Miscelneea I

CA UMBRA ŞI LUMINA PEISAJULUI STRĂLUCITOR

Oricât de multe cărţi s-ar scrie despre civilizaţia Greciei antice, destinate unei largi audienţe pentru că sunt descrieri complexe şi erudite ale acesteia şi fiindcă îndeamnă la meditaţie asupra începuturilor de la care cei de acum ne revendicăm, ele nu vor fi niciodată prea multe şi nu vor înceta de a fi parcurse cu nesaţ, deopotrivă de turisticii pelerini la vestitele locuri ale epopeii şi istoriei, dar şi de cercetătorii înşişi ai vestigiilor arheologice pentru confirmarea, printr-o perspectivă de ansamblu, a propriilor strădanii de amănunt, fără de care cunoaşterea temeinică şi eficientă nu mai e astăzi posibilă în nici un domeniu al activităţilor umane. Cu un titlu de factură romantică (Aventura greacăinfo) a lui Pierre Lévéque, scrisă în acelaşi timp cu Civilizaţia greacă a lui François Chamoux, apare la doi ani după versiunea românească a acesteia, în traducerea exactă şi de ţinută a Constanţei Tănăsescu. Spre deosebire de ultima lucrare amintită, cea a lui Lévéque, de cu totul altă structură şi dimensiuni, cuprinde în filele ei perioada elenistică, tratată de Chamoux într-o scriere separată, pusă şi ea nu de mult la îndemâna publicului nostruinfo.

În mentalitatea romantică orice civilizaţie fiind fragilă este în mod implicit o aventură, căreia îi poate pune capăt un cutremur, o erupţie vulcanică, un potop, un val de populaţii năvalnice ori genocidul deghizat sau cinic al vreunui tiran. Grecii le-au încercat pe toate acestea şi altele multe încă, îndreptăţind cu prisosinţă spusa Margueritei Yourcenar că nu există faptă sublimă sau cumplită infamie pe care un grec, cel dintâi, să nu o fi săvârşit cel puţin o dată.

Dacă de la Jacob Burckhardt încoace nu mai poate fi îngăduită imaginea idilică a unei Elade antice care să justifice întrebări păşuniste de felul „Fost-au grecii senini”, este nu mai puţin adevărat că imaginea mentală a fiecăruia din noi, a celor mai adânci cunoscători ai realităţilor antice chiar, este greu încercată de contactul fizic cu antichităţile greceşti, cu cadrul natural al Greciei, cu luminozitatea paroxistică a atmosferei, cu freamătul şi vitalitatea incredibilă a locuitorilor ei. Savanţi, ca Erwin Rohde, n-au călcat niciodată în Grecia, fără să însemne că au înţeles-o mai puţin, după cum arheologii străini care o bat de secole, preocupaţi în covârşitoare majoritate de micile lor săpături, se pot lăuda rareori că au priceput-o în ansamblul multimilenarei ei istorii şi al acaparantului ei prezent. Excepţiile acestei din urmă categorii rodesc în mod necesar sinteze-eseuri de felul celor mai înainte amintite. Căci trebuie să fii deopotrivă poet şi ştiutor al naturii umane pentru ca înţelegerea Greciei să se producă aidoma unei revelaţii, condiţionată de cunoaştere acumulată şi de nerutinată acuitate a observaţiei. Cel mai adesea se alunecă din laborioasă erudiţie în facil sentimentalism, în fericitul caz când acesta din urmă nu e stors spre a acoperi în chip mizeros ignoranţa. Cu atât mai puţine sunt acele scrieri de masivă şi strunită erudiţie, de cerebrală percepere a frumuseţii, care, în puţine pagini, spun tot ce este esenţial despre inepuizabilul subiect pe care Grecia îl va oferi mereu omului. Una din ele este incontestabil Acropole a lui Albert Thibaudet. Marele critic francez nota cu fineţe reacţia de confruntare a imaginii mentale cu cea fizică, aceeaşi pe vremea sa ca şi acum, pentru cei ce iau contact direct şi cerebral cu Acropole: îi dau mai întâi târcoale şi vizitează tot ce poate fi văzut ca ruină la Atena înainte de a trece pragul Propileelor romane. Se simt apoi umiliţi că nu au acces la adevăratele semnificaţii ale Acropolei ca şi cum n-ar avea acces la lumea ideilor. Se decomplexează, urcându-se pe Licabet şi pe Colina Muzelor. Pot privi astfel de sus, din ambele părţi ale lungimii, această stâncă ce se încăpăţânează a-i refuza. Revin de mai multe ori pe platoul de piatră, resemnaţi că nu-şi vor da niciodată seama de adevărata grandoare a monumentelor care-l acoperă. Îşi cumpără ochelari de soare, spre a nu fi orbiţi de acea strălucire ce ofensează şi răneşte ochii. Apoi, într-o seară, când soarele zăboveşte mai mult timp în nori, îşi dau seama, ne dăm cu toţii seama, că aceste marmure frânte, despuiate şi întregibile doar în gând sunt însăşi schema armoniei noastre lăuntrice. Realizăm subit că am cugetat cândva în termenii intercolonamentelor, arhitravelor şi frontoanelor, cândva la începuturile existenţei noastre. Din acea clipă, de aceste zeieşti oseminte de lumină ne leagă dragostea nostalgică pe care o nutreşte oricine pentru propria-i tinereţe apusă. Părăsim definitiv Acropole în dulcea şi melancolica plutire în care-şi iau rămas bun de la soţii şi părinţi tinerii bărbaţi de pe acele borne de marmură ale condiţiei umane care sunt stelele funerare adăpostite de Muzeele din Atena şi Pireu.

