Miscelneea I

RĂZBUNAREA LUI PIRGOTELES

Balogh József

 

CUVÂNT ÎNAINTE

balogh---razbunarea-cop-prelÎn oraşul înălţat de Petru cel Mare pe malurile Nevei, pasiunea colecţionării pietrelor gravate a cunoscut o imperială fervoare. Ecaterina a II-a scria lui Frederic Melchior Grimm că lacheii palatului cărau mulţimea casetelor cu atare geme în coşurile cu care se cară buturugile de ars în sobe. Numărul lor se urca încă de pe atunci la peste 10000 piese. Gliptoteca Ermitajului cuprinde astăzi mai mult decât dublul cifrei amintite.

Dacă cea mai mare camee cunoscută până în prezent este cea aflată în tezaurul regilor Franţei, păstrată fiind la Cabinetul de Medalii al Bibliotecii Naţionale din Paris, cea mai veche camee monumentală este neîndoielnic Cameea Gonzaga pe care ţarul Alexandru I o primeşte în dar la Paris şi o aduce în capitala sa, în al cărei uriaş muzeu poate fi admirată acum.

Artele miniaturale au atins în perioada elenistică o remarcabilă virtuozitate şi nu întâmplător în domeniul acestora au loc două din puţinele inovaţii care au marcat limitele cronologice ale expansiunii elenistice, caracterizată îndeobşte prin supradimensionarea construcţiilor arhitectonice ori tehnice: apariţia cameelor la începutul veacului III î.e.n. şi inventarea suflării sticlei la finele veacului I î.e.n.

Datarea întâielor pietre gravate în relief s-a făcut graţie prezenţei a câtorva din acestea în inventarul unui mormânt din Crimeea, alături de monede de la Lisimah, emise înainte de 261 î.e.n. Până atunci grecii nu cunoscuseră decât tehnica gravării în adâncime a pietrelor monocrome. Gravarea în relief oferea posibilitatea exploatării estetice a straturilor suprapuse de rocă semipreţioasă, divers colorate. Gustul pentru policromie a stat deci la obârşia apariţiei cameelor. Atare gust se obiectivase aproape concomitent prin tot mai răspândita modă a bijuteriilor de aur decorate cu pietre roşii (almandine), verzi şi galbene (jaspuri), liliachii (ametist) ori cu email de felurite culori. Alături de colosal, un alt termen al barocului elenistic este indiscutabil policromia excesivă în domeniul artelor miniaturale, exceptând ceramica, unde policrome sunt doar vasele aşa-zisului „stil Kerci”, lucrate la Atena pentru bogata clientelă din sudul Rusiei. Din această regiune, mare furnizoare de grâne a lumii greceşti egeene, au ieşit la iveală în vremurile moderne nenumărate şi magnifice podoabe şi vase din aur şi argint, realizate de autohtoni ori comandate de aceştia meşterilor greci din metropole sau din coloniile litorale.

Cameea Gonzaga nu este singurul monument de acest gen, din colecţiile Ermitajului, care datează din primul veac al perioadei elenistice. De mult mai mici dimensiuni, se află acolo portretele executate în aceeaşi manieră ale lui Antioh I, Ptolemeu III, Berenice II, precum şi două remarcabile camee, de mărime medie, înfăţişând profilul Meduzei şi respectiv al lui Zeus. Sub raportul monumentalităţii ei, Cameea Gonzaga se plasează în contextul artistic a două opere considerate (şi deopotrivă recuzate) contemporane: „vasul Farnese” de la Muzeul Naţional din Napoli (diametrul 20 cm) şi „cupa Ptolemeilor” de la Cabinetul de Medalii al Bibliotecii Naţionale a Franţei. Primul este sculptat pe ambele feţe: pe cea concavă este reprezentată alegoria Nilului, iar pe cea convexă capul, redat din faţă, al Meduzei. „Cupa Ptolemeilor” este un cantharos gravat numai pe suprafaţa exterioară, cu scene caracteristice cultului dionisiac.

Numele litoglifilor acestor excepţionale realizări de la începuturile epocii elenistice ne sunt necunoscute, şi tocmai atare fapt poate constitui încă un argument al datării lor timpurii: în statuarie, în basorelief ori în ceramică marile opere ale arhaismului şi clasicismului timpuriu nu poartă semnăturile celor ce le-au lucrat. Anonimatul este semnul oricărui debut, chiar dacă este vorba de capodopere. De la sfârşitul secolului III şi începutul celui următor ne sunt cunoscute câteva nume de meşteri litoglifi ce şi-au semnat cameele, existente şi astăzi în colecţiile din Italia şi Statele Unite: Atenion, Boetos, Protarhos.

