Miscelneea I

„A DOUA ÎNTEMEIERE” A HISTRIEI, ÎN LUMINA UNUI DOCUMENT INEDIT

DE D. M. PIPPIDI

Cu treizeci de ani în urmă, ocupându-se de stratigrafia Histriei în cartea-i despre Vasele arhaice din această aşezare info, Marcelle Lambrino făcea observaţia că „principala caracteristică a săpăturilor histriene e starea de răscolire în care unele întâmplări tragice, urmate de refaceri succesive, au lăsat terenul”. Şi adăuga: „în adâncime se văd urmele a două incendii; mai sus, obiecte trecute prin foc ne lasă să presupunem altele”info. De-atunci, cercetări efectuate cu o mai riguroasă metodă şi în puncte diferite ale vastei arii explorate au precizat aceste prime notaţii, sporind numărul calamităţilor prin care arată a fi trecut cetatea de-a lungul existenţei ei milenare. Ca să restrâng la esenţial şi lăsând la o parte rezultatele neverificate prin compararea situaţiilor din cel puţin două se ctoare de săpături, amintesc că - potrivit observaţiilor concordante din Sectorul X şi din Zona sacră - pare neîndoielnic că la sfârşitul secolului al VI-lea Histria a trecut printr-o grea încercare: chiar de nu va fi fost în întregime distrus, oraşul a suferit la această dată pustiiri grave, care în prima jumătate a secolului al V-lea au făcut necesare reclădirea templului lui Zeus Polieus şi sistematizarea din nou a ariei înconjurătoare info. O catastrofă similară se datează la sfârşitul secolului al IV-lea pe baza constatărilor din Zona sacră şi din Sectorul Z2, indiferent de gravitatea pagubelor şi de cauzele care vor fi pricinuit-o info. O a treia calamitate se situează către jumătatea secolului I î.e.n., cum rezultă din indicaţiile decretului în cinstea lui Aristagoras, fiul lui Apaturios şi din observaţiile stratigrafice din Zona sacră info, confirmate în ultimele luni de descoperiri încă inedite. În sfârşit, cum e îndeobşte ştiut şi cum n-am încetat de a ne convinge pe măsura continuării cercetărilor, către jumătatea secolului al III-lea e.n. Histria a suferit o distrugere totală din partea goţilor, laconic amintită într-un izvor literar de o îndoielnică autenticitate info.

Enumerarea de până aici a arătat limpede că, ori de câte ori nu suntem ajutaţi de un izvor scris, constatările arheologiei ne pot dezvălui existenţa unui dezastru, dar nu şi pe autorii lui. În cazul care ne reţine atenţia, înţelegem că Histria a suferit pustiiri grave la sfârşitul secolelor al VI-lea şi al IV-lea, putem chiar risca supoziţii cu privire la vrăjmaşii care le-au pricinuit, dar suntem lipsiţi de certitudinea pe care ne-o pot oferi numai mărturiile epigrafice şi literare. Măcar că discutabilă din alte puncte de vedere, menţiunea goţilor în notiţa din Historia Augusta prezintă avantajul de a confirma şi de a explica totodată nenorocirea abătută asupra Histriei în secolul al III-lea, după cum decretul în cinstea lui Aristagoras, corect interpretat şi redat vremii căreia-i aparţine, lămureşte împrejurările pustiirii din secolul I a cetăţii, punând-o pe seama supuşilor lui Burebista. Acelaşi episod din istoria coloniei de pe ţărmul lacului Sinoe îmbracă astăzi o semnificaţie nouă în lumina unui document abia descoperit, al cărui cuprins îl înfăţişăm mai jos, cu desluşirile cerute de însemnătatea-i neobişnuită info.

Bloc de marmură cenuşie (poate de Thasos), descoperit întâmplător în primăvara 1966 pe platoul din vestul cetăţii, la oarecare distanţă de sectorul convenţional denumit X, cu prilejul muncilor agricole. Dimensiuni actuale: 118 x 65 x 18 cm; înălţimea literelor: 10-17 mm. Tăiat în chip de stelă cu fronton (împodobit în mijloc cu un motiv circular), blocul prezintă particularitatea de a fi fost folosit în cel puţin trei rânduri:

ca bloc de cornişă într-un templu ionic (fig. 1);

ca stelă pentru săparea textului editat mai jos;

ca material de construcţie într-un zid, cu care prilej s-a tăiat o parte din cornişă la stânga, distrugându-se începutul coloanei I a textului.

Lapicidul a ştiut folosi cu îndemânare suprafaţa vătămată de crampoanele menite să fixeze blocul la prima-i întrebuinţare: două, de tipul „coadă de rândunică”, la extremităţile-i de sus şi de jos; alte două (unul de secţiune pătrată, altul dreptunghiular) chiar la mijlocul lui. Scrisul ocoleşte cu luare aminte nu numai aceste goluri mai mari (în antichitate, astupate probabil cu stuc), dar şi celelalte defecte ale pietrei, cum se poate vedea în numeroase locuri ale suprafeţei scrise (col. II, r. 31-34 şi 36-37).

