Miscelneea I

ACROPOLE

Albert Thibaudet

 

CUVÂNT ÎNAINTE

thibaudet---acropole-cop-prelCunoscut cititorului român prin traducerile unei însemnate părţi a operei sale de critic literar, Albert Thibaudet (1874-1936) este înfăţişat acum ca tot atât de pătrunzător elenist, în tradiţia acelei foarte solide şcoli franceze umaniste, deja ilustrată în generaţiile anterioare de personalităţi cuprinzătoare ca Émile Faguet (1847-1916) şi, mai înainte, Charles Augustin Sainte-Beuve (1804-1869). Apărută în 1929, Acropole reprezintă viziunea cea mai exactă a lui Thibaudet despre civilizaţia greacă, ea urmând altor două cărţi cu aceeaşi tematică: La campagne avec Thucydide, 1922 şi Les images de Grèce, 1926.

Din punctul de vedere al demersului creaţiei thibaudetiene Acropole pregăteşte sub raport stilistic, al densităţii conceptelor şi formulării lor lapidare, opera sa ultimă, netradusă încă în româneşte, apărută postum prin grija lui Léon Bopp şi Jean Paulhan, în chiar anul stingerii autorului ei: Histoire de la littérature française de 1789 à nos jours.

Fundamentală pentru înţelegerea civilizaţiei greceşti, lucrarea lui Thibaudet, deşi mai puţin cunoscută, este, după părerea noastră, cea mai frumoasă carte scrisă până astăzi despre acropola Atenei. Cea mai frumoasă şi totodată cea mai temeinică. O operă deopotrivă poetică şi erudită. O tentativă şi o reuşită magistrală de spargere a canonului topicii specifice limbii franceze în favoarea unei mai mari libertăţi de expresie, dar şi a unei mai mari rigori şi densităţi a acesteia. O franceză gândită în greaca lui Tucidide! Neîndoielnic, o carte a cărei lectură este doar aparent dificilă, căci eşti îndată prins de frumuseţea pură, ivită dintr-o nouă naştere a cuvintelor îmbătrânite. O magistrală artă a fugii şi a contrapunctului.

De la călătorii veacului XVIII până la arheologii contemporani, lui Thibaudet nu i-a scăpat nimic din uriaşa zestre informaţională a monumentelor Acropolei. Nimic însă nu îngreunează textul, nu-l înrobeşte pedantei erudiţii. Ochiul său rămâne expert, dar liber şi tot aşa ni-l educă pe al nostru, lăuntric.

Spre a fi pe deplin receptat, acest eseu de un gen singular presupune lecturi deja familiare cititorului român: familiare graţie universului cultural luminat în fiecare ungher al său prin traducerile celor mai reputate sinteze de referinţă, apărute de-a lungul ultimelor decenii. Îmi îngădui deci să reamintesc câteva dintre ele, în vederea unei recurgeri directe şi complementare notelor. Pentru orientarea în spaţiul cultural al Greciei clasice va putea fi consultată Civilizaţia greacă (apărută în versiune românească în 1985) a lui François Chamoux, în special volumul II, care cuprinde indicele documentar şi ilustraţia. Despre arta greacă, în general, este utilă reparcurgerea cărţii lui Kazimierz Michalowski, Cum şi-au creat grecii arta (1975). Problemele corecţiunilor optice arhitecturale sunt amplu tratate de Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria esteticii (1978), vol. I, şi de P. A. Michelis, Estetica arhitecturii (1982). Pentru ansamblul chestiunilor de percepţie vizuală, la care cartea lui Thibaudet se referă în repetate rânduri, nu poate fi ocolit tratatul lui Rudolf Arnheim, Arta şi percepţia vizuală (1979). Relaţia, relevată de Thibaudet, dintre arta greacă şi cea gotică, preocupare de altminteri sincronică a lui Wilhelm Worringer, obiectivată în studiul Grecia şi goticul. Despre universul elenismului, poate fi aprofundată, cât priveşte cel de al doilea termen al ei, prin lectura lucrării lui George Henderson, Goticul (1980).

Acropole este o carte dintre acelea care, propunând soluţii, antrenează şi incită spiritul investigator către altele posibile, sub semnul vieţii eterne a monumentelor pe care le cercetează, semnul dialecticii suple şi remodelatoare descoperite de greci, cea mai de preţ moştenire lăsată de aceştia civilizaţiei noastre europene.

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2