Miscelneea I

„GETICA”

În lecţia de deschidere a cursurilor de istorie antică ale abia înfiinţatei universităţi româneşti din Cluj, Vasile Pârvan (războiul îi răpise familia lăsându-i doar idealul său ştiinţific şi moral reconfirmat de întregirea neamului, ideal căruia avea să i se dedice cu fervoarea unui sacerdoţiu, hrănit nu din peanul victoriei prin care ţara îşi regăsise deplinătatea fiinţei ei ancestrale, ci de trenos-ul durerii şi jertfei pentru ca milenara aşteptare să se împlinească în bucurie) spunea despre ţăranul român: „La popoarele prea chinuite de adversităţi istorice se formează un fel de carapace spirituală în care sufletul se refugiază spre a se păstra intact... Observatorul răbdător, care stă şi aşteaptă să iasă din scoica colţuroasă adevăratul organism, adăpostit înăuntru, are bucuria de a vedea o fiinţă foarte fin şi complicat, foarte delicat construită, cu nenumărate organe de apercepţie mai variată şi mai puternică a lumei, total nebănuite numai după aspectul crustei de piatră”. Getica, pe care avea să o scrie după nenumărate eforturi şi săpături arheologice organizate în toată ţara (ea a văzut lumina tiparului cu puţine luni înaintea prematurei dispariţii a învăţatului autor, hărăzite fiindu-i, din fericire, existenţa şi mai ales celebritatea, pe care lucrărilor omonime ale lui Criton, medicul lui Traian, şi Dion Hrisostomul nu le-a fost dat să le aibă prin mulţimea veacurilor, până în zilele noastre) s-a vrut a fi în primul rând cartea naşterii şi explicării acelei spiritualităţi pe care ilustrul arheolog o invoca lapidar în cuvintele mai sus citate. Getica este însă numai una din părţile tripticului etnogenezei româneşti. Viaţa brusc curmată a eminentului istoric ne-a lipsit de viziunea sa asupra celorlalte două: romanizarea Daciei şi romanitatea daco-romană după retragerea aureliană (271) până la sfârşitul antichităţii (finele sec. VI e. n.).

c40_1c40_2Getica a intrat, aşadar, în cultura românească cu soarta unei pars pro toto, deşi Pârvan sublinia în finalul capitolului VI că protoistoria Daciei e introducerea (sublinierea noastră) cea mai potrivită la istoria românismului oriental. De insuficienţa probatorie a materialului arheologic susceptibil, prin îmbogăţire, de mai nuanţate şi chiar diferite interpretări, precum şi de destinul sintezei sale era conştient Pârvan însuşi atunci când afirma (p. 648): „Încercarea noastră prezentă de a scrie protoistoria Daciei în vârsta fierului e un început care desigur va provoca o întreagă literatură; noi înşine, îndată ce săpăturile continui pe care le punem la cale pretutindeni în ţară, cu egală atenţie pentru toate vârstele pre- şi protoistorice, vor aduce material nou suficient, vom reface din temelii cartea de acum”. Săpăturile întreprinse după moartea sa precum şi în ultimele trei decenii, cu precădere de către muzeele judeţene, au scos la iveală nenumărate lucruri noi şi au împlinit cu prisosinţă dorinţa lui Pârvan. Din păcate nici o minte, superior dotată ca cea a ilustrului înaintaş, nu s-a ivit până acum spre a retopi într-un tot coerent, plauzibil şi aşezabil în peisajul protoistoriei europene impunătoarea zestre informativă, cu obiectivitate şi detaşare faţă de informaţia însăşi cât şi de chiar ideile lui Pârvan şi mai ales ale numeroasei sale descendenţe intelectuale, fidelă în literă mai mult decât în spirit.

