Miscelneea I

DULAPUL SUBMERSIBIL

Binecunoscutul şi unanim apreciatul traducător de poezie contemporană românească în limba maghiară ne oferă plăcuta surpriză a debutului cu un volum de versuri în chiar limba din care a tradus cu precădere. Balogh József este nu numai un rafinat poet de expresie maghiară, acreditat ca atare de numeroasele premii ce i-au încununat activitatea de până acum, ci, iată, şi un debutant consacrat prin chiar substanţa şi ţinuta eului său aflat la dispoziţia îndreptăţitelor interes şi apetit artistic ale cititorilor: „— Ce-i cu pletosul ăsta? Îl cunoşti ? / întreabă nedumerit intendentul / barului non-stop „Belvedere” / — E Balogh József. / — Cine l-a angajat? / — S-a angajat singur./ — Cu ce se produce ? / — Scrie versuri... / — Aţi căpiat?! Avem nevoie de un număr palpitant de striptiz! / — Susţine că e acelaşi lucru...” (La barul Belvedere).

Nimic şi nimeni mai puţin decât poeţii nu se lasă martirizaţi de elanul categorial exegetic, relevându-se în acest caz mai degrabă de la scientism decât de la simpla, cotidiana şi necesara cunoaştere; totuşi, dacă ar fi să invocăm una dintre cele mai vechi împărţiri dihotomice, poeta doctus şi poeta vates, pe Balogh József l-am situa sub prima etichetă ce implică şi dantesca inscripţie de deasupra unei porţi mai medievale şi mai satanice decât aceea saturnic manieristă, a labirintului. Cu precădere poetae docti sunt cei care intră în labirint, în vreme ce confraţii lor vaticinanţi ies mai întotdeauna din el, trâmbiţând rostiri de viziuni măreţe (os magna sonatura): „Minotaurul se prăbuşi străpuns / tinerii ce-şi aşteptau agonia tremurând / au fost eliberaţi / teseu triumfătorul în braţe cu apostata ariadna / a părăsit insula / dedal şi-a luat şi el zborul zbuciumat / îngrozitorul labirint e gol / doar fiara cu trup de om / mai sângeră lent” (Intrare în labirint).

Volumul Intrare în labirint (Cartea Românească, 1987) confirmă o dată mai mult că alexandrinismul, manierismul, ori cum vrem să-i spunem, în poezie este una din permanenţele sufletului omenesc, situat aproape genetic în cosmosul culturii. Holorimele lui Şerban Foarţă au putut părea unui dascăl de literatură universală gratuităţi subţiri, după cum altora, docţi în acelaşi chip, versurile lui Balogh József li s-ar înfăţişa prea laice prin clinamen-ul lor paremiologic nastratinesc şi deci parenetic. Dar, spre a ne menţine în terminologia stoico-epicureică impusă de însăşi atmosfera volumului aici prezentat, tónos-ul contează, adică talentul care face din vorbe artă. Ştiinţa compunerii poemelor era una din virtuţile cardinale ale esteticii literare alexandrine şi ale celei manieriste. Lumea ca labirint, labirintul lumii sunt imagini emblematice ale unei trăiri, tot atât de autentice ca oricare alta. Simbologia lui Balogh are acea necesară ancorare în convenţionalul nedeturnat care să-i îngăduie o plurivalenţă inteligibilă, are adică unghiul raţionalei deschideri: „A-ncremenit. / Apoi a vrut să-şi ia zborul. / La strigătul meu exasperat: / «Sunt singur pe malul părăsirii», / a rămas. / Aripile lui stârnesc în mine furtuni” (Pescăruş).

Pietrele de încercare ale oricărui doct manierism (scuzaţi tautologia) sunt aşa-zisele „scene de gen” şi „naturile moarte personificate”. Iată una care mi se pare rară şi în tot cazul antologică : „Nu se mai ciondănesc / cuţitele în sertar / oale şi tigăi încremenite / zâzania dintre satâr şi spărgător a luat sfârşit / tipsia şi-a pus un voal uşor de rugină / susţinută de braţul râşniţei cândva vorbăreţe / strecurătoarea mai ridică împăienjenite priviri / maşina de gătit are cearcăne cafenii / în jurul ochilor stinşi / şi se desprinde câte o faianţă dezamăgită / sinucigându-se cu zarvă pe ciment” (Moment de reculegere).

Dacă manierismul explicit poate părea doar o faţetă a poeziei din acest volum a lui Balogh József, angajarea poetului în problematica stringentă a contemporaneităţii se face tot prin cosmosul culturii, devenită religie universală şi perenă, scop permanent şi ultim al existenţei umane, raţiunea imanentă a lui homo faber: „Idol nesăţios / în numele viitorului (netimp camuflat) / devorându-ne prezentul plămădit / din speranţe. / La porunca ta sergenţi paranoici / ne povăţuiesc zilnic / să fim cârtiţe / să tăiem prin minte şi suflet / tranşee pavoazate cu parola pictată / în toate limbile: creşteţi şi ucideţi.” (Mormântul războiului).

Războiul sfâşie omenirea nu numai fizic, ci şi lăuntric, paşnic — şi nu e lupta heraclitică a ideilor, ci năruirea înceată dar sigură, efect al filtrelor Locustei, alergătoare prin subteranele spiritului: „Dulapul lui Caligula n-a mai fost văzut. / Dar acest arsenal preschimbat / în submersibil înzestrat cu radarul urii / străbate mări şi oceane. / Navlosit de animatorii / falselor saturnalii execută comenzile morţii. / Sicriul submersibil are o sursă nesecată. / În el navighează Caligula însuşi.” (Dulapul submersibil).

Compoziţia volumului e deopotrivă meşteşugită. Personal, consider parafrazică şi deci înlăturabilă profesiunea de credinţă iniţială, dublată dealtminteri de o alta, în imediată succesiune, pe care am reprodus-o integral la începutul acestor rânduri.

Accesibilitatea versurilor lui Balogh József, faptul că ele ni se par a fi scrise chiar de noi care le citim sunt simptomele autenticului şi actualităţii perene. Restul este inspiraţia, ştiinţa şi truda autorului. Poeta doctus este prin definiţie un truditor! Pasiunea bibliotecărească şi bibliofilă a lui Balogh József a fost onorată de Cartea Românească prin format şi prezentare frumoase, cu o copertă (Tudor Jebeleanu) de album de artă.

 

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2