Miscelneea I

CRIPTOHERALDICĂ

Disciplină ajutătoare a studiilor istorice asupra evului mediu, heraldica are ca principal obiectiv decodarea acelui limbaj de semne şi simboluri prin care mai marii lumii veacurilor de mijloc îşi notificau vechimea reală sau arogată a stirpei, faptele de arme ori demnităţile deţinute sau, nu de puţine ori, înrudite cu marile familii contemporane; în mod implicit, suveranii cuprindeau în stemele lor şi simbolurile statale însele. Atare însemne aveau un vădit caracter declarativ, propagandistic în sensul cel mai literal al cuvântului. Încă din antichitate, prezenţa de pildă a Venerei, a lui Amor sau a lui Germanicus în iconografia artei oficiale a Iulio-Claudiilor, fie că era vorba de monumente publice acoperite cu basoreliefuri ori de preţioase piese de tezaur (Cameea Gonzaga de la Ermitaj, Gemma Augustea de la Viena, Marea Camee a Franţei, de la Paris) trebuia să amintească privitorului (cu mai mare sau mai mică instrucţie literară şi cultură mitologică, de care depindea şi gradul de profunzime şi deci eficienţa lecturii sale, pe de o parte, a mesajului încifrat, pe de alta) obârşiile divine ale familiei Iuliilor şi respectiv legitimitatea sucesiunii ramurei Claudiilor prin adoptarea, la dorinţa expresă a lui Augustus, de către Tiberius, a lui Germanicus, cu o zi înainte ca Augustus să-l adopte oficial pe fiul Liviei (Tiberius).

Rare sunt cazurile în simbologia oficială, iar heraldica aparţine exclusiv acesteia, când un semn sau o imagine îşi disimulează caracterul direct al mesajului, fie fiindcă respectivul mesaj nu era de natură oficială (necadrând cu contextul), fie pentru că semnificaţia lui ar fi contrariat legitimismul unor alte autorităţi statale şi politice. O astfel de simbologie cu ascunzişuri constituie o raritate, veche totuşi de când lumea şi rostind „cu jumătate de glas” ceea ce nu putea declara făţiş. De aceea nici nu este surprinzător faptul că unele cazuri de criptosimbolică antică au scăpat vigilenţei cercetătorilor experimentaţi ai problemei, ca A. Cohen, L. Buddo sau Tonio Hölscher. Iată un exemplu la îndemâna tuturor: pe un merlon al Monumentului de la Adamclisi, un prizonier dac este legat de un... curmal, iar restul captivilor de trunchiuri solzoase de palmieri cu coroane de foioase. Multe din scenele Columnei Traiane de la Roma sunt despărţite de „palmiroizi” cu trunchiuri lise şi drepte din care se desfac în vârf un fel de ramuri de palmier (ambiguitatea este perfectă chiar când priveşti reliefurile abia curăţate, de pe schelă, de la 30 cm): aceşti copaci nu sunt niciodată atinşi de securea trupelor de geniu romane, care pentru lemnul de construcţie recurg la noduroasele şi torsionatele trunchiuri de foioase, de tradiţie iconografică elenistică. La Adamclisi, ca şi pe coloana de la Roma, palmierii şi palmiroizii constituiau semnătura plastică a aceluiaşi autor al programului iconografic. Ce să mai vorbim despre modul eronat în care a fost înţeleasă secole de-a rândul sintagma et in Arcadia ego, titrând uneori imagini la fel de greşit receptate, până când Erwin Panofsky, într-un studiu celebru (,,Et in Arcadia ego”: Poussin şi tradiţia elegiacă, în volumul Artă şi semnificaţie, trad. rom., Meridiane, 1980) i-a restituit adevăratele semnificaţii.

După părerea mea, asemenea „descoperiri”, ţinând de ştiinţa de a vedea, infirmă întotdeauna cu brio ideile gata făcute, acele pseudoparadigme vizuale exegetice, cum le numeam într-o mai veche încercare de teoretizare; „descoperirile” de acest gen au de cele mai multe ori drept obiect imagini aflate la îndemâna tuturor, ori cel puţin a specialiştilor, ca să recurg la un termen ce desemnează îndeobşte victimele de predilecţie ale ideilor primite de-a gata. Astfel de „descoperiri”, cu savoarea lor aleasă, cu dulcele atticism al mierii de savantă simplitate, erau foarte agreate de Grigore Moisil, un neobosit campion şi totodată empatic suporter al genului.

Asiduu cercetător al artei şi culturii evului mediu în Ţările Române, Dimitris Nastase de la Centrul de Studii Bizantine de la Atena, ne propune de mai mulţi ani, în diverse lucrări, descifrarea, cu urmări întrezărite încă de Nicolae Iorga, a vulturului bicefal, în numeroase figurări criptoheraldice româneşti de după căderea Constantinopolului. Dacă atare imagini, pe genuncherele costumului voievodal al lui Mircea din tabloul votiv de la Cozia, subliniază anumite raporturi politice grăitoare asupra relevanţei domnului muntean de la ideea imperială încarnată de basileul bizantin, semnificaţia camuflării vulturului bicefal în blazoanele cu cheie ulterioare, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, este net diferită şi se constituie în document deosebit de elocvent cât priveşte mentalitatea politică la Dunărea de Jos după dispariţia imperiului creştin şi în condiţiile suzeranităţii celui otoman şi a relaţiilor lui tot mai apăsătoare cu ambele domnii române.