Meritul de căpetenie şi actualitatea tematică ale Geticii sunt duble. În primul rând, cum se specifică chiar din capul operei, ea constituie prima adunare a materialului referitor la meşteşugurile şi artefactele geto-dacilor, începând cu întâia vârstă a fierului (circa 1000 î.e.n., vreme în care începe să se definească etnosul geto-dacic din marea masă a tracilor) până la cucerirea romană (106 e.n.). Această acţiune vizând armele, podoabele, uneltele, monedele şi alte obiecte de metal, precum şi ceramica, tipurile de locuinţe, fortificaţiile, aşezările, necropolele, toponimia, hidronimia etc. – deopotrivă pentru cele două epoci ale fierului, Hallstatt şi La Tène – a reprezentat nu numai un apreciabil efort (un număr infim de piese fuseseră prinse în publicaţiile anterioare, îndeosebi maghiare, iar pe lângă cele descoperite de Pârvan în săpături, autorul a parcurs fondurile necunoscute ale muzeelor din toată ţara, colecţiile particulare mai însemnate, înregistrând chiar piesele singulare aflate la deţinători, până atunci neştiuţi), ci a făcut din lucrare cel dintâi repertoriu al antichităţilor geto-dacice preromane de pe teritoriul României reîntregite. Mai bine de un mileniu căpăta astfel contur, în ordinea culturii materiale, prin dovezi concrete, arheologice. La rândul lor, aceste dovezi, ori tocmai lipsa unora în bogatul context care prinsese fiinţă, au servit argumentaţiei istoricului cât priveşte spiritualitatea geto-dacilor. Majoritatea materialului prelucrat sau publicat întâia oară de Pârvan este astăzi expus în vitrinele muzeelor arheologice. Pentru piesele dispărute între timp (în special acelea deţinute de particulari), Getica este un preţios memento şi tot ea e consultată de muzeograful destoinic când i se oferă spre achiziţionare un obiect din epoca fierului cu provenienţă necunoscută ce şi-ar putea afla identitatea în paginile opului pârvanian.

În al doilea rând, din punct de vedere teoretic, sprijinit, cum s-a văzut, pe un amplu şi solid fundament faptic, Pârvan a adus prin Getica în cultura românească, dominată până atunci aproape în mod absolut (excepţie făcând meritoria Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880, a lui Grigore Tocilescu şi fantezista antropocentrie carpatică, Dacia preistorică, Bucureşti, 1913, datorată lui Nicolae Densuşianu) de ideea romanităţii exclusive (întemeiată pe exterminarea de către romani a dacilor, falsă şi neconfirmată idee pe care aveau să o exploateze clamoros acei ce erau interesaţi în menţinerea oprimării naţionale a românilor ardeleni şi în nerevenirea acestei provincii istorice la patria mamă) susţinută ab initio de istoricii Şcolii Ardelene din motive pe cât de nobile şi patriotice, pe atât de nefundamentate istoriceşte, contraponderea firească şi, prin materialul adunat şi studiat, reală a civilizaţiei geto-dacice preromane, civilizaţie care a înlesnit şi a dat sens specific romanizării finale a întregului teritoriu al României interbelice. De aceea Getica este o carte fundamentală, iar iniţiativa lui Pârvan de a cerceta arheologic trecutul preroman al Daciei a fost urmată şi amplificată, rămânând una din direcţiile permanente ale şcolii istorice româneşti. Însemnatul aport al lui Pârvan a pătruns atât de adânc în conştiinţa ştiinţifică românească, încât a devenit un bun comun; destinul marilor adevăruri este de a deveni anonime!

Cercetarea arheologică modernă a ajuns astăzi pe plan european la încheieri (şi ele amendabile în viitor) pe care Pârvan nu le putea întrezări. Periodizarea Hallstattului, inanitatea diferenţierii absolute (mai ales pe teritoriile Daciei) între Hallstatt şi La Tène, individualizarea unei arte traco-dacice faţă de cea scitică şi celtică în cadrul motivului animalier eurasiatic, depotenţarea prezenţei fizice şi a rolului sciţilor la Dunărea de Jos şi în Carpaţi sunt doar câteva din noile cuceriri ale ştiinţei contemporane. Nu i se pot deci reproşa lui Pârvan luările sale de poziţie întemeiate pe cât se ştia şi nici acelea fundate pe cum ştia, în virtutea formaţiei lui intelectuale prusace puritaniste şi a spiritualităţii getice puriste pe care a configurat-o, după cum, în mod reciproc, dintr-o pietate greşit înţeleasă, nu avem nici un drept să jurăm încă in verba magistri atunci când evidenţa unor nuanţări şi înnoiri este certamente contrarie. Spre a începe cu ultimul grupaj de inadecvări, geto-dacii nu sunt un popor cu spiritualitate nordică, diferită de cea a tracilor, ei nu au avut o artă aniconică, nu au fost „geometrizanţi în Hallstatt şi cu atât mai mult în La Tène”, nu s-au aflat sub covârşitoarea influenţă celtică ce le-a creat şi amprentat artefactele: ceramica, obiectele de metal, monedele („Dar şi Forrer ca şi Gohl şi, după ei, Moisil vorbesc de o monetărie dacică în sec. IV a. Chr.: aceasta este o imposibilitate istorică”.), toreutica etc.

