Miscelneea I

O RETORICĂ A CRITICII LITERARE

Domnul Valentin F. Mihăescu ne-a oferit la finele anului trecut o carte captivantă prin inteligenţa şi dexteritatea stilului dens, concis, prin care-şi face cititorul copărtaş devotat al modului său de a privi obiectul cercetărilor: literatura română şi în subsidiar critica literară, ilustrată printr-un triptic paradigmatic. Este vorba de Viciul nepedepsit, Bucureşti, 1994, Editura Charme-Scott, 215 p., 1200 lei.

Dl. V.F. Mihăescu nu confundă ştiinţa cu erudiţia scientistă, astfel că suntem scutiţi de pagini ale căror subsoluri să fie inundate, ca la atâţia autori stimabili, de revărsarea niagarică a fişiere întregi de bibliotecă. Cu toate acestea, prima secţiune intitulată: Interpretări neconvenţionale, în care se vorbeşte despre Eminescu, despre Noaptea furtunoasă a lui Caragiale şi despre schiţa acestuia De ce nene Anghelache? precum şi despre relaţia tematică Eminescu-Caragiale depăşeşte de departe prin pătrunderea şi brevitatea pertinentă a analizei dar şi prin talentul de a problematiza comentariul la modul „penalist”, făcându-l astfel palpitant în cel mai bun înţeles al cuvântului, atâtea pedestre lucrări doctorale rebarbative, care te prostesc şi în final te ucid,  dacă-ţi pui mintea cu ele.

Dl. Mihăescu nu practică o retorică asianică, ce recurge pe diverse căi impresioniste disimulate la zestrea afectivă naturală a cititorului, nu practică nici sofismul profesionist, pâinea zilnică a cititorilor care-şi dispută uneori cu pumnii admiraţia ciracilor al căror ideal este îndeobşte demagogia, de foloase mult aducătoare, d-sa a optat pentru logica strânsă, demersul exclusiv cerebral al retoricii atticiste (dorice, iată am pomenit termenul „implementat” manolescianeşte).

Fie că analizează meşteşugul alexandrin al compunerii poetice ori dramaturgia de nu ştiu câte ori ludică, a omului-spectacol care a fost în bună măsură George Călinescu, poezia lui  Nichita Stănescu, a lui Grigore Hagiu sau câteva linii de fugă ale creaţiei „optzeciştilor” , dl. Mihăescu are un magnet propriu, din dotare dar şi din învăţare, care-l face să adere imediat la esenţial, scutindu-ne de a bate câmpii cu sau fără graţie!

Retorica pe care o practică cu deosebită aplicare dl. Mihăescu, cu vervă, amenitate, urbanitate şi omenească simpatie de breaslă este retorica criticii literare ca gen literar dintr-a treia şi ultima secţiune a cărţii intitulată Cronicile altruiste şi subintitulată  Trei încercări de împrietenire, în care Nicolae Manolescu,  Mircea Iorgulescu şi Alex. Ştefănescu sunt supuşi „terapiei oglinzii”.

Critica practicată în acest volum de dl. Valentin F. Mihăescu  este deopotrivă serioasă, chiar foarte serioasă, şi ludică, ea fiind  în fond literatură de cea mai bună calitate despre literatură.  În cosmosul culturii, nu o dată atare demers a trimis la adagiul pascalian: „faire la philosophie c’est se moquer  de la philosophie”.

o-retorica-semnatura

2 aprilie 1995

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2