Plăcerea de a trăi şi uşurinţa de a muri este în Grecia, de milenii până astăzi, rezultatul educaţiei „genetice” a libertăţii. Din Perşii lui Eschil părea că-mi vorbeşte tânărul meu vecin de călătorie cu autobuzul, sub vremelnica îngrijorare a unui nor marţial ce a plutit câteva zile deasupra Egeii. Regreta detaşat că, fraţii făcându-i-se orăşeni, nu are unul mai mic spre a prelua gospodăria de la ţară şi a o moderniza. Era student la Matematici şi ar fi dorit să fie profesor la un liceu din vecinătatea fermei sale din Pelopones, căreia, după moartea părinţilor, i s-ar fi consacrat cu pasiune. Când „aventura” unei civilizaţii atinge atare nivel de liberă înţelepciune, ea poate cu îndreptăţire fi numită capodoperă a omenescului.

„Miracolul grec” este o altă sintagmă din terminologia culturii, tocită şi golită de sens, dacă nu-ţi dai seama că în Grecia miracolul nu e unic sau secular, ci cotidian, că el nu e apanajul zeilor, ci e săvârşit de muritori chiar de mai multe ori pe zi. Schimbători ca umbra şi lumina peisajului strălucitor, grecii nu au complexe, nu au obsesii, nu suferă de nervi. Trecerea de la amărăciune la bucurie e bruscă, aidoma celei de la raţiune la sentiment. Labilitate, aici numele tău e miracol. Apolo şi Dionisos sunt un singur cap ianiform. Topografic, miracolul e omniprezent. Între două stânci arse de soare e puţină umezeală, cresc un copac, câteva tufişuri şi iarbă. Din piatra stearpă a unui munte ţâşneşte un izvor bogat şi rece. Marea este un pod (póntos) între pământul sfârtecat şi fărâmiţat de ea. Ceea ce ai crede, la mulţi kilometri departe de ţărm, că e un lac puţin adânc, e unul din degetele mării ce apucă uscatul. Munţii străbătuţi doar de poteci sunt nişte bieţi munţi lipsiţi de mare (atalasa vuna). Aşa se şi explică de ce, cu milenii în urmă, o populaţie eminamente continentală a devenit prin excelenţă marinărească. Miraculos este, în fine, coloritul variat al pietrei, dar mai ales al mării. În Golful Corint am văzut marea roşie a lui Homer; o pată mare de roşu aprins era înconjurată, ca pe o paletă cu vopsele, de cobalt, de azur, de auriu, de cenuşiu şi de verde!