Plasate în dublul context de care aminteam, al informaţiei şi al formaţiei intelectuale, statuările pârvanice de mai sus nu sunt decât într-o anumită măsură (o vom vedea îndată) relevante în ce priveşte corecta „dicţiune a ideilor”, după expresia lui Mircea Martin, atât de judicios conturată, nuanţată şi argumentată în postfaţa cărţii sale omonime (Dicţiunea ideilor, Cartea Românească, 1981). Cu mult mai puţină îndreptăţire pot fi invocate de pioşii cei falşi, dar pătrunşi de rigoare „curat ştiinţifică”, erori de amănunt care să pună insidios sub semnul întrebării validitatea opticii generale înseşi: a şaptea ilustraţie a Geticii (p. 16) înfăţişează un „piepten scitic de la Bucureşti” din bronz, căruia îi este consacrat un amplu comentariu argumentativ pornind de la pieptenul scitic de aur din tezaurul de la Soloha (la Ermitaj). Piesa este modernă, de calitate foarte ieftină. „Centura de la Maikop” nu-l indusese în eroare pe Rostovtzeff însuşi cât priveşte „noua lumină” sub care punea arta sarmatică, fiind un fals intenţionat, provenit din binecunoscutele oficine de acest gen de la Odessa ca şi „tiara lui Saitafernes”?

S-a afirmat deseori, şi pe bună dreptate, că nu capitolele arheologice „ale Geticii sunt cele mai solide, ci acelea de istorie, alcătuite pe baza unor meditaţii îndelungate şi a unui material adunat cu mulţi ani în urmă” (Radu Vulpe). Dar tocmai în aceste capitole, cu precădere în ultimul (VII, Concluzii), ne izbim de o ambiguitate surprinzătoare, izvorâtă dintr-o poziţie teoretic eronată, singura care-i poate fi cu adevărat imputată lui Pârvan în ce priveşte dicţiunea ideilor. Recunoscând existenţa comerţului şi iradierii culturale sudice (tracice şi greceşti), Pârvan consideră primordial rolul civilizator, europenizant al celţilor. Aceştia şi nu alţii ar fi fost factorul decisiv al romanizării. Poziţie explicabilă, cum spuneam, prin formaţia sa intelectuală central-europeană, germanică, de altminteri lesne de reperat şi la unii beneficiari, în anii din urmă, ai burselor Humboldt, care şi-au repudiat mai apoi concepţiile, juste, credem noi, elaborate pe malurile Dâmboviţei. Pârvan admitea deopotrivă calitatea de intermediari a celţilor (intermediari ai civilizaţiei italice, latine), asimilarea rapidă a enclavelor celtice din Dacia precum şi „celtofobia” dacică culminând cu acţiunile lui Burebista, „ucigătorul de celţi”. Cum putea fi însă factor istoricizant al geto-dacilor o etnie aflată ea însăşi, în Europa centrală şi vestică, în proces lent de istoricizare, proces lent recunoscut dealtfel de Pârvan, etnie care pe teritoriile dacilor e asimilată rapid de aceştia şi care e reperată mai mult prin necropole (multe din ele mixte celto-dacice) decât prin aşezări? Cum putea intra ea, cultură materială anistorică, în competiţie cu iradierea civilizaţiei sudice elenice, civilizaţie istorică, iradiere care declanşează şi perfecţionează în sensul unei facies culturale specifice geto-dacice procesul creaţiei interpretative?

În vreme ce atare proces este atestat de toate artefactele geto-dacice (inclusiv de monedele periferice târzii care, în Banat şi Crişana, vădesc unele înrâuriri stilistice celtice datorate circulaţiei monedelor celtice învecinate), nimic nu ilustrează preluarea tale-quale sau perpetuarea utilizării de facto a obiectelor celtice după asimilarea masivelor enclave ale acestora. Atunci în ce constă rolul civilizator al celţilor? Într-o simplă idee „teologică” argumentată à rebours.

