Miscelneea I

UN MONUMENT AL CULTURII ROMÂNEŞTI

getica---meridiane-prelparvan-prelEveniment cultural şi ştiinţific definitoriu pentru grija faţă de marile opere ale trecutului, reeditarea lucrării fundamentale a lui Vasile Pârvan – Getica – reprezintă o fericită continuare a manifestărilor prilejuite de sărbătorirea centenarului marelui istoric. Consacrând aceste pagini operei şi personalităţii lui Vasile Pârvan, cu prilejul noii ediţii din Getica, o facem cu sentimentul obligaţiei morale şi intelectuale de a continua, în formele proprii epocii noastre şi răspunzând nevoilor sale specifice, efortul creator şi patriotic al înaintaşilor.

Editura Meridiane – a cărei activitate de valorificare a patrimoniului artistic naţional şi universal este pe cât de susţinută şi constant orientată către noutatea şi dialogul ideilor, pe atât de binecunoscută şi unanim apreciată – a reeditat de curând Getica lui Vasile Pârvan, omagiind astfel ilustra personalitate la împlinirea unui veac de la naştere.

Vorbind de actualitatea acestei reeditări nu recurgem câtuşi de puţin la un topos hagiografic al unei pioase comemorări. Ea constă în primul rând în punerea la îndemâna publicului larg a unui text devenit, după aproape şase decenii de la întâia lui apariţie, inaccesibil. Se curmă astfel, cum s-a mai remarcat de altminteri, numeroasele speculaţii, legende şi invocări ale respectivei opere, ca tot atâtea argumente pentru cele mai neavenite, semidocte şi fanteziste variaţii pseudoştiinţifice pe tema civilizaţiei materiale şi spirituale a geto-dacilor în epoca fierului, vreme când aceştia se delimitează etnic din marele grup al tracilor. Pentru cei preocupaţi în mod serios de problematica protoistoriei geto-dacilor, retipărirea Geticii constituie un termen de referire şi valorizare deopotrivă al imensului material faptic, acumulat mai ales în ultimele trei decenii, şi al poziţiilor teoretice, al viziunilor interpretative pe care atare material ar trebui să înceapă a-l suscita în chip susţinut în rândul istoricilor antichităţii patriei noastre. Într-al treilea rând, Getica, pusă acum la îndemâna multora, constituie un model. Un model nu în sensul monumentului intangibil în forma lui exterioară şi chiar în esenţa sa. După cum am mai arătat („Getica”, în „România literară”, 30 sept. 1982), autorul însuşi era conştient de necesitatea rescrierii cărţii sale îndată ce săpăturile începute îi vor fi furnizat sporul de date şi modificările de optică. Moartea survenită curând după apariţia ei a încheiat prea de timpuriu o operă ce se anunţa considerabilă. Pe de altă parte Pârvan, ca şi noi, ştia că valabilitatea factologică şi teoretică a unei lucrări de cercetare istorică, de pionierat şi sinteză mai ales, nu depăşeşte de obicei cinci decenii.

În ce constă deci exemplaritatea Geticii? în faptul că a demonstrat necesitatea şi plurivalenţa efortului documentar, că acest efort nu trebuie limitat la teritoriul României, ci extins pe vastele zone euroasiatice. Abuzând uneori (din lipsa informaţiei cu un mai mare grad de diferenţiere) de metoda analogiei, Getica postulează nevoia absolută de a reflecta asupra materialului, căci scopul arheologiei nu e de a descrie, a clasifica şi a periodiza, ci de a reconstitui lumea din afară şi pe cea lăuntrică a comunităţii umane, a etniei cercetate. Celor interesaţi de a construi o sinteză a protoistoriei geto-dacilor, Getica le-a indicat o modalitate, o anumită finalitate, natura metodelor şi, mai presus de toate, faptul că această sinteză este posibilă.

Actualitatea Geticii este deci, într-al patrulea rând, cea a primei viziuni ştiinţifice asupra perioadei respective şi nu mai puţin semnificativ, a unicei, din păcate, viziuni până în zilele noastre. Desigur, se poate răspunde că am traversat decenii de specializare în toate domeniile, deci şi în cel al ştiinţelor sociale, că sintezele din perioada interbelică, cum e şi Istoria lui Călinescu, au beneficiat, într-un spirit nou, de modelul şi impulsul cercetărilor globale stimulate de pozitivismul veacului trecut şi al primelor două decenii ale celui prezent. Pot fi invocate şi amănunţite multiple cauze ţinând de context şi uneori de subtext. Cert este că nu avem o altă carte de autor pentru istoria Daciei preromane. Specializarea în miniprobleme şi lipsa de viziune istorică unitară, coerentă – aşadar un mozaic şi nu o istorie – au făcut cu neputinţă apariţia primului volum al unui nou tratat de istorie a României. Iată de ce exemplul Geticii este atât de actual. Raţiunea pentru care Editura Meridiane a retipărit opul pârvanian este deci deopotrivă restitutivă şi exortativă. Dealtfel această laborioasă instituţie culturală propune de aproape două decenii cititorului român excelente traduceri ale unor opere capitale de istorie, istorie a civilizaţiei, a artei şi gândirii despre artă, traduceri care însumează un adevărat tezaur informaţional şi reprezintă totodată o modalitate educativă în sensul deprinderii de a concepe şi redacta lucrări cuprinzătoare asupra unor teme largi sau, dimpotrivă, de a integra unor mari domenii şi de a valorifica complet subiecte restrânse. Noutatea retipăririi Geticii este, în cadrul acestui demers, o invitaţie de nerefuzat la un dialog al ideilor pe tema artei şi civilizaţiei antice pe teritoriul patriei noastre ca parte integrantă şi specifică a Europei protoistorice greco-romane şi bizantine.

