Miscelneea I

A TUTUROR ŞI ZILNICĂ ITHACĂ

modest-morariu---ulise-cop-prelÎncărcat de amintirile războiului Troian, de ale multelor sale peregrinări, Ulise se întoarce în Ithacainfo, ţelul atât de râvnit, la Penelopa, ai cărei ani s-au scurs într-o aşteptare împietrită în virtute. Prea marea dorinţă a regăsirii i-a condamnat însă la singurătate, cea a Penelopei topindu-se grabnic în moarte.

În nefiinţă trec apoi Eumeu şi Mentor, după ce este reluat ciclul de o tânără Penelopă şi un tânăr Ulise. Larma unui nou război troian pune iarăşi stăpânire pe lume. Bătrânul Ulise nu va mai avea să-i vadă sfârşitul, căci, împovărat de vârstă, se duce să moară pe malul mării.

Luminoasa alegorie la care recurge Modest Morariu – făcând din Ulise şi cei din jurul său contemporanii întregii istorii a omenirii şi din Ulise, în special, contemporanul omului de totdeauna – îmbracă într-o haină generoasă acest roman de idei bine construit, în care episoadele nu se prelungesc peste limita necesară, ci, dimpotrivă, se succed într-un ritm alert, egal de la început până la sfârşit. Există în acest tónos al construcţiei şi al dicţiunii ideilor nu numai un neîndoielnic talent eseistic, dar şi o matură ştiinţă a incitării şi temperării invenţiunii epice, o rigoare a renunţării la inutilul de orice fel, elocventă asupra detaşării autorului de propria-i creaţie. Rigoare manifestată în primul rând prin limpezimea alegoriei şi refuzul oricărei simbolistici absconse. Povestea lui Ulise e ştiută de oricine, din întâii ani de şcoală, dacă nu chiar dinainte. Singurul lucru pe care şi-l îngăduie autorul este să strice jocul de cuburi al personajelor legendare şi să le reclădească pe contul său spre a-şi ţese cât mai bine pânza ideilor. Într-adevăr, personajele nu sunt simple convenţii ce-şi împart artificial, în dialog, monologul autorului. Ele sunt individuate nu numai prin limbaj, ci printr-un propriu şi specific mod de a gândi. Nu lipsesc, bine plasate, notaţiile care le dau consistenţă fizică, făcându-ne să-i vedem aievea ca pe nişte oameni ce-i putem întâlni oricând în jurul nostru. Pentru că romanul este de o actualitate acută. În ciuda scepticismului personajului central (scepticism amar de care, înaintând în vârstă, se mântuie în parte), viziunea asupra universului uman pe care ne-o propune Modest Morariu nu este una sumbră, torsionată; e, dimpotrivă, funciarmente optimistă. Optimism nu ipotecat speranţei în intervenţia miraculoasă a olimpienilor sau iluziei că în viitorul imediat omul asfixiantei civilizaţii industriale îşi va da seama că în fapt se sinucide - ci pur şi simplu optimismul cel mai „în sine”, cel care a reuşit să se lipsească de speranţă.

Ulise întoarce spatele gnoseologiei: uite unde ne-a dus filosofia asta, antropocentrismul exacerbat! Să fie oare singurul şi cel mai adecvat mod al nostru de integrare în univers? Modul care nezăgăzuind inteligenţa practică la cele necesare ar putea face aerul irespirabil? Care a făcut deja obsesiile mortale şi pe obsedatorii de profesie ucigaşi? Care a umplut lumea de Mentori chemaţi şi nechemaţi? Care l-a produs pe Calchas, ieftinul şi rufosul cazuist? Nu! Ulise cel ce a văzut multe ştie că în fond totul e acelaşi, că, dacă ţi-e dat să gândeşti şi dacă din nefericire ai ajuns la scindare, niciodată nu poţi scăpa de tine, oricât ai călători. Că trebuie să te împaci cu propriu-ţi eu, după fireasca ordine a naturii. Făcând abstracţie în primul rând de ceea ce nu-ţi stă în putinţă să schimbi, întorcându-te la natură. Morală comportamentală, dar nu numai atât! În fond, între ce pendulează Ulise dacă nu între epicureism şi stoicism? Tertium non datur. Câte puţin şi tot ce-i mai cuminte din amândouă. Contradicţie între libertate şi necesitate nu există pentru stoici. Spre a ilustra atare concepţie, ei foloseau o imagine foarte „oltenească”, a câinelui legat de căruţă: dacă se opune, este târât, dacă merge de bună voie, e liber, iar dacă sare şi în căruţă, ce să mai vorbim! Ruga lui Cleant din Asos (331-232 î.e.n.) poate fi şi cea a lui Ulise întors în Ithaca, în a tuturor şi zilnică Ithacă: „Condu-mă, Zeus şi tu Pepromene (destinul), / De-a lungul drumului pe care mi l-ai ales. / Te urmez fără cârtire. Să rezist / E păcat şi trebuie să merg oricum”.

Vanitatea omenească este imensă şi primejdioasă. Şi ei îi întoarce spatele Ulise. Ca şi lui Mentor, care credea că-i va încondeia pe toţi în „memoriile” sale. Şi altora ce-şi închipuiau că vor moşteni pământul. Abonaţii la eternitate. Dezmoşteniţii ei!

Ulise descoperă fericirea accesibilă: o gâză, o floare, un colţ de cer. Lumea infinitelor iubiri. Pentru că totul e iubire. Şi firesc este să învăţăm să iubim până la moarte, „căci moartea e altă iubire”, constată Ulise sfârşindu-şi zilele pe ţărmul mării primordiale.

Nu ştim cum vor fi viitoarele romane ale lui Modest Morariu, putem însă afirma cu certitudine că el şi-a creat prin Întoarcerea lui Ulise genul său propriu, de neconfundat.

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2