Gravura e corectă, cu o vizibilă preocupare de simetrie în distribuirea textului între cele două coloane. Observaţia e valabilă îndeosebi pentru intitulaţie, unde e uşor de notat că r. 1 se împarte în două grupe de câte şapte litere, de o parte şi de alta a axei centrale, câtă vreme r. 2 se distribuie, în aceleaşi condiţii, în două grupe de câte 26 litere.

Textul nu pare săpat în întregime de aceeaşi mână. Anume rânduri (din col. a II-a mai ales) sunt gravate cu slove mai mari, de un meşter mai puţin abil (r. 39 urm., de pildă). Spre sfârşitul aceleiaşi coloane, e evident că unele nume au fost şterse pentru a fi săpate din nou, sau pentru a face loc altora, urmele primului scris fiind pretutindeni vizibile şi, în unele cazuri, citibile.

Despre caracterele paleografice ale documentului se vorbeşte mai departe (p. 160 urm.), unde se încearcă şi o încadrare a lui cronologică.
histria-inedit-tabel-1-finalhistria-inedit-tabel-2-final_resizeCum e uşor de văzut din fig. 2, în ciuda unei izbituri recente, care a smuls din partea de sus a inscripţiei o aşchie mărişoară, şi a altor vătămări mai mici la nivelul rândurilor 21-28 şi 37-43, tăietura din stânga a blocului e destul de regulată. Ca urmare, de-a lungul întregii coloane I a textului, numele individuale ale persoanelor înşirate au dispărut fără excepţie, reduse în cel mai bun caz la o literă sau la silaba finală. Unele din ele ar putea fi întregite ipotetic, dar folosul ştiinţific al încercării e îndoielnic. Un mai mare grad de certitudine prezintă restituirile rândurilor 36 şi 53, - într-un caz [Άπολ]λόδωρος, în celălat [Άπολ]λώνιος, - dar nici în cazul lor nu ajungem la vreo identificare interesantă din punct de vedere prosopografic. În coloana a II-a, în schimb, textul e întreg şi, chiar dacă nu peste tot citeţ, în ansamblu lesne descifrabil.

R. 2: dacă observaţia din lemmă cu privire la distribuţia simetrică a textului de-o parte şi de alta a axului central al lespezii e exactă, înseamnă că lungimea lacunei iniţiale e de 7-8 semne; conjectura [Βορέω]ν convine dar întocmai, dar poate şi [Όπλητώ]ν sau [Οίνοπώ]ν

. - Col. I, r. 4: după terminaţia de nominativ - OPA∑, aşteptăm patronimicul care, în acest caz, n-a putut fi exprimat decât printr-o prescurtare (cf. mai jos la r. 10). - R. 5: terminaţia - ANEINIO∑ e neobişnuită la un nume grec, şi la fel lipsa patronimicului; de altă parte, un nume roman pare anevoie de admis la această dată şi într-un document unde nu se întâlneşte nici un alt nume de origine italică info. - R. 10: aici şi în numeroase alte pasaje ale textului omonimia dintre tată şi fiu (cu alte cuvinte: identitatea dintre patronimic şi numele individual) e exprimată prin abreviaţia h-06, notată cu o consecvenţă ce nu cunoaşte abateri. Astfel, în r. 49 al coloanei a II-a, unde lapicidul apucase să sape, după numele Δημήτριος, patronimicul Δημητρίου, acesta din urmă a fost şters cu ciocanul şi înlocuit cu sigla h-06. - R. 15: h-06 abia vizibil; înaintea lui, vagi urme ale unei litere pe care n-o pot recunoaşte. R. 26: literele notate se disting lesne, dar sensul lor îmi scapă. - R. 30: T iniţial în parte distrus, dar totuşi vizibil. - R. 31: prima literă anevoie de identificat; IH∑ citeșe. - R. 44: pe piatră ΓΥNHI, greşeală a lapicidului. - R. 46: omicron iniţial pe jumătate distrus. - R. 47: KAEOMBPOTOΥ pentru KAEOMBPOTOY, altă greşeală a lapicidului. - R. 50: prima literă ar putea fi şi Λ. La sfârşitul coloanei, uacat egal cu ultimele cinci rânduri din coloana a II-a.

Textul coloanei a II-a, mai bine conservat, e pretutindeni citeţ. De reţinut împrejurarea (relevată şi în lemmă) că, având la dispoziţie un bloc străpuns pe faţa destinată scrisului de patru găuri de crampoane, lapicidul le-a evitat cu grijă, stricând alinierea numelor şi începându-şi rândurile mai la dreapta. De notat, de asemeni, că pentru o pricină sau alta unele rânduri sunt gravate cu slove mai mari (astfel 40-41 şi 45-54). Despre ştergerea unor nume din partea finală a listei şi înlocuirea lor prin altele, s-a vorbit în lemmă.