Romanul lui József Balogh, înfăţişat acum publicului românesc în traducerea fluentă şi nuanţată a Liviei Bacâru, nu este numai un roman poliţist bine construit în jurul unei imaginare tentative de furt a Cameei Gonzaga, ci şi o pledoarie documentată pentru protejarea pe plan internaţional a operelor de artă. Tot dintr-o amănunţită cunoaştere a realităţilor temei abordate rezultă şi acea discretă şi autentică atmosferă a lumii rafinate a cunoscătorilor şi iubitorilor de artă, lume aflată în flagrant contrast cu cei stăpâniţi doar de amor vulgaris faţă de nişte „obiecte de valoare”, convertibile în însemnate sume băneşti. Dar implicite în acest roman, la un nivel subiacent, sunt şi alte aspecte ale „universului capodoperei”. Rezultantă exclusivă a talentului şi muncii, desacralizată tocmai prin atare obârşie chiar dacă tematica ei este liturgică, opera de artă este resacralizată ca urmare a conştientizării tot mai mari a caracterului „divin” al creaţiei umane. Cu alte cuvinte, opera de artă a fost încă din cele mai vechi timpuri purtătoarea unei proprii religii, fără dogme, păcate şi ispăşiri, un politeism liber al geniului omenesc, iar pentru creatori şi admiratori raţiunea ultimă a existenţei lor. În fond, grăitoare dovadă a faptului că universul uman îşi poate fi suficient sieşi. Colecţionarii sunt marii preoţi ai acestei religii a creaţiei mâinilor şi spiritului.

Şi, pentru a rămâne în domeniul glipticii antice, cităm numele a doi dintre ei: Mitridate VI Eupator, regele Pontului (sec. II-I î.e.n.) şi împăratul roman Hadrian (sec. I-II e.n.) care strânsese un însemnat tezaur de pietre gravate preţioase şi semipreţioase, tezaur rămas secret până când Marcus Aurelius avea să-l vândă la licitaţie în Forul lui Traian, împreună cu bunurile-i personale, spre a subvenţiona astfel războiul împotriva marcomanilor atacatori ai Imperiului, şi nu prin noi dări aruncate în spinarea populaţiei.

Falsificarea cu intenţie de fraudă a obiectelor de artă antice, medievale ori renascentiste, constituie o formă indirectă de furt despre care Jozsef Balogh aduce vorba în romanul său. Trebuie spus că Ermitajul are o însemnată şi reputată colecţie de asemenea falsuri, multe realizate în veacul trecut la Odesa (printre care vestitele „tiara lui Saitafernes” şi „centura de la Maikop”). Această colecţie cuprinde pietre gravate, podoabe de aur, statuete de bronz şi teracotă etc. şi este deseori cercetată de specialiştii marilor case de licitaţie din Occident.

O altă idee subiacentă a romanului Răzbunarea lui Pirgoteles, subliniată tocmai prin alegorica identitate Pirgoteles-Panfilov, este intimitatea pe care capodopera de un anumit gen, în speţă cea gliptică, o stabileşte între generaţii istoriceşte îndepărtate. Văzând ori pipăind atare obiecte, mai autentice şi mai probatorii decât presupusele „moaşte”, ştii că ele au fost ţinute de mâinile oamenilor ce au determinat cursul istoriei europene din antichitate până astăzi. Obiecte de tezaur, ele au fost desfătarea prinţilor, regilor şi împăraţilor. Unica pietate ce li se poate arăta, în afara grijuliei păstrări, este abţinerea de la deliberata lor „înfrumuseţare”, căci au existat şi atare sacrilegii. Una din marile camee ale Ermitajului (18,5 x 12,2 cm), reprezentându-l pe Constantin cel Mare încununat de Tyhe a Constantinopolului, a fost reprelucrată la începutul veacului trecut de către Benedetto Pistrucci. Astfel de greşeli au făptuit şi litografii Renaşterii, în dorinţa de a face efigiile unor camee antice asemănătoare cu cele ale princiarilor lor posesori.

Arta cameelor monumentale dispare la sfârşitul antichităţii. Ultima operă litoglifică de mari proporţii (17,5 x 13,6 x 4,2 cm; 905 g) este Cameea Orghidan info de la Bucureşti, amintită de Jozsef Balogh în romanul său. Ea reprezintă apoteoza cuplului imperial Iulian Apostatul - Flavia Helena, ale căror busturi sunt susţinute de două acvile ce-şi iau zborul. În afara raţiunilor de ordin iconografic, detaliile tehnice ale execuţiei rudimentare a profilelor gliptice, contrastând flagrant cu naturalismul de tradiţie elenistică al redării vulturilor, ambele însă consunante respectiv cu caracterul frust al portretelor romane ale epocii şi cu capitelurile romano-bizantine decorate cu acelaşi motiv animalier, redat în buna tradiţie a artei greco-romane, fixează fără putinţă de tăgadă datarea acestei camee în a doua jumătate a veacului IV e.n.

Citindu-se cu plăcere şi interes, Răzbunarea lui Pirgoteles este totodată instructivă şi moralizatoare în sensul cel mai înalt şi mai puţin pedant al cuvântului. Ea ne reaminteşte că universul culturii este tot atât de tensionat şi pasionant ca viaţa însăşi, de multe ori mai atractiv şi mai semnificativ decât cea mai zbuciumată existenţă.

Mihai Gramatopol

balogh---ms-prel

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2