Miscelneea I

EXEMPLARITATEA FIRESCULUI

La începutul noii sale cărţi, Firescul ca excepţie, Cartea românească, 1979, Mircea Iorgulescu ne dă un studiu exemplar (50 p.) intitulat Din vremea lui Dinicu Golescu. Aceste pagini sunt un prilej de multiple reflecţii pentru cititorul obişnuit cu tipicurile „specializării”. Fără a se aşeza în confortabilele fotolii ale ceea ce îndeobşte se cheamă o interdisciplină şi care cel mai adesea este o lipsă de disciplină somptuos şi hieratic drapată în faldurile vagi ale nejustificat invocatelor filosofia culturii, sociologia literaturii sau istoria ideilor, autorul demonstrează, în ordinea metodei, că „specialist” nu e neapărat cel ce ştie totul despre ceva şi aproape nimic despre contextul acestuia, că ignoranţei abecedare care precede ştiinţa îi urmează, după spusa lui Montaigne, cea doctorală, rod al suficienţei. Parcurgând cu ochiul nececizat de rutină şi cu o remarcabilă libertate intelectuală documentele vremii, el ne reconstituie imaginea firească a lui Tudor Vladimirescu, martirul ideii de dreptate şi de lege morală al poporului român. Departe de a-l privi ca pe un epigon napoleonian, ca pe un corolar eterist sau ca pe un răzvrătit politic de factură romantică - un Julien Sorel sau un Friedrich Staaps - Tudor din Vladimiri este socotit pe bună dreptate (pentru că astfel îl consideră şi tradiţia orală dinaintea contaminării ei cu personajul istoric popularizat de învăţământul rural) întâiul ridicat după multe veacuri în fruntea alor săi spre a-i curăţi de ticăloşia sufletească în care-i aruncaseră stăpânitorii autohtoni sau venetici. Tudor e un oltean de tărie şi limpezime diamantine, una din figurile cele mai autentic româneşti, întru nimic maj prejos în măreţia împlinirii sale decât un Brâncuşi sau Arghezi. Dinicu Golescu e un luptător cu sabia cuvântului. El e un contestatar care justifică şi teoretizează firescul gestului lui Tudor, legitimând firescul în vremurile cumplite ale normalităţii nefireşti.

Orice discuţie asupra studiului la care ne referim nu poate fi decît o palidă glosă. Paginile sunt antologice. În ultima vreme literaţii au întins mult mai multe mâini istoricilor care nu s-au dovedit întotdeauna gata spre o reciprocă deschidere. Excludem din vedere romanul istoric, gen tot atât de ingrat ca şi pictura istorică. De ce stârneşte un interes deosebit caracterul de excepţie al micii dar densei lucrări istorice a lui Mircea Iorgulescu? Deoarece (cu notorii excepţii), în majoritatea cazurilor, istoricii zilelor noastre produc lucrări tehniciste, particularizante şi rebarbative. Disciplina suferă de specializarea „piuliţei”. Se lucrează mai mult după tipic, ca dascălul lui Creangă, sau aidoma celebrei imagini a lui Charlot la banda rulantă. Specializarea nu porneşte de la o cultură generală umanistă, adâncindu-se, într-o lucrare sau alta, la un domeniu particular al cărui aport să fie firesc integrat contextului larg al ştiinţei. Dimpotrivă, „specializarea” e un rezultat la care se ajunge de la aproape nimic. Studenţii deveniţi cercetători în institutele de ştiinţe sociale nu dispun de instrumentarul de cunoştinţe necesar meseriei în care petrec în medie un deceniu de „aclimatizare”. Arheologii, bizantinologii şi medieviştii de la vârsta de cincizeci de ani în jos nu cunosc bine greaca şi latina, slava veche, germana veche sau maghiara, moderniştii nu dispun de cel puţin patru limbi moderne, balcanologii cunosc în cel mai fericit caz câte o limbă balcanică, deseori învăţată la cursurile organizate în institutele respective, iar istoricii literari abia de se pot descurca în tipăriturile româneşti cu caractere cirilice. Dacă sunt absolvenţi ai unor facultăţi de limbi clasice sau moderne, nu au asimilată metoda istorică, dacă sunt absolvenţi ai facultăţilor de istorie, nu cunosc limbile necesare domeniului de activitate, dacă lucrează în cercetarea istoriei de artă, nu posedă, pe lângă unele lipsuri amintite, metoda filologică şi nici pe cea istorică etc... Când Facultatea de filosofie s-a unit acum câţiva ani cu cea de istorie (la care vreme de aproape trei decenii nu a existat un curs de filosofia istoriei), universitarii istorici s-au simţit, pare-se, lezaţi; studenţii însă au jubilat. Cât de fericiţi vor fi tinerii noştri doritori de învăţătură când una şi aceeaşi facultate va cuprinde, alături de istorie şi filosofie, limbile clasice, orientale şi moderne, limba şi literatura română, etnografia, istoria artei, estetica, psihologia şi sociologia, iar studenţii vor putea opta din primul an pentru programe care să prevadă câte un curs din fiecare disciplină, programe cu mai multe variante şi minimum două posibilităţi de concomitenţă. Iar seminariile, aceste laboratoare ale metodei de cercetare...! Şi practica reală şi eficientă în domeniul cel mai apropiat programului ales...! Atunci într-adevăr producţiei în domeniul ştiinţelor sociale îi va fi inerentă calitatea în sensul cel mai deplin al comenzii sociale. Institutele de cercetare vor putea fi, aşa cum s-a preconizat, dar cum nu s-a făcut, deschise tuturor celor care, familiarizaţi cu elementele întregului cosmos al culturii, îşi au activitatea lor de bază în învăţământul superior, în acel mediu, în edituri, muzee sau alte instituţii culturale. În acest fel, temele de cercetare nu vor fi limitate numai la disponibilităţile ştiinţifice restrânse ale cercetătorilor bugetari, ci se vor lărgi ca diversitate şi arie la întregul domeniu al spiritului. De fapt această firească situaţie există deja în ştiinţele aplicate (pozitive), în chimie cu precădere.