Faţă de caracterul documentului - listă de nume precedată de o scurtă intitulaţie - simpla transliteraţie a acestora mi se pare fără utilitate. În schimb, traducerea primelor două rânduri ale textului e cu atât mai necesară cu cât cuprinsul lor e mai neaşteptat: Noroc bun! Aceştia sunt binefăcătorii din tribul (să zicem: Boreis), după cea de-a doua întemeiere (sau zidire) a oraşului.

În fraza reprodusă, singurul element incert e numele tribului, căzut în ruptură. S-a păstrat din el numai ν final al genitivului plural, ceea ce - teoretic - ne dă dreptul să introducem aci numele oricăreia din cele şase φυλαί milesiene: Αίγικόρεις, Άργαδεϊς, Βορεϊς, Γελέοντες, Οίνοπες "Οπλητες info. În fapt, lungimea lacunei ne îndeamnă să optăm pentru numele cel mai scurt, şi acesta e motivul pentru care în încercarea-mi de întregire n-am şovăit să citesc: [Βορέω]ν. Oricare ar fi în această privinţă adevărul, e uşor de văzut că interesul neobişnuit al documentului stă în menţiunea a ceea ce originalul grec numeşte δευτέρα χτίσις της πόλεως. Mai ales interpretarea ei ne va reţine deci atenţia, după ce în prealabil voi fi formulat câteva observaţii cu privire la numărul şi calitatea aşa-zişilor „binefăcători” ().

Cum s-a putut vedea, e vorba de o listă lungă, săpată pe două coloane, cu slove mărunte: la un loc nu mai puţin de 107 bărbaţi şi femei, nu o dată grupaţi pe familii info. Nota dominantă a ansamblului e rezonanţa curat greacă a imensei majorităţi a numelor păstrateinfo, printre care se remarcă - pe lângă unele frecvent întâlnite în inscripţii ioniene din toate vremile: Aristagoras, Aristokrates, Aristarchos, Aristomenes, Aristonikos, Eukles, Kleitophon, Pataikos, Polyainetos, Philistidesinfo - numeroase teofore: Apollonios, Apollonides, Artemidoros, Demetrios, Dioskurides, Diogenes, Dionysios, Theocles, Theodotos şi altele. Dintre acestea, caracteristic e îndeosebi Σαραπίων, pentru întâia oară întâlnit într-un document histrian anterior secolului al II-lea e.n.info, dar care nu ne poate surprinde, după publicarea decretului din care rezultă că încă din secolul al III-lea î.e.n. histrienii se preocupau de primirea în panteonul lor a zeului alexandrin info.

Cum am mai avut prilejul s-o relev, nume romane nu se citesc în lista pe care o comentăm, nici nu par să se ascundă în vreuna din lacunele coloanei I-a info, destul de numeroase, dar de fiecare dată urmate de un patronimic care subliniază obârşia greacă a persoanelor necunoscute. În schimb, e de reţinut prezenţa printre „binefăcători” a unui număr fie şi restrâns de traci info, care-şi fac intrarea în viaţa publică a Histriei într-o împrejurare neobişnuită şi în tovărăşia unora din membrii cei mai cu vază ai corpului cetăţenesc info.

Dintre aceştia din urmă, nimeni nu era cunoscut dinainte, nici nu poate fi identificat cu siguranţă. De bună seamă, numele nu sunt noi şi, cu puţine excepţii info, se regăsesc izolat în numeroase inscripţii histriene, începând din secolul al IV-lea î.e.n., până la sfârşitul dinastiei Severilor info. Dar identitatea nimănui nu poate fi stabilită în chip neîndoios şi încercarea de încadrare cronologică a documentului pe temeiul indicaţiilor prosopografice mi se pare, în stadiul prezent al informaţiei, dinainte sortită eşecului info.

O întrebare pe care suntem ţinuţi să ne-o punem, înainte de a împinge mai departe analiza noastră, e şi aceea că dacă trebuie socotiţi ca „binefăcători ai tribului” sau „din tribul” , cu alte cuvinte dacă liberalităţile sau serviciile lor vor fi fost destinate tribului propriu sau cetăţii îndeobşte. Gramatical, ambele înţelesuri sunt posibile, dar aluzia la reclădirea cetăţii şi argumentele pe care voi fi adus să le invoc înclină cumpăna spre ultima interpretare. Ne găsim deci înaintea unei liste de cetăţeni dintr-un anumit trib - indiferent de numele-i exact -, care, după o gravă pustiire a oraşului, urmată de reconstruirea lui în condiţii echivalând cu o adevărată „a doua întemeiere”, au contribuit într-un fel sau altul la ajutorarea obştii info. În unele cazuri, numele erau însoţite de arătarea daniei în monede de aur sau de argint, aşa cum vedem că se întâmplă la Callatis către anul 200 î.e.n., cu prilejul înălţării unui templu lui Dionysos info; alteori totul se reducea la indicarea scopului şi la înşirarea binefăcătorilor, cum e cazul - la Histria chiar, către jumătatea secolului al II-lea e.n., - cu subscriitorii la construcţia unei grote mitriace info.