În dorinţa lui nemărturisită de a scoate obârşiile dacice de sub incidenţa peiorativă a „balcanismului”, exclus de la procesul europenizării, Pârvan s-a instituit mare preot al celtismului (numărând fervenţi exponenţi printre învăţaţii interbelici ai Bulgariei învecinate, şi ei de formaţie ştiinţifică exclusiv germanică) ai cărui mulţi adepţi, arheologi şi nearheologi, istorici şi neistorici, jură încă şi astăzi în numele acestei idei fără acoperire teoretică şi faptică.

Anul trecut, Mircea Martin ne arăta într-o carte de riguroasă construcţie şi aleasă ţinută intelectuală (G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, Ed. Albatros, 1981, pp. 58-100, passim) cum o altă piatră de temelie a culturii româneşti moderne, Istoria lui Călinescu, se face ecoul celtismului lui Pârvan: „Celtismul nostru e deopotrivă confirmat, iar în voluptatea de sălbăticie abruptă a lui Sadoveanu e mult element osianesc” (Istoria..., p. 975).

Să fie oare chiar şi această eroare o „scădere” a unor sinteze fundamentale de felul Geticii pârvaniene sau Istoriei călinesciene? Dar înainte de toate sunt atare erori scăderi în ceea ce se cheamă istoria culturii? Nicidecum! Chiar abdicând de la logica faptelor, de la corecta dicţiune a ideilor, meritul unor atare abateri este în ultimă instanţă acela de a deschide o nouă mişcare în neîntrerupta partidă ideatică pusă sub semnul Minervei şi care e cunoaşterea de sine a unui popor prin opţiunile cărturarilor săi de frunte. Scrierile unor Xenopol, Onciul, Pompiliu Eliade, Iorga, Pârvan, Blaga, Lovinescu, Călinescu, C. C. Giurescu sunt cardinale pentru istoria civilizaţiei române moderne. Ele fac orice nouă interpolare mai circumstanţială, mai exactă, dau cunoaşterii de sine a unei naţiuni obiectivitatea ce nu poate rezulta decât din controversă, din pluralitate de vederi. Iar adevărata cunoaştere de sine înseamnă azi în primul rând capacitate intelectuală, putere de detaşare şi implicare, deasupra împrejurărilor imediate, fie ele prielnice sau potrivnice.

Lecţia fundamentală pe care Pârvan a dat-o istoriografiei româneşti prin opera scrisă, prin activitatea didactică şi de ctitor al multor instituţii ştiinţifice şi culturale din ţară şi străinătate, este deschiderea către nou, către pluralitatea de opinii întemeiate pe cunoaştere şi rigoare, către adevăratul democratism al culturii în care cuvântul maestrului era pentru elevii săi o călăuză şi nu o dogmă, aceştia urmând să-i devină colaboratori şi nu subordonaţi. Dacă Pârvan şi-ar fi impus ideile ştiinţifice pe cale administrativă, atunci la Şcoala română din Roma, de el întemeiată, nu ar fi ajuns nimeni sau doar simpli cântăreţi de cor ce n-ar fi devenit niciodată solişti. Or, nu aşa s-a întâmplat din fericire. Profesor în primul rând prin înalta conştiinţă ştiinţifică şi socială („ştiinţa fără conştiinţă e mai rea decât neştiinţa”), opera cea mai fructuoasă a scurtei sale vieţi a fost generaţia de cercetători pe care a pregătit-o în spiritul arătat şi care de aceea i-a purtat o justificată dragoste şi neştearsă amintire, căreia astăzi, la o sută de ani de la naşterea lui, îi aducem cu toţii binemeritatul prinos al pietăţii noastre.getica---veche---1926-prel-colorgetica---ms-2-prelgetica---ms-1-prelgetica---ms-1-2-prel

info „La popoarele prea chinuite de adversităţile istorice se formează un fel de car apace spirituală în care sufletul se refugiază spre a se păstra intact” - spunea Pârvan în conferinţa intitulată Datoria vieţii noastre. În anii în care trăim ne putem doar împlini datoria vieţii şi cărţilor mereu actuale ale înaintaşilor (Getica va fi reeditată de către Editura Meridiane cu ocazia sărbătoririi centenarului naşterii lui Pârvan) va trebui să le adăugăm pe cele şi mai actuale ale noastre, spre dăinuirea memoriei faptelor trecute şi realizarea mai temeinică a celor viitoare.

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2