Conform unei idei de felul celor gata făcute şi unanim acceptate, vulturul bicefal ar fi un element cu totul străin heraldicii atât valahice cât şi moldave. Dimitris Nastase ne dovedeşte cât se poate de limpede că încă pe tabloul votiv din 1517 al lui Neagoe Basarab din ctitoria sa argeşeană, pe veşmântul voievodal de factură imperială bizantină apare brodat vulturul bicefal, de mari dimensiuni, amplasat cam la înălţimea celor ai lui Mircea, însă în aşa chip încît să nu i se vadă decât jumătatea stângă. Explicaţia dată până acum prezenţei acestui simbol de pe veşmântul lui Neagoe este că el ar fi fost „dota” soţiei sale Despina, descendentă a familiei domnitoare sârbeşti a Brancovicilor, „dotă” care nu figurează dealtminteri pe costumul, sau şi pe costumul acesteia, fie chiar mai disimulat.

În 1563 portretul lui Neagoe a fost copiat (inclusiv jumătatea de vultur bicefal) în biserica de la Snagov refăcută de voievod. Este de natură strict personală şi nu instituţională figurarea vulturului bicefal în complicata heraldică a talerului din 1562 bătut de Ioan Despot Heraclidul, aventurat pe tronul Moldovei, dar aspirând din răsputeri către cel al Constantinopolului, vezi doamne, prin minune deturcit.

O dată cu Radu Mihnea, domnind de mai multe ori în Valahia şi Moldova, vulturul bicefal intră în casele lui Vasile Lupu, Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, în forme variat disimulate, dar nu mai puţin lizibile. În fine, Mavrocordaţii şi-1 însuşesc şi ei, chiar dacă-l disimulează până la nefiinţă. Portretul gravat al lui Constantin Mavrocordat are în partea de jos blazonul principelui amplasat în centrul unui cadru al cărui contur ne-am îndoi că ar sugera acvila bicefală, dacă n-ar purta în ambele părţi, în zona aripilor stilizate, un cât se poate de explicit penaj, încrustat parcă în abundenta carnaţie barocă a ansamblului.

Este puţin probabil ca vulturul bicefal habsburgic să se fi simţit lezat de palidele sale sosii, de pe Dunăre mai la vale, în perioada postbizantină, până la începutul veacului XVIII. Şi nici Poarta Otomană nu le va fi dat prea mare atenţie, în măsura în care sultanul însuşi, care investea la Istanbul pe domnitorii români, se va fi considerat, pentru creştinătatea din imperiul său, urmaşul basileilor de pe Bosfor şi oricum stăpânul absolut al dregătorilor din Fanar, trimişi să-l reprezinte în Ţările Române. Puterea şi pretenţiile crescânde ale celei de a Treia Rome, erijându-se tot mai mult în hegemon spiritual al creştinătăţii apăsate de semilună, viza în final înlocuirea acesteia în nordicul vultur bicefal. Abia acum lucrurile se complică, iţele se încurcă, intrigile şi temerile se ţes într-alt mod decât mai înainte. Dacă Valahia şi Moldova s-au socotit prin domnii lor urmaşe in partibus ale Bizanţului, ele aveau în mod tacit acordul Porţii, atâta vreme cât nu făceau publice atare pretenţii şi în condiţiile în care împărţeau cu Patriarhia de la Constantinopol un rol pe care sultanii erau cât se poate de mulţumiţi să-l vadă nu numai fărâmiţat, dar şi disputat. Dimitris Nastase priveşte dealtminteri în atare lumină semnificaţia şi dezvoltarea postbizantină a Atosului, structurată la rându-i pe mai vechiul panortodoxism imperial, în vremea în care împăraţii înşişi aveau doar puterea simbolului pe care-l încarnau. Atosul, crede Nastase, este o ctitorie imperială care s-a revendicat continuu de la atare realitate sau simbol şi nu de la patriarhia constantinopolitană.

În această situaţie complexă, intrarea celei de a Treia Rome în jocul pentru stăpânirea sud-estului european are ca rezultat, la finele veacului XVIII, puţine fapte militare, ea creându-şi în schimb o extraordinară maşină diplomatică, menită să izbândească acolo unde armele erau sortite să tacă. Politica domnilor români n-a vizat niciodată refacerea imperiului bizantin şi cu atât mai puţin sub sceptrul lor. Era o politică mult prea realistă şi preocupată înainte de toate, cum era şi firesc, de propria dăinuire statală. Doar grecii nutreau atare iluzie, pentru a-şi susţine entuziasmul, în crâncena lor luptă de eliberare de sub jugul otoman. Ţările Române ies din această competiţie care nu le mai priveşte şi care nu le serveşte interesele naţionale. Ultima apariţie a acvilei bicefale, în chip evident exhortativ pentru cauza greacă eteristă ce nădăjduia de la români mai mult decât puteau ei înşişi face pentru propria lor soartă, este pe frontispiciul cărţii lui D. Foteinos, Istoria vechii Dacii (1818, în limba greacă).

La Navplion, prima capitală a micului stat grec independent, recunoscut de Turcia în 1832, după mari jertfe de sânge grecesc şi după intervenţia armată a Franţei, Angliei şi Rusiei, am putut vedea pe clanţele de bronz ale uşilor vechilor clădiri oficiale, acvila bicefală ca mărturie a unei mentalităţi şi a unui ideal ce n-aveau să fie prea repede şi prea uşor date uitării. Capodistria (1776-1831, întâiul preşedinte al statului grec (1827), cade răpus de glontele lui Mavromihalis în catedrala în care jurase să nu treacă asupra nimănui, fie el cât de puternic şi de ortodox, împlinirea acelui ideal.

Prin cercetările sale de criptoheraldică, Dimitris Nastase deschide noi căi de cunoaştere a mentalităţilor unei lumi politice care cel mai adesea era obligată prin context să se exprime şi să acţioneze disimulat în spaţiul în care se ciocneau interesele marilor imperii.

 

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2