În documentul pe care-l comentez, numele nu-s însoţite de titluri, nici de arătarea serviciilor aduse. E deci cu neputinţă să se spună după ce criterii s-a făcut înşirarea, cu excepţia amănuntului că membrii aceleiaşi familii - uşor de recunoscut după patronimie - sunt grupaţi împreună: fraţi cu fraţi, mai rar soţi şi soaţe info. Prezenţa femeilor printre bărbaţi e o particularitate cu atât mai vrednică de reţinut cu cât e mai rară, înainte de epoca romană. Alături de alte consideraţii de care va fi vorba, ea ne va ajuta să dăm documentului o încadrare cronologică corectă.

Ajungem astfel la ceea ce constituie aspectul principal al cercetării întreprinse: situarea în timp a inscripţiei şi, pe această cale, la stabilirea împrejurărilor istorice de care se leagă. În această privinţă sunt de luat în consideraţie felurite criterii pe care le voi evoca pe rând, începând cu cel paleografic.

Fireşte, anevoinţa de a data o inscripţie după forma literelor mi-i cunoscută, şi tot aşa precauţiile de care trebuie să fie însoţită orice încercare în această direcţie. E limpede că analiza conţinutului trebuie să precumpănească în raport cu simpla înfăţişare a scrisului, ale cărui particularităţi într-o anumită perioadă şi într-un caz izolat pot lesne să ne înşele. Nu-i mai puţin adevărat totuşi că, atunci când între impresia lăsată de examenul paleografic şi rezultatul criticii interne există o indiscutabilă concordanţă; când, de asemeni, ne stau la îndemână pentru comparaţie inscripţii datate, cu ajutorul cărora riscul de amăgire se reduce simţitor, încercarea de datare poate fi întreprinsă cu încredere, iar ceea ce în alte condiţii n-ar fi decât o prezumţie, într-un asemenea caz se apropie de certitudine.

Se întâmplă însă că tocmai aceasta e situaţia în care ne găsim faţă de inscripţia noastră, pe care analiza internă, informaţii de natură istoriografică şi caracteristicile scrisului concordă s-o atribuie aceleiaşi perioade. Ca să încep cu aspectul paleografic al problemei, mi se pare neîndoios că o comparaţie cu unele documente din a doua jumătate a secolului I î.e.n. şi din prima jumătate a secolului I e.n. duce inevitabil la concluzia că lista binefăcătorilor a fost săpată între aceleaşi limite de timp, cu alte cuvinte către începutul erei noastre., pp.

E uşor de văzut, bunăoară, că multe din litere (cu excepţia celor rotunde) îşi au extre-mităţile îngroşate, în timp ce altele - ca alpha, delta, epsilon, my, sigma - oferă privirii un aspect înflorit, rezultat al faptului că hastele lor verticale sau oblice, precum şi barele orizontale, se prelungesc dincolo de punctele de intersecţie într-un chip care, în evoluţia alfabetului histrian, nu se întâlneşte decât la documentele din această perioadă info. Tot aşa, e uşor de văzut că omega din lista noastră e identic cu cel din decretul pentru Aristagoras, ori din fragmentul atribuit de Pârvan (şi de Wilhelm) primei jumătăţi a secolului I e.n.info, în timp ce bara frântă a lui alpha, prelungită printr-o liniuţă până la nivelul inferior al literei, se regăseşte în inscripţia de pe baza statuii lui Nerva editată în 1961info.

Paleografic şi lingvistic, inscripţia se situează deci la sfârşitul erei păgâne, şi mai precis în anii următori expansiunii getice spre Marea Neagră. Vijelioasa revărsare de forţe care avea să facă din Burebista mai-marele ţinuturilor de la Dunărea-de-jos, stăpân necontestat al „pământurilor de dincolo şi de dincoace de fluviu” (cum se exprimă un document contemporan din Dionysopolis info), pare să se fi petrecut începând din 55 î.e.n., când prezenţa geţilor e semnalată la Olbia. O serie de campanii fulgerătoare îi poartă până la Apollonia, pe coasta tracă, pentru ca în 48 î.e.n., în ajunul bătăliei de la Pharsalus, să-l vedem pe „cel dintâi şi mai mare dintre regii Traciei” (cu cuvintele aceluiaşi izvor) gata să intervină în războiul care sfâşia Roma şi oferindu-şi alianţa lui Pompeius, în schimbul unor avantaje pe care nu le putem decât întrevedea.

