Miscelneea I

CAVALERUL BAROCULUI

grigore-arbore---forma-ca-viziune-cop-prelExistă, se pare, un geniu al purităţii şi altul al amestecului. În antichitate, primul ar fi fost ilustrat de civilizaţia Greciei clasice, cel de al doilea de barocul elenistic şi roman. La începuturile vremurilor moderne, Michelangelo (deopotrivă al Pietăţii şi al Madonei Rondanini) şi Bernini sunt exponenţii amintitelor direcţii care obiectivează funcţional şi respectiv decorativ forma, fie după un canon logic al proporţiilor ideale (clasicul), fie după o viziune în care geniul amestecului transferă de cele mai multe ori accentul de pe monumental pe colosal (barocul). Propunându-şi să analizeze Forma ca viziune (Editura Meridiane, 1984, 310 p., 120 il.) în opera sculpturală şi arhitectonică a Cavalerului Bernini, Grigore Arbore nu adaugă încă o carte la mult sporita în anii din urmă literatură teoretică despre baroc, ci oferă cititorilor o pasionantă demonstraţie faptică a frământatei şi uriaşei activităţi creatoare a lui Gian Lorenzo Bernini (1598-1680), denumit în timpul vizitei în Franţa, „Cavalerul” Bernini. Cavaler al barocului ne apare Bernini mai ales după infructuoasa lui chemare la curtea lui Ludovic al XIV-lea unde i se solicită mai multe proiecte pentru mărirea Luvrului, care displac însă suveranului, avizat în acest sens de pragmatismul infrangibil al lui Colbert, de mentalitatea funciarmente clasică a marilor arhitecţi francezi ai timpului.

Dacă Parisului, unde demolările întinse spre a face loc vastelor palate au fost întotdeauna rău privite chiar de monarhie, nu i-a fost dat să fie modelat de elanul edificator al lui Bernini, Roma papilor însă, în care dărâmările de locuinţe şi monumente erau fapt curent, poartă din plin pecetea „voinţei sale de artă”, spre a folosi – prin extensiune un termen consacrat de Alois Fiegl (1860-1905). La Roma, Bernini a creat splendide interioare baroce sub faţade mai mult sau mai puţin clasice (renascentiste): Scala Regia de la Vatican, Capela Pio din Sant' Agostino, Capela Raimondi din San Pietro in Montorio, Capela Cornaro din Santa Maria della Vitoria, în fine, capodopera sa arhitectonică, interiorul oval al bisericii Sant' Andrea al Quirinale. În Franţa ar fi vrut să unească grandilocvenţa interioarelor cu cea a faţadelor. Acolo fusese însă chemat să ridice nu biserici, ci un palat, locuibil înainte de toate, avându-se în vedere că problema tehnică a încălzirii eficiente a apartamentelor şi sălilor avea să fie rezolvată abia câteva decenii mai târziu. Colonada pieţii San Pietro îi trezise gustul pentru acea arhitectură a „bel composto”-ului, privită ca pictură şi sculptură deopotrivă (capitolul V al cărţii lui Grigore Arbore). Căci Bernini a fost înainte de toate un mare sculptor, un talent precoce în această artă în care a excelat pornind de la studiul statuilor antice. Ne aflăm, desigur, cu mai bine de un veac înaintea apariţiei Istoriei artei antice (1764) a lui Winckelmann, iar barocul sculptural pergamen rodian, alexandrin şi elenistic în general avea să fie individualizat ca atare abia în secolul nostru. Bernini n-a putut cunoaşte fugozitatea statuilor lui Scopas, un premergător clasic al barocului elenistic. Ştiinţă a avut doar de grupul Laocoon, descoperit în 1506 în ruinele de la Domus Aurea, restaurat şi depus apoi la Vatican. Grupurile sale mitologice: Eneas, Anchise şi Ascanius, Apolo şi Dafne şi Pluton şi Proserpina (câteşitrele la Galeria Borghese, Roma) amintesc ca şi David şi Sfântul Sebastian de sculptura pe care azi o numim elenistică. În schimb, Sfântul Longinus de la San Pietro este de un retorism asianic prea puţin convingător.

cavalerul-barocului---ms1-prelcavalerul-barocului---ms3-prelCele zece capitole ale cărţii lui Grigore Arbore nu lasă deoparte nici una din principalele probleme ale activităţii artistice a lui Bernini, printre care portretistica se află la loc de frunte. Rezervându-se teoriilor asupra barocului doar primul capitol al lucrării, celelalte surprind, cu fineţe şi exactitate barocul „la lucru” sub mâna sau viziunea maestrului cel mai dotat după Michelangelo.

Din paginile limpezi şi solid fundamentate bibliografic, din operele riguros explicate şi situate în context, cititorul află şi reţine infinit mai multă informaţie cu care-şi poate edifica ansamblul imaginii sale despre arta barocă decât dacă ar fi parcurs volume întregi de speculaţii şi sofisticată arguţie. Scrierea lui Grigore Arbore este mai ales din acest punct de vedere exemplară, căci numai cunoscând temeinic materia tratată expunerea este integral receptată şi nedată apoi uitării. Pasionantă prin sesizarea resorturilor intime ale creaţiei berniniene, cartea pe care am încercat să o prezentăm este o incontestabilă reuşită a genului riguros ce-şi face tot mai mult loc în literatura noastră: eseul de istorie a culturii.

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2