Miscelneea I

HAOSMOS

magda-carneci---haosmos-prelAl treilea volum de versuri al doamnei Magda Cârneci (Haosmos, Cartea Românească, 1992, 88 p.) este încununarea celorlalte două anterioare (Hipermateria, Cartea Românească, 1980 şi O tăcere asurzitoare, Editura Eminescu, 1985) şi o certă reuşită în sine. Avem de-a face cu un flux poetic unitar, cu frecvenţă de un lustru a segmentelor sale alcătuitoare. Haosmos cuprinde poemele scrise între 1985-1989, deci înainte de Revoluţie. Prevestitoare ale prăbuşirii tiraniei, prin titlul sub care se înlănţuie, dar şi prin tensiunea lor internă, prin strigătul de adâncă şi autentică disperare existenţială, ele vestesc deopotrivă inerţia dezastrului dezintegrator în perioada postrevoluţionară. Emblematic cuvânt al tranziţiei, Haosmos nu este o contradicţie în termeni, ci drumul anevoios şi dureros al trecerii. O noţiune ianiformă în sensul curgerii vieţii noastre, dar şi al stagnării depresiv băltitoare a ei. Căci sub ordinea totalitară ce se voia desăvârşită, haosul cel mai bezmetic al structurii tot mai absente se instala sub pojghiţa orânduielii aberante şi criminale: „Stăteam întinşi în paturi, acele albe întinderi imaculate / pe care cineva aruncase fotografii în dezordine / fotografii ale noastre, instantanee senzuale şi false / întinse leneş pe canapele, pe paturi / stăteam aruncaţi şi priveam prin ferestre oraşul.” (Blitz. Instantanee. Lentă developare)

Împărţit în patru mari respiraţii (I Viziunea, II Înmormântare în cosmos, III Lumea şi IV Post-manifest) trenos-ul bine temperat, amar şi vehement al d-nei Magda Cârneci transcende realitatea mai veche, nici ea mai puţin elocventă, a „balcanismului” susceptibil de nastratinism cărtărescian (vai, cât de adevărat şi cutremurător şi el) către agresiunea la nivel genetic al unui popor întreg, dezvăluind genocidul sufletesc şi fizic operat prin teroare, interdicţia vieţii intime normale, prin frig, înfometare şi subalimentare, care ne-a pus în ultima jumătate de veac pe picior de egalitate întru mizeria fiinţei cu groaza şi mizeria celui de-al III-lea Reich, cu groaza şi mizeria gulag-ului stalinist: „Îşi desfăcuse baticul, îl întinsese alături / aşeza atentă pe el micile ei lucruşoare jegoase, vântul / îi flutura pulpanele paltonului vechi / peste picioarele uscate şi vinete, peste ghete. / Am zărit-o prin parbrizul murdar, o lumină portocalie şi / am coborât repede, cât şoferul plecase în staţie, / motorină şi brumă, m-am apropiat s-o privesc. / Stătea pe bordura autostrăzii, în vuietul camioanelor, / îşi răsfirase părul cenuşiu plin de panglici odată / roşii şi roze, era acasă şi pe batic aşezase / un tub gol de ruj, o batistă murdară, un bilet / de tramvai şi o bilă de sticlă.” (În lumina finală)

Vorbe şi gesturi ce invocă revolta fără putinţă de a o pune în act sunt pentru Magda Cârneci simptomul plutirii letale spre nefiinţă, pe apele uitării de sine: „În şalvari / pe ieftine covoare de iută, printre şerveţele pătate, resturi / de pâine şi pahare golite cum predicai adormită, / în şoaptă cu vocea ta mică galeşă ca pentru creierul moale / al unui bărbat, clopoţel de mătase pe grumazul tare al fiarei, / mici revoluţii de cameră, răscoale trupeşti, imaginare revolte / ... Ană Ipătescu de bloc, paşoptistă cadână, / cu ochi negri, verzi albaştri şi trişti, de mumie proaspăt pictată...” (Ana Ipătescu de bloc)

În această lume adusă în stare abulică, flotantă şi fluctuantă, într-un implacabil destin luciferic hărăzit parcă pentru totdeauna unei mari părţi a omenirii, pe care n-o mai poate răni colţul de piatră al raţiunii şi libertăţii, ies părelnic din străfundurile a ceea ce am fost şi nu vom mai fi prea curând, imaginile unei scufundate pentru noi Atlantide, ale unei vârste de aur a firescului, ale geometriei normalităţii: „Un amfiteatru în Grecia în care încerc să uit suferinţa / ascunzându-mă printre mirţi şi dale de piatră / ...delos pierdut în ecoul cutremurător şi concentric / ... eşti asemenea mie, iar eu îţi eram o oglindă perfectă / pentru ce atâtea cópii mişcate atâtea fotografii / strâmbe ale giulgiului nostru strălucitor îmbibat / cu urma arzătoare şi roşie a semnului acela perfect infinit.” (Un amfiteatru în Grecia)

Ca autentică militantă pentru democraţie, nu pentru cea „originală”, fluturată cominatoriu prin faţa ochilor la scurtă vreme după jertfa de sânge şi de crez a acestui neam, d-na Magda Cârneci dă glas neîmplinirilor şi năzuinţelor de dincolo de lacrimile milei de noi şi plângerii de sine, când cupa nemulţumirii şi văicărelilor se va preface prin vrerea tuturor în fapta devenirii de peste punctul zero sub care încă ne aflăm: „Un cititor mă va citi odată / dar nu un semblable, un frate pierdut printre majuscule, cratime, treme / şi alte semne de punctuaţie, ipocrit excedat de foneme şi axe paradigmatice, căutând nostalgic, disperat, colorate vocale şi rime perfecte / ... ci unul mai vast, mai de departe ... pe acel cititor îl aştept.” (Un vast cititor)

 

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2