Nesocotind celelalte aspecte ale acţiunii lui Burebista şi restrângându-ne la atitudinea lui faţă de cetăţile greceşti de pe coastele de nord şi de vest ale Mării Negre, pare neîndoios că - în cele mai multe cazuri - luarea lor în stăpânire s-a făcut cu forţa: câte au încercat să reziste au fost luate cu asalt, unele au fost distruse total sau parţial, toate şi-au văzut locuitorii împrăştiaţi şi pământurile prădate. Rarele izvoare istoriografice privitoare la acest important episod din istoria Pontului Stâng pun în lumină străşnicia regelui, despre care Strabon ne asigură că, „trecând Dunărea fără frică, pustia Tracia până la hotarele Macedoniei” (διαβαίνων άδεώς τον "Ιστρον καί την Θράκην λεηλατών μέχρι

Μακεδονίας info), în timp ce Dion Chrysostomul, pomenind cucerirea Olbiei de geţi, arată că în aceeaşi împrejurare au fost luate şi celelalte oraşe greceşti până la Apollonia: είλον θέ καίτταύτην Γέται και τάς άλλας τάς έν τοις άριστεροϊς τοϋ Πόντου μέχρι Απολλωνίαςinfo.

Ştirile celor doi autori sunt precizate şi întărite de indicaţiile izvoarelor locale - epigrafice şi arheologice. Dacă o inscripţie fragmentară din Mesambria ne-a păstrat numele a trei strategi ilustraţi „în timpul războiului împotriva regelui Burebista” info(στραταγήσαντες [εν τώι πρδς Γετών βασιλέα] Βυρεβίσταν πολέμωι), fără alte amănunte cu privire la soarta oraşului; dacă din Odessos dispunem de o listă de preoţi (eponimi?) întocmită „după întoarcerea din bejenie” (μετά τήν κάθοδον ; aluzie evidentă la risipirea locuitorilor prilejuită de atacul geţilor info), importantul document care e decretul în cinstea lui Aristagoras - fiul lui Apaturios ne oferă asupra împrejurărilor cuceririi Histriei informaţii preţioase. „Întrucât Aristagoras al lui Apaturios, - citim în expunerea de motive info, - coborâtor dintr-un părinte de seamă şi din strămoşi binefăcători ai obştii,... năzuind să le urmeze pilda şi să calce pe urmele lor, la întoarcerea în patrie, după nenorocirea abătută asupra oraşului, când cetatea era fără ziduri, iar locuitorii se găseau din nou în primejdie împreună cu nevestele şi copiii, însărcinat de locuitori cu construcţia zidurilor, a luat asupră-şi cu bărbăţie şi devotament întreaga supraveghere a lucrărilor, fără să se sustragă ostenelilor trupeşti, nici vreuneia din celelalte griji legate de opera de reclădire; iar după ce patria a fost din nou întărită şi, unul câte unul, cetăţenii au prins să revină în oraş de pe meleaguri duşmane, câte o dată negociind cu iscusinţă cu barbarii ce stăpâneau ţinutul, alteori punând la dispoziţia cetăţenilor sumele necesare pentru răscumpărare, s-a arătat săritor la toate nevoile celor mântuiţi, acordând nu numai alor noştri dar şi străinilor (domiciliaţi în Histria - NB) împrumuturi numeroase şi purtându-se cu toţi în chipul cel mai dezinteresat...”.

Alte particularităţi ale textului pot fi aci lăsate la o parte. Ceea ce e de reţinut - în ciuda limbajului învăluit la care a recurs redactorul şi care se explică prin împrejurările schimbate în care a fost votat decretul - e, înainte de toate, gravitatea primejdiei abătute asupra cetăţii, amploarea „nenorocirii” la care face aluzie textul.

Din acest punct de vedere, trebuie spus că în literatura mai veche semnificaţia inscripţiei lui Aristagoras a fost nesocotită nu numai prin aceea că, în pofida singurelor indicii paleografice şi lingvistice, s-a încercat să se atribuie documentului o dată arbitrară, - secolul al II-lea î.e.n.info, - dar şi în măsura în care obscurele aluzii ale textului au fost înţelese atenuat, ocolindu-se, ca să zic aşa, evidenţa că în frazele meşteşugite se vorbeşte de o cucerire brutală, însoţită de distrugeri a căror amploare abia dacă putea fi bănuită.

În această ordine de idei, amintesc în treacăt afirmaţia lui Patsch după care, până în zilele lui Aristagoras, „timp de cinci sute de ani de viaţă istorică”, Histria ar fi fost lipsită de un zid de înconjur info, ori interpretarea lui Behrendt Pick potrivit căreia aluzia la „întoarcerea” lui Aristagoras în patrie, care se citeşte în rândul 6 al textului, ar privi revenirea personajului dintr-o călătorie de afaceri sau de agrement info. În primul caz, cercetările arheologice s-au însărcinat să facă dovada că în epoca elenistică Histria era apărată de o incintă ale cărei resturi impunătoare au fost scoase la iveală în campaniile 1950-1954 info; în cel de-al doilea, simpla considerare a înţelesului lui ϰατέρχομαι în inscripţii şi la prozatorii atici arată limpede că e vorba de o întoarcere din bejenie sau din exil, accepţie întru totul potrivită cu contextul nu numai literal, dar şi istoric al decretului, cum rezultă limpede din compararea purtării histrienilor cu a locuitorilor altor cetăţi pontice, în împrejurări similare. Se ştie, într-adevăr, că la Olbia, în zilele lui Protogenes, în faţa ameninţărilor celţilor, locuitorii erau pe punctul de a părăsi oraşul, poate pentru totdeauna: πολλῶν εχόντων άθύμως ϰαί παρασϰευασμένων έγλείπειν τήμ πόλιν info; se ştie, de asemeni (am avut prilejul s-o amintesc mai sus), că la Odessos o inscripţie contemporană cu Burebista menţionează întoarcerea locuitorilor din locurile unde-şi căutaseră adăpost în faţa ameninţării geţilor; se ştie, în sfârşit, că, încă în secolul al III-lea e.n., o inscripţie din Apollonia gravată... μετά τήν ἔκπτοσιν, ne lasă să înţelegem că, după împrejurări tulburi cărora avuseseră să le facă faţă, locuitorii cetăţii de pe coasta tracă păstrau amintirea „dărâmării” sau „părăsirii” oraşului (ambele accepţii sunt posibile şi atestate), urmată de o reconstrucţie din temelii, din iniţiativa sau sub controlul cuiva care se mândreşte de a fi reclădit oraşul, împodobindu-l şi cu unele monumente importante: ...ϰτίσας τἠν πόλιν... ϰαί έπισκευάσας τὀ τρίπυλον ϰαὶ τὴν βάριν info.