Nota asupra ediţiei cât şi colofonul cărţii ne informează că textul a fost tipărit în formatul ediţiei de lux, oglinda acestuia fiind aceeaşi cu a tirajului obişnuit. Tiparul s-a executat la „Arta Grafică”, imprimerie unde a văzut lumina şi ediţia princeps. Editura a recurs la o formulă de prezentare ingenioasă şi eficace. Textul a fost cules pe două coloane, spre a putea fi cuprinse lesnicios, în condiţiile tehnice actuale, ilustraţiile numeroase ale volumului, dintre care cele grafice au fost integral redesenate. Marginal este redată numerotarea paginilor ediţiei, princeps, ale căror finale sunt marcate prin două bare verticale. Notele, păstrând numerotarea paginală, au fost grupate la sfârşitul fiecărui capitol. Traducerile textelor în limbi străine moderne şi clasice sunt date imediat între paranteze drepte. Notele şi comentariile îngrijitorului ediţiei, Radu Florescu, autor şi al unei postfeţe, au fost grupate în finalul volumului original, adică după reproducerea ilustraţiei foto din afara textului. Numerele lor sunt plasate în text între paranteze rotunde, înşiruindu-se de la 1 la 431.

Prin solicitarea alcătuirii unor Note şi comentarii ale textului, Editura Meridiane a ţinut să marcheze nu numai stadiul actual al chestiunilor şi interpretării materialului faptic, dar să şi evite dezinformarea cititorului, diminuând cât mai mult posibilităţile de fantazare ale literaturii pseudoştiinţifice, precum şi de invocare sau răstălmăcire ale atât de căutatelor verba magistri. Radu Florescu s-a achitat de această sarcină în chip satisfăcător, trimiţându-1 de multe ori pe cititor la lucrări de referinţă accesibile şi foarte accesibile ca Dicţionarul de istorie veche a României. El a alcătuit numeroase şi binevenite tabele de periodizare a epocii bronzului şi a epocii fierului, tabele de distribuire a culturilor străvechi pe cuprinsul actualelor provincii ale României; în fine, a compus extrem de utilele tabele de concordanţe între piesele discutate de Pârvan şi actuala lor interpretare şi datare, cu speciale rubrici de referinţe bibliografice şi filiaţii posibile în lumina cercetărilor recente.

Mărturisim că am fi aşteptat cu totul altceva, de la Postfaţa lui R. Florescu. Evident, nu o condensată viziune proprie, unitară şi coerentă, asupra protoistoriei geto-dacilor, ci tocmai reliefarea calităţii funciarmente exemplare a Geticii, de care aminteam mai sus. Se insistă mult prea mult asupra „perspicacităţii” pârvaniene, deşi numeroasele tabele pomenite nu sunt nici pe departe o formă de confirmare, nimănui netrecându-i de altminteri prin minte să-i impute istoricului faptul că opera sa nu e operă profetică, de anticipaţie într-ale exegezei. O sinteză istorică este în primul rând un cuprinzător efort retrospectiv. R. Florescu vede în Pârvan, prin „comparaţiile largi, sistemice” ale acestuia, un fel de precursor al introducerii calculatorului în arheologie, justificare a propriilor încercări instituţionale în acest domeniu, care nu au depăşit fazele modei matematice. Se reiau aici în chip nejustificat chestiuni dezbătute în Note şi comentarii, fără a se preciza limpede ce este astăzi valabil şi ce nu din moştenirea teoretică a Geticii.

Reeditarea Geticii constituie un incontestabil eveniment cultural. Destinul cărţilor autentice este de a-şi depăşi scurta soartă a valabilităţii lor factologice şi chiar teoretice. Prin nu ştiu ce capriciu al acribiei editorului, soarta unicei piese moderne (începutul veacului nostru) dată drept scitică alături de altele, antice, pe care R. Florescu le scoate pe bună dreptate din orizontul cultural al acestor nomazi, a fost să rămână în continuare... scitică („pieptenele scitic de la Bucureşti”, p. 15, fig. 7, nota 41 a comentariului).

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2