Miscelneea I

ISTORIA LITERARĂ A GRECIEI ANTICE

Robert Flacelière
CUVÂNTUL TRADUCĂTORULUI
flaceliere---istoria-literara-prelIstoria literară a Greciei antice datorată lui Robert Flacelièreinfo pe care o înfăţişăm publicului românesc este o lucrare în felul ei unică. De un deceniu aproape documentul literar a început să preocupe pe istorici şi sub un alt aspect decât cel al datelor sau realităţilor pe care textul le-ar putea furniza. Celor ce studiază istoria literaturii, antichitatea, în operele care ni s-au păstrat, li se adresează într-un alt chip, istoricilor însă de la o vreme, după ce investigaţia arheologică, epigrafică, de istoria artei, numismatică, sau în domeniul vast al artelor minore a produs un material informativ enorm şi o exegetică considerabilă, ea le deschide porţile pline de înţelesuri ale conturării şi întregirii, ale căpătării sensului deplin, porţile textelor literare. Dar Schliemann o făcuse la vremea sa ! Cu Iliada în mână nu pornise să caute Troia ? Şi a găsit-o ! La Micene nu descoperise mormintele lui Agamemnon şi al Clitemnestrei ? Se înşela ! Textele literare nu se destăinuie decât atunci când cunoaşterea riguroasă a trecutului se bazează pe date verificabile şi certificate pe toate coordonatele !

Robert Flacelière, filolog, arheolog şi istoric, posedă acel indispensabil instrument al cercetătorului antichităţii: cunoaşterea culturii literare a vremii de care se ocupă, instrument fără de care munca arheologului sau a oricărui specialist în cutare domeniu particular al antichităţilor greceşti devine material pe jumătate mort, destinat de la bun început să formeze obiectul unei prelucrări, al unei integrări care să-l valorifice pe deplin. Cu alte cuvinte, dualismul, până nu demult de neîmpăcat, între filolog şi arheolog, tinde prin forţa împrejurărilor să se estompeze, căci cercetarea modernă, parcurgând necesare decenii de erudiţie şi specializare, reintegrează astăzi domeniul sintezei superioare, al acelei sinteze în care particularul este înţeles sub toate valenţele ce le oferă.

Istoria literară a Greciei antice reuşeşte, după părerea noastră, să ilustreze în ansamblul ei amintita tendinţă a cercetării moderne, evident izbindu-se de dificultăţile inerente ce

le implică cuprinderea mulţimii de secole de la Homer la Plotin, în a căror rezolvare însă, la modul minunat al închegării într-un tot cu o distinctă personalitate, rezidă caracterul unic al lucrării.

Nenumărate sunt ideile noi privind cultura greacă, exprimate de autor, dar şi mai numeroase sunt perspectivele pe care acestea le deschid cititorului. Faptul nu este oare grăitor asupra atingerii unui ţel mărturisit prin însăşi structura şi entuziasmul inspirat al cărţii ?

Capitolul despre Homer este unul din cele mai mişcătoare dar şi mai pasionante. Zugrăvirea caracterelor în Iliada şi Odiseea este cercetată de R. Flacelière cu atâta delicateţe şi precizie încât nu poţi să nu remarci efectul „purificator” al stilului său.

Pe de altă parte, apar evidente cititorului anumite legături care-i clarifică tabloul începuturilor civilizaţiei greceşti. De pildă în textele homerice legea succesiunii desfăşurării episoadelor interzice orice simultaneitate. Să fie aceasta o trăsătură caracteristică numai operei lui Homer? Vasele stilului geometric nu prezintă şi ele figura omenească într-o succesiune imuabilă din care este exclusă simultaneitatea unui al doilea plan ? Dar ceramica arhaică nu păstrează în fond şi ea aceeaşi lege constitutivă ? În teatru legea unităţilor, Aristotel menţionând numai unitatea de acţiune, nu constituie un alt aspect al excluderii simultaneităţii ? Faptul că la Homer comparaţiile evocă lumea care-i era contemporană nu justifică opinia că şi arhitectura de ansamblu a unei opere literare se va fi integrat acelei concepţii generale asupra structurii, vădită în forma şi decoraţia vaselor şi păstrată până târziu în categoria conservatoare a ceramicii sau în domeniul încă nedegajat de ancenstrale reminiscenţe al tragediei ?

Înţelegerea unui fenomen cultural de mare importanţă cum este tragedia greacă, insuficient explicat de Aristotel din punctul de vedere al specificului ei estetic, poate fi realizată prin atenta cercetare a răsunetelor poemelor homerice în conştiinţa artistică atât de nuanţată a lui Eschil şi Sofocle, pe de o parte, şi în cea atât de diferită, a lui Euripide, pe de alta.

