Miscelneea I

MIT ŞI RELIGIE ÎN GRECIA ANTICĂ

Jean-Pierre Vernant

 

CUVÂNT ÎNAINTE

vernant---mit-si-religie-cop-prelInvitat de Universitatea Laval din Québec pentru a susţine un curs special (matematică şi antropologie), profesorul Solomon Marcus îmi scria în octombrie 1992: „Colaborez bine cu antropologii şi matematicienii de aici şi am fost atras într-o problemă care s-ar putea să vă intereseze: formula canonică a mitului, lansată de Claude Lévi-Strauss încă din 1953, reluată apoi mereu (în special în cartea sa La potière jalouse din 1985 se prevalează esenţial de această formulă). În cartea sa Antropologie structurale, Paris, 1973 (voi cita paginile din traducerea românească apărută la Editura politică în 1978, n.n.), în cadrul discuţiei preliminare la prezentarea formulei Lévi-Strauss propune o analiză a mitului lui Oedip, analiză celebră în lumea antropologică. Reia analiza acestui mit în La potière jalouse, reacţionând polemic şi la analiza propusă de Freud. Vă cer o consultaţie: cunoaşteţi în literatura de specialitate din ultimele decenii studii care se referă la analiza lui Lévi-Strauss la mitul lui Oedip. Dacă nu, ce analize mai convingătoare există în această chestiune ?”

Am început cu acest amplu citat fiindcă el pune degetul tocmai pe rană. I-am răspuns profesorului Marcus că eleniştii nu au acordat prea mare importanţă analizei lui Lévi-Strauss, nu pentru că n-ar fi cunoscut-o, dovadă prezenta lucrare a unuia dintre cei mai profunzi şi nuanţaţi analişti ai fenomenului mitic şi religios în Grecia antică, Jean-Pierre Vernant, care-l evocă în mod expres în cursul textului; nu fiindcă ar fi socotit-o lipsită de profunzime (primele pagini din capitolul XI, Structura miturilor, pp. 246-255, au chiar o valoare clasică perenă şi ar trebui avute necontenit în vedere de oricine se ocupă de mitologia greacă); nu pentru că n-ar fi apreciat precauţiile luate de acesta, precizând că foloseşte mitul lui Oedip deoarece este mai cunoscut, dar ele nu se pretează perfect demonstraţiei teoriei sale (p. 255 şi urm.), ci pur şi simplu fiindcă mitologia greacă formează o excepţie prin raport chiar cu cea latină şi implicit prin raport cu mitologiile primitive ale Lumii Noi sau ale Orientului.

Iată ce subliniază J.-P. Vernant: „Zeus nu figurează în nici o grupare triadică analoagă celei precapitoline Jupiter-Marte-Quirinus, unde suveranitatea (Jupiter) se articulează opunându-se acţiunii războinice (Marte) şi funcţiunilor fecundităţii şi prosperităţii (Quirinus). El nu se asociază, cum face Mitra cu Varuna, unei puteri care să transpună în suveranitate, alături de aspectele religioase şi juridice, valorile violenţei şi magiei: Uranos, întunecatul cer al nopţii, ce s-a încercat uneori să fie apropiat de Varuna, în mit face pereche cu Gaia, Pământul, şi nu cu Zeus.”

Mitologia şi religia greacă sunt eminamente civice şi lipsite de texte sacre. Cultele au infinite variante (esenţiale) locale, după cum zeităţile principale au numeroase epicleze (denumiri în funcţie de numen-ul, puterea prevalentă). Mitologia şi religia greacă sunt profund istoricizate şi se refuză anistoricului de factură neolitică, orizont cronologic pe care nu-l mai putem întregi din ele şi nu-l mai putem nici aproxima. Exegeza fundamentală în acest sens este cea a lui Martin P. Nilsson, Geschichte der griechischen Religion, ediţia I, München, 1941, 1957, ediţia a III-a revizuită, 1967, 1974. Nici Lévi-Strauss şi cu atât mai puţin expozitiv-compulsativul Mircea Eliade (Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, ediţia definitivă 1975, trad. românească de Cezar Baltag, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1981) n-au utilizat această carte ca şi restul bibliografiei de specialitate reprodusă la sfârşitul prezentului volum.

Mitologia şi religia greacă sunt o succesiune de adstraturi locale endoetnice, aşa cum dorienii sunt greci care nu au năvălit din afară în lumea greacă, geneza religiei tuturor structurându-se ca urmare a circulaţiei seminţiilor elenice în bazinul egeean, Vestul Asiei Mici, Grecia continentală şi peninsulară (A.M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, 1971, Editura Meridiane, 1994).

Cititorul român are fericita ocazie de a completa lectura prezentei lucrări cu a acelei de strictă rigoare arheologică, deci faptică, a cărţii deopotrivă fundamentale abia citate, de a lua contact din primul ei capitol cu aspectul teoretic şi practic al relaţiei mit-istorie, genealogie, cronologie, precum şi cu conceptul de epocă întunecată.

Conjuncţia apariţiei celor două lucrări este după opinia mea un eveniment cultural şi ştiinţific însemnat, referitor la două puncte nodale ale civilizaţiei europene şi o mulţime de verigi istorico-arheologice, din păcate deocamdată editorial inedite, îşi aşteaptă rândul spre a completa şi clarifica vechile şi strânsele legături materiale-artistice şi deci spirituale ale lumii traco-getice cu cea elenică egeeană şi mediteraneană. Să nădăjduim că Editura Meridiane va şti să găsească în viitorul apropiat locul acestor lucrări autohtone în seria de largă şi profundă deschidere intelectuală pe care o practică prin intermediul traducerii unor cărţi de referinţă occidentale.

Paginile lui J.-P. Vernant constituie o tentativă reuşită de spargere a ecranului ridicat vreme de aproape două milenii în calea înţelegerii civilizaţiei greceşti, de către mentalitatea creştină. Ele reamintesc în subsidiar cititorului rolul jucat de elenism în înfilosofarea creştinismului de către Părinţii Bisericii precum şi accentul pus de Evanghelişti, pe linia doctrinei eleniste ca apostază a iudaismului fundamentalist antic, asupra naturii deopotrivă divine şi omeneşti a lui Hristos, în sensul umanului care se înalţă către divinitate, aidoma eroilor şi semizeilor greci, dar contrariu mentalităţii orientale a divinităţii despotice care consimte arareori şi parţial să descindă în fiinţele unor aleşi.

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2