Dacă, după evocarea fugară a acestor situaţii, oglindite în documente care din punctul de vedere al conţinutului şi al exprimării prezintă analogii frapante cu decretul în cinstea lui Aristagoras, revenim la examenul acestuia, e limpede că aluzia la „întoarcerea” în patrie a binefăcătorului nu ne va mai înşela, nici activitatea neobosită desfăşurată de el în ajutorul patriei strâmtorate: refacerea incintei ne apare ca o primă măsură recomandată de gravitatea situaţiei, iar regruparea locuitorilor împrăştiaţi (inclusiv răscumpărarea celor căzuţi în robie), ca o condiţie indispensabilă a reluării în Histria a unui minimum de activitate, în aşteptarea normalizării mai mult sau mai puţin depline a vieţii, la care se face o aluzie directă în rândurile 37-38 ale decretului: «şi astfel s-a întâmplat ca oraşul să ajungă iarăşi la bună stare şi cetăţenii să se mântuiască: (ἐφ' οἶς συνέβη τήν τε πόλιν εύσταθεῖν ϰαί το[ὐ]ς πολείτας σᾠ[ζ]εσθαι).

Aci, ca şi în restul textului, exprimarea vagă şi termenii generali folosiţi de redactorul documentului au putut crea confuzii. Era nevoie de date noi pentru ca pustiirea suferită de oraş să ne apară în toată tragica-i amploare şi pentru ca să înţelegem că - în ochii contemporanilor, poate şi a urmaşilor lor apropiaţi - prăpădul pricinuit de geţi apărea până-ntr-atât de grav încât reîntronarea în Histria a unei vieţi normale putea fi considerată ca o «a doua întemeiere a cetăţii».

Dacă-i aşa, ne putem întreba cu drept cuvânt cum de nu ni s-au păstrat şi alte urme sau dovezi ale grelei încercări, cum de cercetările prelungite timp de jumătate de veac n-au ajuns să ne dezvăluie împrejurarea că, la fel cu Olbia (despre care Dion Chrysostomul ne asigură că în trecutul ei mai fusese cucerită, dar niciodată ca în zilele lui Burebista info), cetatea de pe ţărmul Lacului Sinoe a cunoscut la jumătatea secolului I î.e.n. catastrofa cea mai pustiitoare abătută până atunci asupra ei ?

În realitate, asemenea indicii există şi sunt mai mulţi ani de când - încercând a le încadra într-o viziune de ansamblu a istoriei Histriei către începutul erei noastre - am fost adus să scriu, referindu-mă la constatări făcute în săpăturile din Zona sacră: „...în secolul al III-lea (dacă nu chiar la sfârşitul secolului al IV-lea) monumentele mai vechi din această parte a oraşului au fost supuse unei distrugeri sistematice, locul lor fiind luat de o nouă serie de zidiri de cult, din care cel puţin una a fost identificată şi datată cu precizie. La rându-i, templul Marelui Zeu şi câte alte clădiri din aceeaşi perioadă vor mai fi zăcând ascunse în partea încă neexplorată a incintei sacre arată a fi fost distruse de un incendiu ale cărui urme sunt vizibile pe întreaga suprafaţă cercetată şi care, după observaţii verificate cu grijă, pare să fi avut loc către jumătatea secolului I î.e.n.” Şi mai departe: „de bună seamă, ipoteza unui accident nu poate fi a priori exclusă, trebuie chiar socotită mai firească decât altele, în general vorbind.

