapul ispăşitor al oricărei aberante situaţii. Marguerite Yourcenar n-a mers în mărturisirile ei până acolo. Noi vorbim aici doar în numele nostru. Hadrian ar fi judecat însă la fel. Iar paginile în care este expusă concepţia sa stoică despre universul aflat în diversificare şi creştere (aidoma celui einsteinian) sunt de o seninătate a gândirii şi de o poezie a rostirii acesteia demne de Platon.

Într-adevăr, religia greco-romană era o metaforă sacră a inteligenţei şi virtuţilor spirituale omeneşti. Hadrian credea că eşti divin atunci când poţi contribui la creşterea „corolei de minuni a lumii”, la sporirea circumvoluţiunilor fiinţării, la diversificarea infinită a ei. În toate însă trebuie ţinută cumpăna, în cele ale propriei fiinţe cât şi în ale lumii în fruntea căreia se afla. Ceea ce dosebeşte spiritul european (recte greco-roman în străfunduri, în ciuda dogmei creştine) de una din feţele Asiei sunt motivele pentru care împăratul blamează autodistrugerea voluntară a înţeleptului indian. Înseamnă să păcătuieşti împotriva fiinţării (a divinităţii), ieşind din ritmul acela care trebuie să fie al individului şi al cosmosului. Aici rezidă modernitatea gândirii lui Hadrian ce cugeta la fel ca mulţi alţi înţelepţi ai vremii lui. Distrugerea „corolei de minuni a lumii” înaintea morţii cosmice este astăzi mai posibilă decât oricând.

Hadrian nu vedea în puterea spirituală ce avea să se instaleze pe malul vatican al Tibrului distrugerea unei civilizaţii, ci prefacerea şi numai astfel dăinuirea ei. Năruitor al păgânismului şi o dată cu el al valorilor intelectuale şi materiale ce le crease de-a lungul veacurilor, catolicismul va trebui să adopte, precum spuneam, veşmântul filozofic al anatemizaţilor, să le culeagă în cele din urmă cu pietate moştenirea artistică ca să se legitimeze în ochii mulţimilor nu atât prin tradiţia sacră, cât mai ales prin cea seculară pe care uneori a venerat-o până la sacralizare (destinul lui Aristotel în filozofia medievală). Iniţiala operă de demolare întreprinsă de creştinism avea să fie compensată peste mai bine de un mileniu, exact în vremea când tribunele Inchiziţiei instaurau teroarea sângeroasă împotriva gândirii, iar catolicismul ştergea de pe faţa pământului populaţii întregi extraeuropene, de efectele pozitive ale Imperiului spiritual ce reunea sub semnul apostolic al descendenţei împăraţilor romani tot ceea ce urma să fie alienat de regalii conducători ai fostelor provincii imperiale, devenite regate de sine stătătoare şi evoluând, prin lichidarea forţei politice a feudalităţii, către forme monarhice absolutiste. Urmaşii apostolului Petru au fost cei care au menţinut ideea unităţii romane a Europei occidentale şi în acest fel au contribuit substanţial la unitatea şi calitatea civilizaţiei ei.

Valorile imprescriptibile ale lumii greco-romane au devenit încetul cu încetul, prin nenumărate sacrificii, valorile Europei moderne şi nimeni nu poate nega aportul istoric al ecumenismului apostolic, în special în domeniul moralei şi conduitei sociale. Poate mai mult decât oricînd lumea de astăzi are nevoie de efortul etic-social constructiv al oricărei religii, ca pârghie eficientă, inteligent actualizată, de înfrânare a tendinţelor de descompunere, de amorfizare, de periculoasă îndobitocire în masă, provocate de civilizaţia inflaţionist-consumistă în regiunile cele mai creative ale planetei noastre. Reputaţia de coercitiv a dogmatismului creştin ar trebui să se transforme, în consecinţele ultime ale viziunii lui Hadrian, într-un modelator sincronic, de cel mai bun pragmatism laic, al reclădirii spiritualităţii omenirii viitoare.

Vasta cultură a împăratului ca şi a Margueritei Yourcenar dau perspectivei filozofice şi de morală comportamentală o pregnanţă deosebită, recomandând-o ca temă de reflectare şi modalitate de supravieţuire în actualitate, de depăşire a crizei morale a omului modern. Mai mult decât potenţialul dezastru nuclear, evitarea celui ecologic şi celui spiritual stau în puterea fiecăruia din noi. Într-o disciplina augusta, într-o virtus augusta pe care trebuie să reînvăţăm a le practica. Suntem astăzi mult mai „liberi” şi mai „divini” decît Hadrian, dintr-un anumit punct de vedere; altminteri, ce să mai vorbim! Împăratul călătorea, se hrănea şi locuia foarte modest, înălţimea fizică de pe care privea pământul era cel mult vârful unui munte mijlociu. Ne hrănim, călătorim şi locuim astăzi infinit mai bine ca împăratul roman. Pământul l-am privit chiar de pe Lună. În a sa Poetica, Aristotel face o precizare, ce mai târziu a fost reluată de romantici (V. Hugo, Prefaţa la Cromwell), şi anume că cercetat prea îndeaproape aspectul unui lucru scapă cuprinderii ochiului (urâtul fiind partea, incompletul), iar contemplat prea de departe el se sustrage puterii de distingere a acestuia. Oare nu cumva oamenii de azi, greşind prin a-şi privi prea de departe planeta şi alienându-se tot mai mult de micile ei bucurii adevărate se îmbolnăvesc de acea indiferenţă hipertrofică şi megalomană ce cu o clipă înainte de a-i ucide îi face să guste din beţia puterii fără margini şi din înşelăciunea aberantei împliniri? Acestea ar fi câteva din lecţiile şi soluţiile sugerate de cea de a doua perspectivă asupra umanului propusă de Memoriile lui Hadrian.