Edificiile vechi şi moderne ale Greciei nu te zdrobesc prin monumentalitatea lor colosală. Cu excepţia, poate, a Olimpeionului în grandoarea sa pisistratidă, hadrianică şi imperială. Universitatea, Biblioteca, Academia, Zappion sunt la Atena nu numai de dimensiuni modeste, dar uneori chiar penibile în pretenţia actualizării minuţioase a clasicismului antic. Altele se adresează cu aplomb modelului megaronului micenian, arătând ca adevărate cazarme chezaro-crăieşti, cu portice dorice sau ionice! Dacă vestitelor ruine din întreaga Grecie le-ar lipsi muzeele alăturate, ele ar fi, aproape toate, inelocvente câmpuri de pietre. Sub acest raport, istoria nu are aici continuitate. În insule ca şi în Pelopones, evul mediu este foarte prezent, dar foarte nebăgat în seamă, întrucât el reprezintă de cele mai multe ori imixtiunea Europei în Grecia. Creştinismul, spre deosebire de cel roman, n-are aici bazilici întinse, datând încă din veacul III e.n., ci umile bisericuţe, adevărate chivoturi de cărămidă, modelate cel mai devreme în secolul XII, Dafni fiind unică prin monumentalitatea şi mozaicurile ei din jurul anului 1000.

La Atena nu trăieşti ca la Roma durata istorică. Nici la Delfi, nici la Olimpia, nici la Corint, la Micene sau Tirint. Imaginea mentală nu se mai confruntă, ca în cazul Acropolei, cu realitatea. Între acestea şi bogăţia impresionantă a muzeelor, nimicnicia arhitectonicului zdrobit de durată te văduveşte parcă de tocmai ceea ce credeai că aici ţi-ar aparţine fără tăgadă. Sistemul antic grec de construcţie bazat pe arhitravă şi coloană nu a putut rezista seismelor. Teseionul (Hefaisteion), cel mai bine păstrat templu grec, graţie unei bolte romane ce unea pereţii cellei şi stabiliza oarecum membratura, are de la ultimul cutremur de acum câţiva ani, tamburii coloanelor deplasaţi cu aproape 10 cm. A-i readuce la loc înseamnă a desface întregul edificiu.

Versurile horaţiene „Grecia cea cucerită cuceritu-şi-a cuceritorul / Barbar şi artele-aduse în rusticul Laţiu” sunt emblematice pentru mentalitatea transmiterii moştenirii culturale greceşti către Roma, dar nu ne pot consola cât priveşte angoasa acelei mari lipse pe care o trăim pe pământul sacru, al istoriei însăşi. Cea mai mare descoperire „arheologică” menită să umple atare gol şi să scoată imaginea Greciei de sub hieratismul învechit al unui tópos cultural este constatarea că grecii de astăzi sunt aidoma celor din vechime. Textele literare antice se oferă în rezervaţie arheologică inepuizabilă întru confirmarea deloc insolitei afirmaţii. Istoria modernă a Greciei nu este epifenomenul modelului cultural antic, el însuşi acest model. Cultura şi literatura greacă şi modernă nu l-au putut actualiza; ele trăiesc încă în el şi de aceea sunt atât de discordante, cu rarisime excepţii, în contextul european actual. Grecia şi grecii trebuie luaţi aşa cum sunt. Consunanţa cu Europa nu depăşeşte cu mult aportul lor străvechi la civilizaţia continentului nostru. Atare fapte, ce nu-şipot afla demonstraţia în câteva rânduri, infirmă o dată mai mult opiniile acelor bizari de dragul invenţiunii, care refuză Greciei antice statutul de model cultural (poate pentru că el e un model deschis, încă trăit). Conştiinţa solidarităţii cu marele lor trecut (de care grecii nu se simt câtuşi de puţin copleşiţi) poate fi surprinsă într-un amănunt deosebit de grăitor şi simptomatic, acuzând nu atât complexul culpei, ci repetabilitatea erorii. Locul recluziunii finale şi al morţii lui Socrate nu poartă nici o inscripţie şi către el nu te călăuzeşte nici o indicaţie.

 

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2