Totuşi, ţinând seamă de faptul că nu-i vorba de un monument izolat ci de un complex urbanistic, şi că atunci când viaţa reîncepe în acest loc - aproximativ un veac mai târziu - destinaţia întregii arii se schimbă, pe ruinele edificiilor sacre ridicându-se modeste locuinţe particulare, se impune concluzia că la data incendiului oraşul a avut de suferit una din acele distrugeri a căror amintire e păstrată de tradiţia istoriografică şi ale căror urme sunt vizibile în mai multe locuri din straturile adânci ale ruinelor. La Histria însă, în secolul I î.e.n., o catastrofă de asemenea proporţii n-a putut fi pricinuită decât de geţi, de unde concluzia că în cursul campaniilor ce aveau să-i aducă stăpânirea cetăţilor pontice, Burebista n-a lăsat să-i scape vechea colonie milesiană, în ciuda împrejurării că evenimentul nu e lămurit consemnat în vreun izvor” info.

Observaţiile stratigrafice la care m-am referit nu-s de altfel singurele dovezi în sprijinul ipotezei astfel formulate. Indicaţii ca ale lui Strabon, care, cercetând aşezările de pe ţărmul de vest al Mării Negre, în primii ani ai erei noastre, numeşte Histria „orăşel” (πολίχνιον), în opoziţie cu Callatis, calificată drept „oraş” (πόλις), afirmaţiile răspicate ale unor guvernatori ai Moesiei de la mijlocul secolului I, în scrisori adresate autorităţilor histriene, prin care se recunoaşte „slăbiciunea” (άσθένια) cetăţii şi se caută mijloacele de a-i veni în ajutor info; împrejurarea deseori semnalată, dar niciodată explicată, că săpăturile de până acum n-au scos la iveală nici un monument din secolul I e.n. şi numai foarte rare inscripţii din perioada dintre August şi Traian: toate aceste mărturii care vorbesc de ruină şi dezolare şi a căror convergenţă nu poate fi întâmplătoare, nu se lămuresc decât în lumina presupunerii că Histria trebuie să fi suferit o catastrofă de mari proporţii, care, pricinuind cetăţii pierderi grele de bunuri şi de oameni, privând-o pentru un timp de folosinţa teritoriului rural şi stingherind-o în exerciţiul activităţilor ei productive, i-a întrerupt pentru o vreme dezvoltarea firească.

Astfel stând lucrurile, mi se pare evident că de o „înflorire a Histriei sub protecţia regilor daci”, către începutul erei noastre, poate fi vorba tot atât de puţin ca de „împăcarea” cetăţii „cu Burebista”, postulată de Pârvan în aceeaşi împrejurare info. Mărturiile pe care le-am citat arată contrariul, şi impresia desprinsă din ele e întărită de documentul pe care-l comentăm, al cărui covârşitor interes e de a dovedi fără putinţă de tăgadă, în primul rând, că la mijlocul secolului I î.e.n. Histria a trecut printr-o primejdie de moarte, în al doilea rând, că în amintirea contemporanilor fatala încercare a fost resimţită ca o cezură în istoria cetăţii, ca o „a doua întemeiere” după cea din secolul al VII-lea.

Cât timp se va fi păstrat vie această amintire, cu alte cuvinte până către ce vreme histrienii au continuat să vorbească de o δευτέρα ϰτίσις, în inscripţii publice sau particulare, e o întrebare pe care nu m-aş încumeta s-o formulez, dacă n-am dispune în această privinţă de un document semnificativ, faimosul album al fruntaşilor gerusiei din zilele lui Hadrian info. În intitulaţia acestei lungi liste de nume citim (cum e îndeobşte ştiut, dar cum se cade să amintesc): γερουσίας φιλότειμοι οί μετά τήν δευτέραν ϰτίσιν, - cuvinte pe care Vasile Pârvan şi, după el, toţi câţi s-au ocupat de această importantă instituţie, le-au interpretat ca referindu-se la a doua întemeiere a gerusiei. „Membrii gerusiei sunt caracterizaţi ca aparţinând toţi epocii a doua de existenţă a acestui colegiu” - citim în comentariul primului editor info. Şi, în continuarea cuvintelor reproduse: „Această a doua fundaţie a gerusiei din Histria nu poate fi mult mai veche ca data inscripţiei, căci în acest caz arătarea fundării colegiului n-ar mai avea nici un rost; dimpotrivă gerusia de la Histria, dizolvată din cauza vitregiei timpurilor, e reîntemeiată foarte probabil sub auspiciile chiar ale lui Hadrian şi lista gerusiaştilor, tocmai cu acest prilej alcătuită, e caracterizată în chip lăudabil prin menţiunea că nu mai e vorba de gerusia cea veche, depreciată, ci de cea din nou fundată, serios reorganizată...”