*

Despre perspectiva poetică a cărţii, cititorul îşi dă seama foarte repede şi anume în clipa în care se întreabă, speriat de posibila lipsă de temeinicie a culturii sale, cum de nu aflase nimic până atunci despre un text antic atât de plin de miez şi aşa de aproape de inima lui? Îşi reaminteşte apoi că de fapt e o scriere contemporană, motiv pentru care se adresează grabnic Carnetului de note, continuând încă lectura cu sentimentul avut la început. Şi cu el rămâne şi după terminarea romanului. După cum o spune, autoarea a vrut să dispară în spatele operei, în rolul discret de secretar ab animis al împăratului. A reuşit pe deplin! Căror cauze se datoreşte atare reuşită?

Romanul este de fapt un poem în proză şi această sevă şi-o trage din întâlnirea Margueritei Yourcenar cu lumea mediteraneană. Poezie ce răbufneşte ca un izvor puternic şi limpede dintr-o stâncă bătută de soare, la marginea mării albastre, presărate cu insule. În 1936 apare Feux, iar peste doi ani Les songes et les sorts şi Nouvelles orientales, cărţi care definesc orizontul imaginilor poetice ale autoarei şi de unde se vor desprinde şi vor prolifera cele întâlnite în Memorii şi în lucrările definitive după publicarea Pietrei filozofale.

Pentru a reconstitui spaţiul intelectual al lui Hadrian, Marguerite Yourcenar a recitit în original întreaga literatură greacă şi latină de care dispunea împăratul, cea care, evident, a ajuns până la noi. Impresia de autentică sursă antică pe care o produce textul provine în primul rând din structura frazei, similară cu cea a prozei istorice latine a vremii: Tacit şi Suetonius. Şi în special Tacit, maestru al artei cuvântului. Condensare maximă a informaţiei plurivalente. Cele câteva sute de pagini ale versiunii definitive a romanului au în spate mii de pagini (vezi Carnetul de note) de proză din care aceasta s-a sublimat. Apoi ritmul şi clauzele tipice prozei literare taciteice.

Dincolo de autenticul talent al Margueritei Yourcenar, Memoriile au însemnat un uriaş efort fizic şi intelectual. Dar pentru ca opera să se întrupeze desăvârşit, urma să fie găsit recipientul cel mai potrivit conţinutului: „Deci Hadrian, pentru a arunca acea lungă privire asupra vieţii sale, trebuia să se folosească de instrumentul lucid al lumii greco-romane al cărei reprezentant era, adică de cuvântul organizat, aproape impersonal. Mi-am dat seama că monologul era singura formă posibilă şi nu am introdus în text dialogul pentru că nu ştim cum vorbeau acei oameni. Mult mai târziu am publicat în Nouvelle revue française un lung eseu ce va apărea în volum zilele acestea, în care am explicat imensa dificultate de a face să vorbească personajele antichităţii ” (Les yeux ouverts, p. 149).

M-am străduit să dau o versiune românească a Memoriilor cât mai apropiată de spiritul originalului, păstrând ritmul, structura frazei, fondul de cuvinte latin şi neolatin şi recurgând, pentru notele pitoreşti, la sectorul slav al vocabularului, astfel încât cititorul să-şi poată da lesne seama de ce acest roman al Margueritei Yourcenar a fost socotit pe drept cuvânt o capodoperă a literaturii contemporane.

Mihai Gramatopol

„Dragă domnule,info

Scrisoarea dvs. din luna decembrie nu mi-a parvenit decât acum câteva zile, la întoarcerea mea dintr-o călătorie de mai multe luni în Extremul Orient şi în India. Am fost foarte mişcată de pasiunea cu care aţi tradus în româneşte Memoriile lui Hadrian şi regret că, fără voia mea, permisiunea pe care mi-o cereţi de a scrie o prefaţă nu vă va sosi la timp, ea fiindu-vă necesară la finele lui ianuarie. Dacă totuşi aţi scris acest text, poate că l-aţi putea publica într-o revistă ? [...]

Toate urările mele de succes traducătorului şi lui Hadrian însuşi, care la dvs. se află într-o oarecare măsură la el acasă; cu calde mulţumiri.

Marguerite Yourcenar”

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2