Revenind la „piuliţa” lui Charlot, cercetătorul în domeniul ştiinţelor sociale, multilateral informat şi implicit eficient specializat, este încă o excepţie; el este un self made man şi nu produsul unui sistem de învăţământ. Pentru a depăşi această anomalie, firescul, deplinul şi novatorul demers al istorismului materialist-dialectic rămâne exemplar în ordonarea cosmosului culturii.

Ştiinţele sociale, istoria mai ales, nu pot şi nu trebuie să facă o disjungere totală între conţinut şi limba românească. Istoricii noştri, de la cronicari, de la Bălcescu până la Iorga au fost deopotrivă mari artişti ai cuvântului. Toată lumea ştie că în orice cultură proza începe cu istoria. Datorită acelei „specializări”care porneşte de la aproape nimic, s-a ajuns la un regretabil spirit de castă ce se refuză deschiderii. Cunosc, din păcate, destui istorici care, în afara lecturilor legate de restrânsul domeniu al preocupărilor (sub pavăza unui pretins profesionalism agrementat unde este şi mai ales unde nu este cazul, după cum bate vântul modei în lumea ştiinţifică internaţională, cu analize, grafice şi scheme „matematizate” şi nu rareori computerizate, care pe căi ocolite şi costisitoare îi aduc la constatarea că, aidoma lui Jourdain, făceau proză fără să ştie), nu citesc decât... romane poliţiste. Monografiile noastre se umplu de tabele şi diagrame pe zeci de pagini, după costisitorul obicei din Franţa, în acest fel aruncându-se în uitarea bibliotecilor de pretutindeni hectare întregi din verdeaţa părţilor încă împădurite ale globului.

Între sărăcirea pădurilor, sărăcirea limbii şi sărăcirea ideilor există o neliniştitoare reciprocitate. Istoria românească nu poate fi un factor al culturii naţionale dacă nu e rezultatul conlucrării tuturor domeniilor spiritului şi nu se exprimă într-o bogată, nuanţată şi limpede limbă românească. Este de domeniul truismului a afirma că istoria este o artă nu numai sub raportul expresiei, ci şi sub cel al creaţiei. A relata faptele atât cât spun documentele e o treabă de arhivar, a interpreta documentul întregindu-l cu mărturii izvorâte dintr-o deplină şi îndelungă familiarizare cu domeniile spiritului înseamnă a începe să faci istorie. Panofsky afirma că ne preocupă istoria pentru că ne preocupă realitatea, clipa prezentă neputând-o cunoaşte instantaneu în totalitatea ei, facultatea noastră cognitivă urmând să se exercite asupra trecutului.

Dar pentru aceasta este în primul rând nevoie de exacte şi exhaustive instrumente de lucru. Cu excepţia câtorva serii (reprezentând strădanii de peste un veac) de documente medievale şi moderne şi a vreo trei volume de izvoare literare antice şi bizantine şi cam tot atâtea cuprinzând foarte parţial şi cu rea întocmire inscripţii greceşti şi latineşti, nu există încă acele corpora de referinţă pe categorii de materiale pentru istoria veche şi medie, pentru arta românească sau de pe teritoriul ţării etc., etc. pentru care au pledat de ani de zile nenumărate voci autorizate, deşi atari lucrări ar fi trebuit să stea de cel puţin trei decenii în atenţia multor institute de cercetare bugetivore.

Numai o viziune largă şi integratoare este creatoare de istorie. Marii noştri istorici sunt în acelaşi timp şi literaţi, după cum eminenţi oameni de litere au dat magistrale lucrări istorice (Pompiliu Eliade, Eugen Lovinescu, Lucian Blaga, D. Popovici, ca să nu cităm decât pe cei ce nu mai sunt). Mircea Iorgulescu ne restituie un deschizător de drumuri: Dinicu Golescu, deopotrivă ctitor de şcoală românească. Însemnările lui ne amintesc o dată mai mult că fără învăţătură un popor nu poate fi liber nici înlăuntru, nici afară.

Reflecţiile de mai sus, prilejuite de lectura micului studiu care i-a fost consacrat, departe de a fi apodictice, sunt o modestă invitaţie la discuţie în convingerea că prin context şi în context, firescul este implicit o noutate când e o exemplară excepţie.

 

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2