Înainte însă de a părăsi lumea homerică, o pasionantă întrebare ne munceşte, căreia R. Flacelière nu face decât să-i schiţeze termenii: Iliada şi Odiseea, compuse în secolul IX î.e.n.,

cu comparaţii referindu-se la realităţi contemporane, şi ivite din slăvirea faptelor glorioase ale aheenilor care, întorşi acasă după războiul troian, găsiră locurile lor ocupate de dorieni, obligaţi fiind unii să ia din nou calea emigrării către est - nu reprezintă tocmai documentul cel mai complex, şi poate încă nu suficient cercetat, asupra „miraculosului” amestec de civilizaţii, cea aheeană pe de o parte şi agresta cultură a fierului doriană pe de alta, din care s-a născut arta şi cultura greacă? Nu oare aici trebuie căutat actul de naştere al artei greceşti

(P. Demargne, Naissance de l’art grec, Paris, 1964), săvârşit între doi poli potenţial foarte diferenţiaţi, şi explicat faptul care avea să imprime evoluţiei acel ritm tot mai accelerat pe măsură ce se apropia de momentul desăvârşirii sintezei ce se produce la jumătatea secolului V î.e.n.?

Această sinteză este reperabilă în toate domeniile antichităţii greceşti pe care le cunoaştem, iar caracterul ei unitar, verificabil prin multiple probe. Să nu amintim decât două. Pe cea a „canonului” policletean al artei greceşti a veacului V. Schema vectorilor Doriforului, ducând la rezultanta generală a unui hiasm (litera H în greceşte), poate fi regăsită în textele literare contemporane, la Tucidide de pildă (S. Ferri, Nuovi contributi esegetici al „canone” della scultura greca, în vol. Archaeologia, Florenţa, 1962).

Dispunerea statuilor în frontonul triunghiular al unui templu arunca accentul asupra celei care, aflându-se în centru, devenea axa simetriei. În tragedia greacă întâlnim numeroase simetrii, simple sau complexe, între replicile actorilor, având darul să sugereze printr-o anumită aşezare a cuvintelor şi printr-o exprimare simetrică a ideilor, o arhitectură asemănătoare celei a unui templu. Astfel de figuri arhitectonico-ritmice poartă numele de stihomitii (J. Myres, The Structure of Stichomythia in Attic Tragedy, în Proceedings of British Academy, 1948).

O altă idee care se degajă din cartea lui Robert Flacelière este cea a diferenţierii artelor în perioadele dinainte şi după vremea desăvârşirii sintezei ce se produce la jumătatea secolului V.

Este adevărat că, datorită perisabilităţii lor, majoritatea monumentelor unor categorii artistice nu ne sunt cunoscute. De pildă pictura greacă este astăzi ilustrată doar de pictura ceramică (a cărei tehnică ţinea cont de procedeele de ardere), pictura monumentală dispărând în decursul veacurilor. Avem însă surpriza ca descoperiri arheologice răsunătoare să scoată din când în când la iveală fresce păstrate în vreun mormânt (ca, de pildă, cel recent descoperit la Paestum, datând de la începutul secolului V î.e.n.), care să oblige la o reconsiderare a celor afirmate anterior numai pe baza unui material restrâns.

Robert Flacelière subliniază că judecarea exclusivă a unei epoci prin prisma unei singure categorii artistice duce la grosolane erori, cum ar fi de pildă cea tradiţională a considerării perioadei alexandrine ca o epocă de decadenţă pentru motivul că poezia şi proza nu erau la înălţimea secolelor V şi IV. Or, erudiţia alexandrină, mulţimea cunoştinţelor tehnice acumulate în această vreme constituie punctul de pornire al îndelungii strădanii umane de supunere a naturii, efort încununat de realizările zilelor de astăzi. Epoca elenistică este şi cea a unor mari inovaţii artistice, cum ar fi de exemplu relieful peisagistic, mozaicul istoriat, portretul monetar etc.

Menţionarea succintă a unora din aspectele interesante ale cărţii lui Robert Flacelière nu poate fi încheiată fără a pomeni pe cel mai important dintre ele care este, după părerea noastră, continua apropiere, exprimată sau subînţeleasă, între antichitate şi contemporaneitate, apropiere care dă autorului prilejul să sublinieze o dată mai mult perenitatea efortului uman, a suferinţelor, a luptelor şi a realizărilor întru acelaşi ideal, pus astăzi la grea încercare de o potenţială autodistrugere, pentru evitarea căreia aplecarea asupra culmilor de început ale civilizaţiei noastre ar fi încă un motiv de reflectare şi de prudentă regăsire de sine.

Mihai Gramatopol

misc1

rasfoieste-250x500

galeriei-250x500-2