În stadiul de atunci al documentării, raţionamentul apărea impecabil şi aceasta explică pentru ce, într-un recent studiu despre gerusiile din Histria şi Callatis, ocupându-mă în treacăt de data constituirii lor, mă raliam opiniei după care - asemenea altor întocmiri de acest tip din Orientul grec - ar fi fost întemeiate la scurtă vreme după instalarea în Dobrogea a stăpânirii romane info. Totodată, în lipsa oricărui temei de a suspecta o interpretare devenită tradiţională, mă făceam ecoul punctului de vedere potrivit căruia gerusia histriană ar fi suferit în zilele lui Hadrian o reformă radicală. Iată însă că descoperirea inscripţiei pe care-o comentez vine să pună sub semnul îndoielii aceste încheieri, - dacă nu în ce priveşte gerusia din Callatis, a cărei dată poate fi considerată mai departe mulţumitor stabilită, cel puţin în ce priveşte gerusia histriană, în legătură cu care se pune întrebarea dacă aluzia la o δευτέρα κτίσις în intitulaţia marelui album publicat de Pârvan se referă la a doua întemeiere a acestei asociaţii, sau la a doua întemeiere a cetăţii? - Fără să putem pretinde în această privinţă la o certitudine absolută, socot că ultima interpretare se apropie mai mult de adevăr, dacă se ţine seamă de faptul că deprinderea de a vorbi de reclădirea oraşului, după catastrofa pricinuită de geţi, ca de „a doua întemeiere a cetăţii” e dovedită cu prisosinţă de documentul al cărui cuprins îl analizăm.

Alte aspecte ale importantului text pot fi astăzi trecute cu vederea. Înainte de a încheia, ţin totuşi să observ că, dacă de o restructurare a gerusiei în zilele lui Hadrian nu se mai poate vorbi, ci numai de întâmplătoarea compilare şi publicare a unei liste a fruntaşilor ei (aşa-numiţii φιλότειμοι), urmează că trebuie abandonată speranţa de a recunoaşte printre documentele histriene astăzi cunoscute un catalog fie şi fragmentar al „celei dintâi” gerusii. Textul în care, nu fără oarecare uşurinţă, Pârvan credea a fi descoperit „lista primei gerusii a Histriei, înainte de reforma şi revizuirea cadrelor ei, făcută de Hadrian” info, e, în realitate, posterior domniei acestui împărat, cum a înţeles-o mai de mult Ion Iosif Russu info şi cum rezultă fără putinţă de îndoială din lista de ίερονίϰαι publicată de mine în ultimul volum din Studii Clasice info.

 

D. M. Pippidi

 

LA ’’SECONDE FONDATION’’ D’ISTROS, À LA LUMIÈRE D’UN DOCUMENT NOUVEAU

 

RÉSUMÉ

 

Une découverte épigraphique faite au commencement de l’été 1966 vient de projeter une vive lumière sur un épisode de l’histoire d’Istros qui - à deux reprises déjà, au cours des dernière années - avait retenu l’attention de l’Auteur (Epigraphische Beiträge zur Geschichte Histrias, Berlin, 1962, pp. 89-100; Geţi şi greci la Dunărea-de-jos, Bucureşti, 1965, p. 282 suiv.). Il s’agit d’un album de grandes dimensions, gravé sur un bloc de corniche remployé, qui nous a conservé les noms de plus d’une centaine de personnes désignées dans l’intitulé du document comme des ... εύεργέται ... μετὰ τὴήν δευτέραν ϰτίσιν τῆς πόλεως. En publiant ce texte précieux pur [pour] l’antroponymie et la prosopographie histriennes, et en l’accompagnant de remarques critiques, l’éditeur s’attache à souligner l’intérêt de l’information selon laquelle, à un certain moment de son histoire, Istros aurait subi de la part d’ennemis inconnus une destruction suivie d’une reconstruction considérée par ses habitants comme une véritable «seconde fondation» de la ville.

L’examen attentif de ce problème conduit l’Auteur aux conclusions suivantes:

1) paléographiquement et linguistiquement l’album accuse de nombreux traits communs avec des inscriptions d’Istros datant de la période qui va de la moitié du Ier siècle avant à la moitié du Ier siècle de notre ère;

2) des découvertes archéologiques faites au cours des dernières années, venant préciser les rapides indications de Strabon et de Dion de Pruse (également étayées par des documents épigraphiques, dont le décret en l’honneur d’Aristagoras fils d’Apatourios: Syll.3, 708), nous permettent d’affirmer que vers le début de la seconde moitié du Ier siècle av. notre ère la ville d’Istros a subi une grave défaite, accompagnée de destructions considérables de la part des Gètes de Byrebistas;

3) le souvenir de cette épreuve est resté dans la tradition locale au moins jusqu’au IIe siècle, puisqu’un document du règne d’Hadrien en fait encore mention, en précisant qu’il concerne les γερουσίας φιλότιμοι μετὰ τὴν δευτέραν ϰτίσιν (Histria IV, no 20 = SEG, I 330), paroles qu’on doit désormais interpréter non pas comme une allusion à une «seconde fondation» de la gérousie (Pârvan, Wilhelm), mais comme l’écho vivace de la catastrophe qui - vers la fin de l’ère païenne - avait contraint les Histriens à rebâtir leur ville détruite par les sujets de celui qu’une inscription contemporaine de Dionysopolis appelle... πρῶτος ϰαὶ μέγιστος τῶν ὲπὶ Θ ράϰης βασιλέων (Syll.3, 762 = IGB, I 13, 22-23).

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2